Foto: Inquam Photos / Saul Pop
Mă năpădesc fel și fel de gânduri. Vremurile pe care le trăim nu sunt cele în care mă gândeam că voi ajunge să trăiesc. Îi spuneam tatei, un prichindel fiind, că viața mea va fi cu totul fără probleme și că toți oamenii vor fi fericiți, că rozul va predomina. Eram fascinat de viața de adult. Mi se părea apogeul existenței. Am ajuns la 23 de ani și observ că e cu totul altfel. Văd oameni care suferă, oameni singuri.
Aseară am ieșit la o plimbare prin cartier, așa fac înainte de culcare, mă gândesc că așa îmi liniștesc mintea înainte de culcare. M-am așezat pe o bancă și acolo era un bătrân care fuma și ținea în mână o poză cu el din armată: frumos, înalt, mândru, cu sclipirea tinereții în ochi.
Aveam cu mine un pachet cu gumă de mestecat și l-am întrebat dacă vrea una. Tare uimit a fost că din „trenul ignoranței” ce trecea zilnic pe acolo, s-a oprit cineva pe peronul său. A fost prilejul perfect pentru a lăsa un bătrânel singur și uitat de cei dragi să îmi povestească viața lui, una frumoasă, una în care mare parte din timp și-a dedicat-o meseriei și oamenilor pe care, cum a zis, i-a iubit tare.
Mi-a spus cu ochii în lacrimi durerile sale. Eu am ascultat, era timpul să mă reduc la tăcere și să las o poveste prea puțin „citită” să iasă la suprafață.
Ce mai conta că am stat la discuții 2 ore, de ceasul mă anunța discret că e trecut de ora 1:30? Am oprit timpul pentru dragul de el și nu a mai contat că a doua zi la 6:30 aveam trezirea pentru a merge să le predau piticilor mei.
Astăzi am stat din nou de vorbă cu alt domn de o vârstă onorabilă, îmi spunea cum îi e frică de moarte, că nu e pregătit să plece, că și-ar mai dori să aibă puteri să facă lucruri.
Nu știu cu adevărat ce e în inima unor astfel de oameni, dar știu sigur că de fiecare dată când voi întâlni unul se va bucura de interesul unui „puști” care abia începe să guste viața cu toate bunele și mai multele ei rele.
Sunt mulțumit să tac, să fiu urechi deschise către ei, îmi doresc ca în ciuda iminenții morții și a solitudinii care-i sufocă des, să fie cineva interesat să le afle istorisirile.
Oamenii sunt de toate felurile, dar fragilitatea bătrâneții le e specifică tuturor și fiecare merită o vorbă bună și un zâmbet, ca prin asta să le dăm speranța că restul zilelor rămase merită trăite cu speranță.
Atât.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Chestia asta s-a văzut în pandemie. Mai toată lumea a cârâit datorită izolării, dar am întâlnit și oameni care mi-au spus că a fost o ocazie excelentă să devoreze Frații Karamazov sau Război și pace, să asculte integrala Chopin sau să vizioneze filmele lui Bergman. E clar că o asemenea persoană va avea la bătrânețe o plasă de siguranță, care să împiedice căderea în puțul cu melancolie.