Mai devreme sau mai târziu, România va trebui să recunoască parteneriatele între persoane de același sex

Conform art. 48 din Constituţie, familia se întemeiază pe căsătoria liber consimţită între soţi, condiţiile de încheiere, de desfacere şi nulitate stabilindu-se prin lege.

Potrivit actualului Cod civil, intrat în vigoare în 1 octombrie 2011, căsătoria se încheie între bărbat şi femeie prin consimţământul personal şi liber al acestora, fiind interzisă căsătoria între persoane de acelaşi sex, în România nefiind recunoscute nici căsătoriile, nici parteneriatele civile dintre persoane de acelaşi sex încheiate în străinătate.

Definiţia dată de DEX familiei: forma socială de bază, realizată prin căsătorie, care-i uneşte pe soţi (părinţi) şi pe descendenţii acestora (copii necăsătoriţi) aduce la iveală o tristă realitate. Am trecut şi noi de familia extinsă sau largă, cum era până nu demult în comunităţile rurale la cea simplă, structurată pe două generaţii.

Din acest motiv, încetul cu încetul, va trebui să învăţăm voluntariatul.

Soţia unui fost ambasador al SUA în România spunea că în societatea românească nu este nevoie de voluntariat pentru că există întrajutorarea dintre membrii familiei şi cei ai comunităţii.

A fost aşa. Nunţile, botezurile sau înmormântările, evenimentele majore ale vieţii, erau trecute mult mai uşor cu ajutorul neamurilor (cum li se spune în Ardeal rudelor) şi al vecinilor.

Când era vorba de nuntă invitaţii veneau înainte cu „cinste”, aducând găini, ouă, făină, femeile ajutând familiile implicate să facă mâncarea, de la tăiţei (era o zi în săptămâna dinaintea nunţii când se făceau „păturile de aluat”), la supe, sarmale, fripturi şi prăjituri, pe când bărbaţii amenajau locul unde se ţinea nunta.

În cazul naşterilor, femeile din familie şi vecinele veneau pe rând cu mâncare la proaspăta mămică, iar la parastase era tot o participare a întregii comunităţi, de la adusul scaunelor şi al meselor de pe la vecini până la pregătirea mâncării.

Alte vremuri.

Familia avea trăinicie. Devierile nu erau prea uşor iertate. Ştiu de la tata că în cazul în care o femeie avea un copil fără să fie căsătorită se ştia chiar şi în satele vecine.

Bărbaţii îşi alegeau, în general, soţii din acelaşi sat sau din satele învecinate, părinţii acestora ştiind exact din ce neam se trage viitoarea mireasă.

Divorţurile erau mult mai rare. 

Sigur, nu putem idealiza acea perioadă, dar eu simt că am rădăcini puternice pentru că provin dintr-o astfel de familie şi cred că acest lucru m-a ajutat să trec mult mai uşor peste hopuri şi greutăţi.

Ai o zestre pe care nu ţi-o poate lua nimeni.

Cred în importanţa familiei, dar cred şi în libertate, dar libertatea presupune şi egalitate.

Un dicton latin altterum non laedere (a nu vătăma pe altul) a dat una din regulile fundamentale ale dreptului, libertatea unui om neputând fi deplină decât în măsura în care nu stânjeneşte libertatea celorlalţi.

Libertatea, pe care ne-o garantează Constituţia şi tratatele la România, este parte și ne permite să acţionăm în orice fel în limitele legilor în vigoare.

Liberă trebuie să fie însă orice persoană, indiferent de sex, rasă, culoare, origine etnică sau socială, caracteristici genetice, limbă, religie sau convingeri, opinii politice sau de orice altă natură, apartenenţa la o minoritate naţională, avere, naştere, o dizabilitate, vârstă sau orientare sexuală, iar aplicarea libertăţii în ceea ce priveşte fiecare persoană înseamnă egalitate. Baza unei societăţi sănătoase este egalitatea, care presupune ca persoanele să fie tratate nediscriminatoriu, oferindu-li-se aceleaşi drepturi şi oportunităţi.

În acest an, Coaliţia pentru Familie a strâns trei milioane de semnături pentru a revizui Constituţia şi a interzice căsătoriile între persoane de acelaşi sex, lucru care nu e de mirare la un popor majoritar homofob.

Calitate cu care m-am „mândrit” şi eu până când m-am aplecat puţin asupra subiectului.

Moment în care am aflat că atitudinea faţă sexualitate şi implicit faţă de homosexualitate este o variabilă culturală, întrucât ceea ce într-o anumită societate poartă eticheta de deviant, în alte societăţi sau perioade istorice este definit ca un fenomen normal, sexualitatea umană fiind marcată de influenţa factorilor sociali şi culturali.

Primele reglementări juridice ale sexualităţii au început să apară în antichitate, Codul lui Hammurabi prevăzând o serie de sancţiuni pentru delictele sexuale. În Grecia antică sexualitatea se bucura de o atenţie specială, grecii considerând sexualitatea o expresie a frumuseţii şi a plăcerii, existând însă reglementări speciale privind obligaţiile care trebuiau a fi îndeplinite în timpul căsătoriei, una dintre legile lui Solon prevăzând obligaţia soţului de a întreţine relaţii sexuale cu soţia de cel puţin trei ori pe lună şi de a se abţine de la afişarea unor relaţii cu alte femei, excepţie făcând relaţiile pederastice afişate public cu tinerii adolescenţi.

Prostituţia era încurajată în toate polisurile greceşti, cea comercială desfăşurându-se fără nicio îngrădire în locuri publice, cu preponderenţă în lupanare şi adeseori femeile instruite şi educate din familiile bogate şi respectabile adoptau cariera de hetaire (curtezane), având o puternică poziţie socială şi materială, printre ele numărându-se şi Sapho din Lesbos.

Romanii tolerau, în general, o mare varietate de practici sexuale, implicit pe cele cu caracter „deviant”. Era admisă masturbarea, care era practicată atât de bărbaţi, cât şi de femei, cât şi relaţii homosexuale de tip anal sau oral, care constituiau o practică normală.

După austeritatea din timpul Republicii, în perioada imperială moravurile romanilor au decăzut, Regalis notând că lubricitatea romană ajunsese atât de excesivă, încât orice retorică amoroasă era înlăturată: femeia arăta palma mâinii, bărbatul ridica degetul, înţelegerea era făcută şi actul se săvârşea pe tăcute, animalic.

De la un exces, s-a ajuns la altul. Astfel, în timpul Evului Mediu, sexualitatea a fost influenţată, în cea mai mare măsură, de dogmele religioase ale Bisericii catolice. Pe această bază, treptat, în Europa s-a ajuns la condamnarea plăcerii erotice şi a relaţiilor sexuale, teologii Evului Mediu considerând că orice poziţie în afara celei permise (bărbatul deasupra şi femeia dedesubt) semnifica o „lucrare a Satanei” şi, pentru a preveni orice încercare de obţinere a unei plăceri erotice gratuite, clericii recomandau ca femeile să poarte o cămaşă de noapte gen glugă (chemise cagoule), prevăzută cu o gaură restrânsă prin intermediul căreia soţii puteau să-şi exercite datoriile conjugale, evitând în acest fel orice alt contact corporal.

Începând cu Evul mediu reglementările juridice în materie au preluat în cea mai mare parte conţinutul normelor religioase cu caracter coercitiv cu privire la relaţiile maritale, nonmaritale şi extraconjugale şi, deşi schimbările economice şi cele social-politice au determinat modificarea sistemului de norme, valori şi credinţe de-a lungul secolelor, o mare parte din atitudinile cu privire la sexualitate şi conduitele sexuale au rămas neschimbate.

Cultura occidentală a determinat şi elaborarea celor mai negative şi restrictive atitudini cu privire la sexualitate din întreaga lume modernă, sancţiunile severe împotriva homosexualităţii menţinându-se până în deceniile şapte şi opt ale secolului trecut.

Primii paşi spre înlăturarea acestor atitudini au fost făcuţi prin dezincriminarea homosexualităţii, aceasta nemaifiind pedepsită penal, România abrogând articolul 200 al Codului penal din 1969 printr-o ordonanţă de urgenţă în anul 2001.

Dezincriminarea homosexualităţii nu a dus însă şi la o dispariţie a discriminării.

Chiar şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului, deşi a afirmat că dreptul de a întreţine relaţii sexuale decurge din dreptul de a dispune de propriul corp, parte integrantă a noţiunii de autonomie personală şi, deşi a admis că dreptul penal nu poate interveni în domeniul practicilor sexuale consimţite care ţin de liberul arbitru al indivizilor, a traversat o perioadă destul de lungă de tranziţie, în care a rămas rezervată în privinţa drepturilor homosexualilor ca cuplu sau ca membri ai unui cuplu, refuzând până recent să vadă în relaţia homosexuală o relaţie protejată prin dreptul la respectul vieţii familiale pe terenul articolului 12 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Abia în 21 iulie 2015, CEDO a decis, în premieră, în cauza Oliari ş.a. c/a Italiei că membrii unui cuplu, indiferent de orientarea lor sexuală, au dreptul la susţinere materială reciprocă, dreptul la moştenire şi obligaţii comune, confirmând dreptul familiilor LGBT la recunoaştere şi protecţie legală şi implicit obligaţia pozitivă a statelor de legifera parteneriatele între persoane de acelaşi sex.

Principiile enunţate de CEDO în această decizie vor putea fi invocate în faţa instanţelor naţionale din România, iar cum potrivit art. 21 din Constituţie în cazul în care există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, în mod evident, se va ajunge la o aplicare directă a art. 8 din Convenţia europeană a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, aşa că mai e doar un pas până la recunoaşterea parteneriatelor între persoane de acelaşi sex.

O persoană liberă trebuie să accepte că şi celelalte persoane sunt libere. Nu mai mult sau mai puţin libere, în funcţie de orientarea lor sexuală. La fel ca şi unui heterosexual, unui homosexual angajat într-o relaţie stabilă e normal să i se recunoască dreptul la susţinere materială reciprocă, dreptul la moştenire şi obligaţii comune.

Vremurile se schimbă, dar bietul om, vorba cronicarului, rămâne tot sub vremuri.

Dacă apreciem ca societate că un copil crescut într-o familie heteroxesuală are mai multe atuuri şi va fi un membru mai valoros al societăţii, nu avem decât să-i determinăm pe politicienii noştri să adopte legi prin care să protejeze şi să susţină familia.

Dar, la fel de bine, trebuie să-i încurajăm pe copiii noştri să accepte aşa cum spuneau în urmă cu 240 de ani părinţii democraţiei americane în Declaraţia de Independenţă: există adevăruri de la sine evidente: toţi oamenii sunt creaţi egali şi sunt înzestraţi de Creatorul nostru cu anumite drepturi inalienabile: viaţa, libertatea şi dreptul la fericire.

Fără discriminări. De orice natură ar fi ele.

Fie şi pe criterii de orientare sexuală.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp