Foto: Marco Badea/Arhivă Personală
E ora 19:37 și cobor din Uber în parcarea Sălii Palatului. Soarele apune printre blocurile de pe strada Ion Câmpineanu. E septembrie, dar pare că vara încă nu s-a terminat. Aproape îți vine să spui pentru câteva secunde că vara stă chiar să înceapă.
Mă trezesc dintr-o dată cu o mare de oameni în fața mea. Sunt de toate felurile. Mai simpli, mai fistichii, mai eleganți. Toată lumea așteaptă să valideze biletul și să intre în sală. Fiecare poate a venit la spectacol cu propriile așteptări, dar există un scop comun al evenimentului: bucuria de a asculta timp de două ore muzică de operă.
O iau de mână pe Andreea, validăm biletele și urcăm spre sectorul A. Ajungem pe locurile noastre 26 și 27 de pe rândul 25, ne facem comozi, atât cât se poate pe scaunele Sălii Palatului de pe vremea lui Ceaușescu, și așteptăm să înceapă. Ce să înceapă, mai exact? Cel mai mare festival de muzică de operă din Europa, Masters of Classic.
E ora 20:05. Se sting luminile, semn că începe spectacolul, iar Orchestra Filarmonicii din Sofia și tenorul Yusif Eyvazov dau tonul unor note care mă teleportează în copilărie.
Aveam cam 10 ani și era început de toamnă. În nordul județului Giurgiu, cam la vreo 40 de km de București, ai mei cultivau pe atunci porumb. Ziua de cules era ca o sărbătoare pentru mine. mergeam pe câmp și mă jucam cu alți câțiva parteneri de joacă în timp ce părinții mei și părinții lor culegeau porumbul la mână. O zi la unul, o zi la altul. Era un fel de „barter”, dar care nu ajungea să fie pus pe Instagram. Pe atunci nici nu exista platforma.
În timp ce eram pe scaunul meu din Sala Palatului, ascultându-l pe Yusif Eyvazov cum interpretează Aria „Nessun dorma” de Giacomo Puccini, mi-am adus aminte perfect de imaginea din copilărie cu mine la cules de porumb, când căutam faimoșii porumbi roșii.
Stăteam alături de Bebe, Mihai și Alex, trei colegi de joacă, sub salcâmii lu’ Popa, locul unde poposea toată lumea la prânz și întindea pătura pentru a mânca. Erau acolo mai mulți salcâmi și un puț. Denumirea nu are o origine exactă, dar legenda satului spune că acolo au fost cândva, în perioada interbelică, niște terenuri agricole administrate de preotul satului. Cât despre puț, bunica zicea că era făcut de comuniștii din localitate după seceta din 53’. Pe atunci era folosit ca sursă de apă pentru animalele și oamenii care munceau pe câmp sub atenta supraveghere a activului de partid care manageria în mod stalinist CAP-ul din sat (Cooperativa Agricolă de Producție).
În copilăria mea, până am înaintat spre ultimele clase în școala generală, petreceam zile întregi sub salcâmii lu’ Popa. Uneori însoțind-o pe bunica la sapă, alteori acompaniat de colegii de joacă de pe uliță. Când ne plictiseam de fotbal și de leapșa prin remorcă, mergeam cu toții pe Linia Iconii, drumul care ducea spre faimoșii salcâmi. Acolo am făcut primele noastre grătare, cu pâine și porumb copt. Acolo am mâncat pepene tăiat cu un ciob de sticlă. Acolo ne stropeam vara cu apă. Acolo era unul din locurile copilăriei în care timpul parcă nu exista. Noțiunea lui apărea abia atunci când ne săturam de joacă și plecam spre casă ori venea bunica și îmi zicea că a terminat treaba.
Am început apoi să cresc, să am alte obiceiuri și să nu mai văd în locul acela o oază de liniște, de „încărcare a bateriilor”, cum se spune în limbaj popular. A urmat liceul, facultatea, job-urile și viața.
Nu am mai ajuns acolo, la salcâmii lu’ Popa, de vreo 16 ani. Anul trecut am fost la o înmormântare în sat și am auzit din întâmplare că puțul mai există, dar e dezafectat, iar o parte din salcâmi au fost tăiați. Vorbeau niște femei bătrâne la priveghi. A trecut rapid pe lângă mine această veste. Dar mi-a revenit în cap în timp ce mă cufundasem în muzica de operă pe care o ascultam pe scena Sălii Palatului.
Aveam ochii deschiși, priveam direct spre scenă, dar cumva, imaginea cea mai puternică din fața mea era cea cu mine copil sub salcâmii lu’ Popa. Acolo, pe locul 26 de pe rândul 25, am simțit din nou preț de două ore că timpul parcă nu există. Cumva eram și conștient că starea de atemporal pe care o simțeam era doar rodul imaginației mele, însă mă încerca în același timp un alt sentiment: renumitul „și ce dacă”. Și ce dacă o să se încheie spectacolul peste câteva minute și o să mă trezesc la realitate? Vreau să mă bucur ca și cum nu ar veni acel sfârșit niciodată.
Și m-am bucurat ca și cum timpul nu conta, iar pentru un workaholic ca mine, care lucrează zilnic cu măsurile timpului, sentimentul trăit zilele trecute pe scaunul din Sala Palatului a fost rar.
Starea aia de liniște la care tânjim cu toții se manifestă în mod diferit pentru fiecare dintre noi și poate să apară acolo unde nu te aștepți. Pentru mine a apărut într-o seară de vară de Septembrie și a fost prilejuită de un proiect cultural care și-a propus ca timp de 15 zile să aducă pe scenele Sălii Palatului și ale Operei Naţionale din București peste 400 de artişti şi muzicieni, precum şi peste 50.000 de spectatori.
Am hotărât că vreau să repet mai des experiența și mi-am impus să nu mai ezit să-mi dau voie să mă bucur sincer de muzică. Iar acest festival, „Masters of Classic”, e o variantă bună pentru cei care vor să se bucure de liniștea din interiorul lor... la care ajung foarte rar.
Cine știe, poate că unul dintre concerte ajunge să fie și locul care vă teleportează preț de două ore în copilărie, așa cum s-a întâmplat cu mine. Spectacolele din 12, 13 ,14 și 15 Septembrie reunesc muzica lui Bizet, Beethoven și Puccini, printre alții. Și există o mare posibilitate, dacă o să fiți în sală, să priviți către scenă și să vedeți din nou salcâmii lu’ Popa din propria voastră copilărie.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.