Maria, 17 ani, din clasa a VII-a. Chipul unui copil care a abandonat școala

Foto: Guliver Getty Images

Maria are un ochi puțin mai jos decât celălalt, o privire blândă pe o față aspră, maturizată înainte de vreme. E o adolescentă de 17 ani, dar e încă în clasa a VII-a. Pe fața ei brună, încadrată de păr negru, lung, zace ca o semnătură o cicatrice. E înaltă, cu trupul bine făcut, ascuns de haine modeste. Când îi vorbești calm, îți răspundă blajin, cu o căldură plăcută în glas și gesturi molatice.

Stă singură în bancă, nu are niciun prieten în clasă. Sunt toți prea mici pentru vârsta ei. În primele săptămâni ale anului școlar, Maria venea la școală cu caiete și pixuri ca orice copil, își lua notițe în ore, ridica mâna să citească, scria compuneri frumoase, emoționante în care vedeam o profundă înțelegere a relațiilor dintre oameni. Nu avea răbdare cu noțiunile de teorie literară sau gramaticală, dar avea un scris frumos, curat, limpede. Îi plăcea să imagineze dialoguri, texte însuflețite de gesturile personajelor, vii, ca la teatru. Apoi, a început să lipsească de la școală săptămâni în șir. Întâi ni s-a spus că e bolnavă și e internată în spital. Cu toții ne-am arătat îngrijorați, dar puține voci știau situația grea de acasă a Mariei. Locuia cu bunica și frații într-o casă sărăcăcioasă. Am văzut în școală compasiune și grija sinceră pentru Maria atunci. 

Când a revenit la școală, întâi am văzut-o pe Maria neatentă la oră. Totuși scria mereu, aplecată deasupra unor bucăți de hârtie, total absentă și distrată, scria gânduri numai de ea știute, fără să-și ridice capul. Nu am necăjit-o, am sperat că e o stare trecătoare. În scurtă vreme însă, lucrurile au luat o turnură nefericită, iar neatenția Mariei a devenit de neiertat. Într-una din zile, când intru în cancelarie, o văd pe profesoara de istorie sprijinită de masă citind de pe niște foi scrise de un copil. Citea printre sughițuri de râs, cu o voce stridentă, apăsătoare, citea pe nerăsuflate fraze despre durere și iubiri adolescentine, formulările stângace ale unei tinere. Erau foile pe care i le confiscase Mariei în timpul orei și pe care le-a păstrat ca dovezi. Rândurile de jurnal, cu dureri și bucurii, făceau hazul cancelariei. Am simțit o piatră în stomac văzând foile chinuite cum trec din mână în mână, apoi sunt azvârlite hidos în mijlocul mesei străine, pradă oricui. Tot atunci, au apărut și vocile evaluatoare, nemulțumite, că Maria a început să fie neserioasă, absentă, o atitudine total nepotrivită pentru cineva „în situația ei”.

Adeseori, adulții cred că un copil e o carte deschisă, că ei sunt îndreptățiți, în virtutea datoriei lor protectoare, să știe totul despre copii, ca și cum copilul nu ar avea dreptul la o lume interioară, personală. Tot așa, unii profesori scotocesc prin caietele elevilor, prin bănci, le citesc hârtiuțele și mesajele și le împărtășesc colegilor cu nonșalanță, în timp ce se declară oripilați de ceea ce citesc, fără să fie o clipă stânjeniți, pentru că, de fapt, năvălesc cu bocancii în intimitatea altei persoane.

Apoi, Maria a apărut la școală cu unghiile date cu ojă. I i-a cerut să nu mai vină „așa” la școală, fiind o ținută nepotrivită pentru o elevă. Mi-o amintesc pe dirigintă intrând fulger în cancelarie și scormonind în dulap după acetona cu care să o șteargă pe Maria pe unghii. Educarea cu forța n-a avut succes însă, pentru că, peste o săptămână, Maria a apărut cu ruj roșu pe buze, ca o afișare ostentativă a nesupunerii. Era înainte de ora 8 când diriginta a trimis-o imediat acasă să se curețe pe față și abia apoi să revină „ca o elevă”, dar Maria nu s-a mai întors la școală în ziua aceea. Nici în săptămânile următoare nu s-a mai întors. A lipsit aproape un semestru întreg, cu câteva mici excepții. Într-una din zile, profesorul de geografie intră în cancelarie zâmbitor spunând cu o voce vădit dezaprobatoare că Maria era așteptată la ieșirea din școală de un băiat. Îmi amintesc de vârsta Mariei și mi se pare trist că oamenii o tratează ca pe un copil de 13 ani plin de vicii și nerușinat. Curând încep zvonurile să zboare prin școală - „a plecat cu un bărbat” se aude tot mai des. Când Maria aduce câteva scutiri profesorului de sport, sunt martoră la un dialog stupefiant între doi profesori:

„Ei, ce-a avut? Avorturi, nu-i așa?”, întreabă icnind profesorul de geografie, apoi aruncă un zâmbet caustic în colțul gurii.

„Hm, probleme la stomac, o glezna fracturată”, răspunde celălalt.

Maria nu a mai venit la școală decât sporadic, dar niciodată nu stătea câte o zi întreagă. Venea fără ghiozdan, ca și cum și-ar fi amintit subit că ar trebui să fie la școală, o datorie subconștientă, o rutină pe care n-o poți învinge. Dar niciodată școala nu a putut să comunice cu ea, i-a impus reguli neînțelese, a forțat-o să fie altfel și nu i-a oferit în schimb decât zvonuri nedrepte.

Mă întorceam de la școală când, într-o dimineață, am văzut-o pe Maria în oraș. Era atât de frumoasă și împlinită, zâmbea cum n-am văzut-o niciodată zâmbind la școală, cu trupul bine alcătuit de femeie tânără, plină de viață și prospețime. Cum putea școala să vadă la ea obrăznicie și nesupunere? Alteori, o întâlneam în tramvai și schimbam câteva cuvinte cu ea sau o auzeam vorbind. M-au impresionat maturitatea, decența și înțelepciunea ei.

Mulți nu i-au observat absența decât foarte târziu, aproape de încheierea anului școlar, atunci când Maria a devenit încă o cifră în statisticile inspectoratului școlar, la categoria abandon. Pentru ultima dată, pentru că fata nu a mai fost înscrisă din oficiu în anul școlar următor. Maria a pierdut în anul acela contactul cu școala și era ultimul ei tren spre liceu. Acum e un adult cu șase clase; mă întreb în ce condiții trăiește, cum e viața ei, ce șanse a avut să-și găsească un loc de muncă, trăiește decent, prin forțe proprii?

Sunt mulți copii ca Maria în România și școlile pot face prea puține pentru ei, într-un sistem atât de rigid care nu ține seama de nevoile individuale. Câți copii ca ea au pierdut șansa la educație prea de timpuriu, câți au fost marginalizați și au ajuns la marginea de jos a societății, acolo de unde e foarte greu să te ridici și să ai o viață decentă? Totul, pentru că li s-a răpit dreptul la educație, dreptul de a fi înțeleși și ascultați. Acești copii ai României sunt destine ratate, diamante pe care le-am aruncat în noroi. Fiecare copil care a abandonat școala e o pierdere enormă pentru noi toți.

E o datorie morală să îi ajutăm pe acești copii să pornească cu un impuls pozitiv în viață, să îi ținem apropiați de școală prin orice mijloace. Societatea românească lasă în urmă mulți copii pe care-i trimite în vâltorile vieții adulte total nepregătiți. Mă întreb adesea, ce însemnătate mai are școala, dacă nu e capabilă să îi ajute pe copiii care au cea mai mare nevoie de ea, copiii pentru care școala este singura șansă, singurul drum de a răzbi în viață? 

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp