Imagine cu titlu generic/ Foto: Pancake Pictures / ImageSource / Profimedia
Mama mea a venit să ne viziteze la Cârlibaba și a murit la Suceava, în spital, acum 40 de zile. Scriu cu durere – scriu pentru că nu știu ce altceva să fac. Scriu zilnic de când a fost internată – sunt conștient că obiectivitatea mea este redusă în acest moment – când starea ei se agrava, simțeam că aș putea să răstorn spitalul; iar când mai primeam câte un semn de speranță, eram gata să fac reclamă spitalului în străinătate. Acum, retrospectiv, fac un rezumat – vă povestesc cu precizie întâmplările, precum descriu simptomele unei boli – iar dumneavoastră decideți diagnosticul și, dacă doriți, prognoza.
Mama a dovedit din nou că este o femeie hotărâtă – după câteva zile de probleme cu respirația în Olanda, dureri în piept și greață, a decis să se urce în avion spre România, ca să ajungă la Cârlibaba, locul unde, acum 25 de ani, a ales să înființeze afacerea noastră. Tata a vrut sa anuleze zborul, hai sa mergem la doctor, dar ea nu a vrut să audă. Abia a doua zi a ajuns la noi, la malu’ Bistriței, și era la capătul puterilor – nu mai putea sta în picioare și nici mânca – am așezat-o în pat, sperând să se refacă repede pentru a începe vacanța.
Încercam să îi înțelegem perspectiva; își planificase această vacanță de multă vreme, venise cu alți membri ai familiei, turul includea multe destinații cunoscute și mai puțin cunoscute – știa locuri frumoase în această țară pe care nici mulți români nu le cunosc. Din anii ’90, de când a venit prima oară pentru un proiect de caritate în Sibiu și mai târziu în Dorohoi, România a devenit o pasiune puternică pentru ea. A convins mulți prieteni și rude să vină cu ea, iubea Romania nu pentru că nu ar fi văzut alte țări, a călătorit mult, și nici pentru că în România totul a mers ca la carte, ci pentru că, așa cum mi-a spus odată, vedea un potențial imens neîmplinit. Aștepta această vacanță de mult timp și o simplă răceală nu avea cum să o oprească.
Dimineața ne-am dat seama că nu era deloc bine și am fugit la spitalul din Vatra Dornei – era clar că nu era o răceală simplă, pe tomografie era vizibil doar un plămân și jumătate, iar inima îi bătea neregulat. Doctorii s-au consultat cu colegii de la spitalul din Suceava, care au confirmat că era o urgență – au trimis-o direct cu ambulanța la Suceava. Noi ne-am întors după lucrurile ei și am ajuns puțin mai târziu la spital, unde ne-am grăbit să aflăm unde fusese internată: la pneumologie, cardiologie sau ATI. Însă am găsit-o lângă ușa de la intrarea UPU – au pus-o pe un pat în hol și când am întrebat dacă nu a observat nimeni că fusese adusă de ambulanță, asistenta mi-a spus că „e pe listă, e aglomerat, nu vedeți că toată sala e plină de cazuri urgente?”
Ca exercițiu de răbdare și acceptare, acele cinci ore de așteptare la ușa urgențelor echivalează cu măcar un an într-o mănăstire budistă din Nepal. Trec prin tot felul de stări și totodată încerc să o liniștesc pe ea. Într-adevăr, sunt mulți cu leziuni, cu dureri, copii bolnavi și speriați. Îmi vine în minte o întâmplare când un băiat din Cârlibaba a încercat să mă jignească – „măi, tu nu ești regele Mihai,” mi-a zis. Corect, suntem o familie obișnuită din Olanda, cândva mai înstărită, dar asta a fost înainte să începem să investim în România. Am fost crescut cu idealul egalității între oameni – cu ce drept să fac aici un scandal? Toți așteaptă. Am fost crescut cu încredere în instituțiile de stat, ei bineînțeles știu ce este necesar. Noi nu știam cât de aproape era de o prăbușire totală – dar spitalul știa, sau măcar trebuia să știe, fuseseră informați de colegii de la Vatra Dornei – informație care nu a ajuns la patul ei, lângă ușa de intrare.
La ora zece seara, a fost chemată în sala de urgențe – doctorii și-au făcut treaba, au investigat-o, m-au întrebat despre istoricul ei medical și mi-au explicat că are fibrilație din cauza pneumoniei. Ea era conștientă, dar respira greu. La ora unu noaptea era gata să fie mutată la ATI. Mi-au dat toate lucrurile ei, inclusiv hainele, verigheta și inelele. Încercam să îmi ascund sentimentele față de ea. „Ne vedem mâine, fii calmă, doctorii știu ce fac.” Am privit-o o dată înapoi când am ieșit din secție, și mi-a făcut cu mâna. Doctorița mi-a spus să sun dimineața ca să fiu informat despre starea ei și să aflu unde o pot vizita.
Dimineața la 8 sun la spital, dar sunt respins de la prima încercare: dimineața nu se dau informații de niciun fel, decât la ora de vizită, la 12. „Ce ar fi – dacă ar trebui să vorbim cu toți cei care sună, ce mai putem face pentru pacienți?” Cu așa o logică, lungirea discuției era fără sens. La 8.30 ajung la recepția spitalului:
„Puteți spune unde o pot vizita pe maica mea?”
„Stați dle, noi nu dăm informație despre pacienți, nici nu avem voie să sunăm la sală - la 12 începe ora de vizită”.
„Înseamnă că stau la ușa spitalului unde e internată mama mea și nu puteți spune dacă e vie sau moartă?” o întreb.
„O să aflați la ora 12”.
Supărat, o sun pe soție: ”E normal?”
Ea încă are o idee: „Știi, mai sunt câțiva băieți din zonă care lucrează la administrație, noi mai apelăm la ei dacă vrem să aflăm ceva, îți caut un număr de telefon.”
Încă nu sunt alarmat, e încă devreme. Mă duc cu un dosar la o instituție din apropiere, dar când ajung acolo, mă sună din nou soția: „Lasă totul baltă, băieții nu o găsesc, du-te repede la spital, să nu fie la morgă!”
Fug cât pot, traversez bulevardul printre mașini ca să ajung în fața spitalului, unde mă așteaptă băieții: „Calmează-te, de ce nu ai spus că o cheamă Van der Laan, în loc de Van Soest?” Na, e numele ei de fată…
Băieții mă ajută - ne echipăm pentru ora de vizită - cu intervenția lor, lucrurile devin mai fluide. Îi văd cum se salută cu medicii, pe hol mi-l prezintă pe directorul spitalului, ei glumesc cu asistente și dau mâna cu câte un domn în costum, explicând după fiecare: acesta este șef de secție, altcineva de la casa de pensii; e clar că sunt respectați de toți pentru ajutorul lor – ce bine că i-am găsit pe ei!
Dar când ajung lângă patul mamei mele, cu greu o recunosc: e intubată, în comă indusă. Doctorii spun doar că e grav, dar stabil; în ce fază s-a agravat starea ei nu ne spune nimeni. Le dau băieților 50 de euro pentru ajutorul lor – ei spun că e mult, dar o să împartă cu fetele de la ATI!
După câteva ore, băieții mă sună – tonul s-a schimbat – 50 de euro era mult, dar nu mai e – situația ei se agravează... Ne întâlnim în fața spitalului, unde e un mic parc: „Hai, stai jos, să îți explicăm cum merg lucrurile în România. Mama ta nu este deloc în stare bună. Dacă dai ceva mai substanțial, putem interveni direct, să facem tot ce se poate pentru ea, poate un tratament în plus.”
Parcă nu aud bine și le spun că doctorii mi se par capabili și că oricum fac ce trebuie... unul dintre ei face o mișcare din cap spre spital: „Niște nenorociți, asta sunt, nu fac nimic fără ceva în plus; dacă ai fi apelat ieri la noi, nu așteptai 5 ore pe hol…”
Le explic că nu pot fi de acord cu șpaga. „Știm, domnule, nici noi, dar trăim în România...” Exact în acel moment, cineva îi sună - îmi arată ecranul iPhone-ului – infirmeria, și aud cum o doamnă îl întreabă: „Ai vorbit cu olandezul?” „Da, acum vorbim, se rezolvă!” Am doar cardul la mine și lucrurile rămân neclare; ne întâlnim dimineața.
Vorbesc cu soția – „Pentru mama ta faci orice posibil, nu? Lasă politica, e vorba de viața ei...” „Da, logic, ai dreptate.” Dar după ce închid convorbirea, știu că mama mea n-ar fi fost deloc de acord – era alergică și mi-a interzis categoric să dau șpagă când era vorba de afacerea noastră de familie. Dar acum, când e vorba de viața ei? Îl sun pe un prieten medic – „Ce părere ai despre ce se întâmplă?” El îmi răspunde clar: „Nu intra în jocul lor, aceștia sunt cei de jos care simt slăbiciunea ta, un doctor n-ar cere niciodată bani de la tine, doar de frică – acum pedeapsa e mare – nu pune botul la nimic…”
Dimineața sun la ATI – mi-au dat un număr direct și aud că starea ei este stabilă. Dar între timp, soția primește un apel de la băieți – „iar s-a agravat starea ei, parcă Daniel nu înțelege ce trebuie făcut, ce facem?” – mă întreabă. Încep să tremur, „Nu, Gabriela, nu le dau nimic…” Până acum am zărit animalul urât numit corupție doar de la distanță, dar acum m-a prins în colț. Corupția ucide, dar chiar pe mama mea? La ora de vizite, e clar că personalul a auzit refuzul meu – stau lângă patul mamei mele, care e în comă, iar personalul îmi răspunde într-un mod diferit – unii formal și distanți, alții flegmatici, care chiar nu lasă loc de dubii – „Eu nu știu nimic!” Când o las pe mama mea înconjurată de tuburi și aparate, și de personalul ostil, am senzația că mă joc cu viața ei. La ieșire însă, mă oprește o doamnă și pune mâna pe brațul meu – „Lăsați, domnule, o să fie bine cu mama dumneavoastră, rugați-vă pentru ea, asta facem și noi!”
19 zile a mai trăit, în comă, 19 zile în care am înțeles mai bine spitalul. Cred că prietenul meu medic a avut dreptate: corupția a devenit ceva marginal, o luptă de retragere. Medicii chiar au luptat pentru viața ei; au făcut dializă, filtrare de sânge antibacterială, au vrut să încerce transfuzie, tot ce au putut face au făcut. Am văzut și profesionalism și compasiunea și după tot ce am de comentat vreau și să mulțumesc celor care au avut grijă de ea.
Pentru noi, doar orele de vizite aveau importanță: tata, sora mea și eu. Poate așa a vrut Dumnezeu - să ne unim în jurul ei în România, sau ea a ales varianta asta...
Dacă era un review pe Booking, dădeam nota 10 spitalului pentru profesionalism, 10 pentru îngrijire, 10 pentru dotarea spitalului, dar pentru comunicare...? Într-o zi, am cerut – un pic mai vocal – o întrevedere cu directorul spitalului; nimeni nu ne-a informat ce s-a întâmplat după internarea ei, când s-a agravat situația și a fost nevoie de intubare și comă indusă. Întrebarea cu care directorul a deschis discuția a fost: „De unde atâta supărare?” Am făcut abstractizare, „nu, dle director, vreau doar să fiu informat mai bine, nu doar dintre uși sau pe hol.” Și la finalul convorbirii l-am întrebat: „De ce a stat încă 5 ore pe hol când a ajuns la UPU, dacă ați știut că vine un pacient cu risc de a pierde viața?” „Păi, n-a stat pe stradă, nu?” „Nu, nu pe stradă, direct lângă ușa de intrare, și eu lângă ea. Nimeni nu a întrebat-o nimic în timpul ăsta, tubul de oxigen era gol înainte să fie chemată la sală!” Nici acum, după repetate cereri, nu am nici un act, nici o copie a dosarului, niciun CT, nimic, doar actul de constatare a decesului. Poate dacă aș fi apelat la băieți...?
Poate mă întrebați: „De ce atâtea detalii intime într-un articol în ziar?” – stați, că nu am terminat! Pe mama mea am îngropat-o în satul nostru, în umbra digului Rinului. A fost o slujbă frumoasă, multă lume; ea era în plină desfășurare socială încă. Au venit și mulți prieteni români – tema meditației era psalmul 91, un psalm poetic al lui David, unde scrie de odihna în umbra celui Atotputernic și protecția găsită sub aripile Lui. Pastorul, care a fost și el cu ei în vizită în România, a vorbit frumos despre România, iar eu nu am spus nimic despre lucrurile dubioase care s-au întâmplat – nu mi s-au părut esențiale pentru oamenii din jurul ei. Dar, pentru dumneavoastră, au relevanță. Practic, fiecare dintre noi o să ajungem într-o situație asemănătoare, undeva într-un spital în România. Fie ca pacient, fie ca aparținător.
Credința poate ne consolează, dar nu ne scoate din obligația de a gândi critic și de a acționa constructiv – în cadrul ăsta am și eu câteva recomandări: un curs de empatie pentru întreg personalul medical ar fi de mare folos. Implementarea unei abordări holistice în tratarea pacienților la fel – aparținătorii trebuie incluși în vindecarea pacientului. Un pacient nu este un individ sau, mai rău, un corp; este o ființă socială și spirituală, iar oamenii din jurul lui nu pot fi ignorați în procesul lui de vindecare sau în procesul lui de a pleca din viață. Și despre corupție: acum câteva zile, din întâmplare, văd la știri o față cunoscută - directorul spitalului din Suceava, care declara că acum medicii din spitalul lui nici bomboane nu mai primesc. E bine că ia lupta cu corupția în serios!
Eu am ajuns la concluzia că și în spital e ca oriunde în România – suntem la câțiva pași de a străluci! Dar și în câțiva pași poți să te împiedici, și unii preferă împiedicare în fața avansării. Nu e păcat că exact pe ei îi lăsăm în funcții importante, fie in politică, fie în parcarea spitalului? Și încă ceva - spitalul, ca și alte instituții de stat, lucrează cu spatele la public, iar întrebarea pivotală este de ce – din obișnuință sau din interes – de a păstra leverage (puterea de a manipula)?
Eu nu am nicio agendă, doar una de doliu, dar dvs. aveți, când mergeți la vot, aveți de ales între o Românie tip „merge și așa” sau o direcție către transparență și responsabilitate. Și despre partidele care au fost la putere aș spune că pomul se recunoaște după fructe; și nu vă lăsați păcăliți de zâmbete sau seriozitatea candidaților – ei se gândesc numai la rețelele lor de interese nedemocratice care stau ca o pânză de păianjen peste societate. Nu vă lăsați păcăliți de dezvoltarea economică pe care o vedem în România; e ca urmare a pieței europene deschise, influxului de bani din diaspora și creșterii îndatorării, în niciun caz de bună guvernare. Pe plan economic, lucrurile arată cât de cât favorabil, dar pe plan etico-moral, vidul este ca o ciupercă în beci; pune în pericol toată clădirea și face imposibilă avansarea durabilă care trebuie bazată pe corectitudine și solidaritate.
Mama mea era mândră de faptul că scriu pentru Republica, dar era și îngrijorată de consecințele pentru afacerea sau bunăstarea noastră – ce pot să spun, stai liniștită, mamă, câteodată nu ai de ales.
În memoriam – Tiny van Soest-Van der Laan - Bodegraven 1947 – Suceava 2024.
Nota redacției: Autorul articolului a cerut o reacție de la conducerea spitalului. O vom publica în momentul în care va fi transmisă.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Mama mea a devenit prin afiliere cu mine resident in norvegia insa in luna august a acuzat dureri in piept in partea stanga si nu se mai putea deplasa ea oricum avand parkinson insa era deplasabila.
Trimisa la urgenta cu salvarea i s au facut perfuzii timp in care au vazut o vreo 5 Medici de la diverse specialitati in decurs ul å 12 ore pe Unitatea primii urgente. Dupa ce nu mai rezista a fost trimisa inapoi acasa cu indicatia de a lua un antibiotic din farmacie. A 2 a zi de dimineata am trimis o din nou cu salvarea la urgente intrucat nu mai raspundea si respira greu unde dupa vreo 4 ore de astpetari ma suna doctorita de upu sa imi zica ca are temperatura si ca probabil e viroza. Ii spun sa nu o mai trimita acasa ca sa nu o pun din nou le salvare si sa o tina sub observatie plus sa ii faca investigatiile necesare. Dupa care imi explica dansa ca in UK te trimit acasa cu paracetamol si ca pana la. Urma o interneaza pe sectie cand se elibereaza ceva ca ei nu au locuri. Dupa aproximativ 5 6 ore a fost dusa pe sectie insa nici o investigatie facuta in ziua respectiva. A 2 a zi ma suna doctorita rezindenta a altui doctor de pe medicina interna ca a facut stare septica si sa ii dau planul ei de tratament si sa ii aducem medicamentele care oricum fusesera trimise. O parte la ea cu ambulanta. Ma suna si doctorul de pe medicina interna ca a avut o stare fulminanta si ca e programata la CT si au chemat si chirurgul. Posibil sa fie o infectie de la bila. Intrucat nu eram in tara aveam avion a 2 a zi in seara respectiva nu am mai auzit nimic de la ei. A 2 a zi inspre pranz ma prezint la spital sa vorbesc cu doctorul.si imi spune ca mama a facut crize de nebunie ca a strigat noaptea etc... Ea de la septicemie + medicamente + spitalizare a dat in delir. Nu vorbea coerenet nu ne mai recunoastea bine etc. De asemenea doctorul a precizat ca nu i s a facut Ct abdominal ca nu aveau locuri libere era in asteptare intrucat in CT era sticat. Asta pentru o urgenta in conditiile jn care trombocitele in scazusera sub 15000 si nu putea intrat in operatie. Pana la urma i s a efectuat ct ul s a confirmat si diagnostic ul. S a cerut transfuzie de trombicite sår
Înțeleg perfect prin ce ați trecut. Se împlinesc 8 ani de când mama mea a făcut un micro AVC, a căzut și și-a spart capul. Ambulanța a venit repede, am ajuns rapid la Spitalul de Urgență din Floreasca. Acolo am fost puși să așteptăm pentru că era prea aglomerat, sens în care mama a primit un mic taburet. Mama fusese pansată la cap de cei de la Salvare dar o șuviță de sânge i se prelingea în continuare din tâmplă. După o oră de așteptare am luat-o pe sus (în ciuda împotrivirilor ei) și am mers la Medicover unde a primit pe loc îngrijirile necesare. Au făcut de urgență un CT pe care l-au și interpretat pe loc. Situația nu era deloc bună. La câteva luni după asta mama a suferit un AVC puternic iar voia Celui de Sus a fost împlinită. Să păstrăm vie amintirea celor dragi care nu mai sunt fizic printre noi, pentru că astfel spiritul lor continuă să ne însoțească.
Iar " avansarea durabila, bazată pe corectitudine și solidaritate " este doar un vis-ca să nu zic o iluzie.
Condoleanțe, d-le Daniel, vă înțeleg tristețea și durerea și sper ca aceste cuvinte să vă ajute cât de cât. Tot respectul pentru activitatea dvs, dar mai ales pentru faptul că încercați să înțelegeți o țară greu de înțeles.
Inteleg situatia. Si eu am trecut zilele astea printr-o pierdere.
Nu am vrut sa scriu nimic si nici pe viitor nu-mi doresc sa prea mai comentez, dar v-am citit articolul. Mi-am pierdut parintii de foarte mult timp, iar zilele astea am pierdut-o pe cea care a devenit a doua mea mama (sora mamei mele), centrul universului meu, punctul meu de sprijin, si este atat de dureros incat nu pot sa exprim in cuvinte. Stiam ca finalul avea sa vina, avea 96 de ani fara o luna, a suferit de dementa senila, dar cu ajutorul, ingrijirea si dragostea noastra, boala a avut o evolutie lenta, si-a pastrat luciditatea si a fost bine pana in ultima clipa chiar daca episoadele de desprindere de realitate erau prezente. In acele momente era confuza, putin agitata si apoi devenea imediat foarte intelegatoare la explicatiile noastre. A fost o persoana puternica, plina de energie, blanda si buna, si cu multa vointa. A fost pe picioarele ei pana la inceputul lunii august.
Din pacate, un cheag de sange a pus capat unei vieti frumoase. S-a stins la Spitalul de Urgenta unde am dus-o chiar daca mereu ne spunea ca nu vrea sa auda de salvari si spitale. La apelul la 112 salvarea a venit repede.
Cred ca i-a fost mult mai bine asa, fara tot felul de internari, pentru ca noi am avut toata rabdarea, intelegerea si timpul necesar pentru a sta cu ea. Medicii au stabilit un tratament fara partea de medicamentatie ce induce somnul acela lung si greu din care bolnavul nu-si mai revine. Acele pastile preferate de spitale pentru ca bolnavul sa nu-i mai solicite in niciun fel, doar doarme. Medicamente care aduc dupa ele multe alte probleme grave. Am reusit sa ne descurcam cu somnifere banale ce pot fi cumparate din orice farmacie, si din care-i dadeam doar seara inainte de culcare.
A fost o inmormantare frumoasa intr-un octombrie frumos si caldut, in cel mai frumos cimitir bucurestean, iar acum sta alaturi de sotul sau mort prematur in 1975 pentru ca la o interventie chirurgicala banala doctorii au uitat in interior o fasa. A fost un dezastru pentru ea. Eu nu l-am cunoscut niciodata pe unchiul meu. Doar din poze.
Sistemul medical romanesc are mosteniri adanci si rele, intre timp s-au schimbat in bine multe aspecte, dar la nivel uman suntem foarte mult in urma. La fel la nivel administrativ (medicamente, consumabile, curatenie). Dupa internare ne-au cerut sa-i ducem apa, pampersi, paie pentru baut lichidele etc. Eram in drum spre spital cu toate astea, eram increzatori cand am fost anuntati ca nu mai e.
As da orice sa-i aduc inapoi pe toti cei dragi pe care i-am pierdut.
Inca o data: condoleante, imi pare rau ca ati trecut prin asa ceva. Ei sunt acum printre stele, sunt lumina si ne vegheaza de acolo, de sus.
Cu toții trecem prin astfel de momente grele. Iar cei care ne veghează, cum foarte frumos ați scris, trăiesc mereu în amintirea noastră.
Da, ei traiesc mai departe pe Pamant prin noi, prin amintirile noastre, prin faptul ca-i pomenim si vorbim despre ei, si ne vegheaza si ne asteapta, cand ne va veni randul ne vom duce langa ei si vom veghea la randul nostru pe cei dragi ramasi pe Pamant.
Dumnezeu sa-i ierte si sa-i odihneasca in pace.