Foto Vadim Ghirda / AP / Profimedia
Au trecut 33 de ani de la Revoluție și am uitat numele eroilor, martirii care au stropit cu sângele lor libertatea noastră de astăzi, cei care au făcut sacrificiul suprem pentru ca noi astăzi să sărbătorim un „Crăciun fericit”. Crimele de-atunci nepedepsite ne urmăresc ca un blestem. Ucigașii lor sunt în libertate, au fost avansați în grad și iau pensii de generali fără nici cea mai mică mustrare de conștiință.
I-am dezgropat însă din lada de gunoi a istoriei pe liderii comuniști care ne-au ținut în lanțuri sovietice zeci de ani. Apar beizadelele impertinente și răsfățate pe la tot felul de posturi de televiziune, prin presă, să ne povestească întâmplări stupide și infantile din viața lor de protejați ai regimului. Bineînțeles că preamăresc o epoca întunecată în care ei aveau tot ce-și doreau, iar noi, poporul, trăiam în întuneric, în frig, în foame. Sărbătorim Crăciunul datorită acelor tineri nevinovați uciși de criminalii lui Ceaușescu, în timp ce la televizor rulează o reclamă comercială cu Serghei Mizil. Cel mai analfabet și incompetent conducător pe care l-a avut România a fost Ceaușescu, înconjurat de o clică după chipul și asemănarea lui, un lider pus și protejat de Uniunea Sovietică. A-l regreta pe Ceaușescu înseamnă a regreta prostia, incultura și nesimțirea.
Citesc absolut șocat un sondaj în care românii declară că regretă regimul comunist al lui Ceaușescu în proporție de peste 50%. Memoria scurtă și răutatea provenită din frustrare îi orbesc pe oameni. În felul ăsta acești oameni îi mai condamnă încă o dată la moarte pe eroii revoluției, apasă și ei pe trăgaciul armelor care i-au ucis, alături de criminali. Vor să ne vadă iarăși în lanțuri așteptând la cozi imense rația de ulei și zahăr, cumpărând tacâmuri de pui, „frații Petreuș” sau adidași de porc. Nu găsesc o explicație logică la o asemenea nemulțumire decât în lipsa lor de sens, în răutatea izvorâtă din invidie, în dorința unora de a da foc lumii doar ca să-și calmeze nereușitele personale.
Suntem un popor profund traumatizat, nu distingem lumina de întuneric, ne amăgim ușor și uităm repede, suntem fricoși, temători, lași, descurajați. Nu trebuie să confundăm o nereușită personală cu un eșec național. Eșecul nostru comun a fost epoca comunistă, restul sunt probleme personale pe care fiecare trebuie să și le rezolve. Avem nevoie de o terapie națională ca să putem distinge adevărul de minciună.
Toți cei învățați că statul să le dea un apartament, un serviciu, o viață ieftină nu s-au adaptat deloc într-o lume liberă, nu se pot gestiona pe cont propriu. Și revine în permanență umbra comunismului totalitar ca un coșmar. Faptul că nu mai există egalitatea forțată din comunism este o realitate incontestabilă. E normal ca oamenii să aibă destine diferite în funcție de calitățile lor, de utilitatea lor, inclusiv în funcție de diferite conjuncturi. Asta nu trebuie nici să ne mire și nici să ne sperie, e absolut normal.
Eroii Revoluției zac în uitare în timp ce copiii „liderilor de partid și de stat’” au început să ridice capul ca niște balauri ce ne pândesc din întuneric. Criminalii apar la televizor și ne dau lecții de patriotism de parcă ei au omorât oameni nevinovați și neînarmați din iubire de țară.
Singura speranță e generația de tineri care nu e încrâncenată pe subiectul ăsta, dar care poate face foarte ușor diferența între comunism și capitalism. Alegerea lor e simplă, e clară, e decisivă.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
La începutul anilor 1970, un muncitor cu patru clase (născut înainte de război și ținut acasă de nevoie de tatăl fost proprietar) câștiga adesea 800 lei lunar „la normă” într-o fabrică de îmbrăcăminte, mergând până pe la 1200-1300 în luni excepționale. Tot atunci, un economist în București începea cu aproximativ 3000 (ori puțin peste) lunar, aparent peste câștigul soțului profesor de liceu (fost cadru didactic universitar militar, cu rude prin alianță pe unde nu trebuia).
Pe la mijlocul anilor '80, același economist ajunsese la aproape 5000 lunar, în timp ce muncitorul din poveste cocheta cu puțin peste 2000 lunar (metroul costa 1 leu pe călătorie). Directorii (șefii economistului) aveau cam între 6000 și 7000 lunar.
Un absolvent de facultate incapabil de ceva productiv (drept care se angaja să ... învețe pe alții!) începea (la finele anilor '80) cu 2100 lunar (după care afla brusc că „prin grija partidului și statului, personal a știți-voi-cui” salariul se majora la 2460 lunar), în timp ce inginerii boboci făceau ceva mai mult. Asistenții universitari aveau câteva sute în plus (la mijlocul lui 1990!) față de profesorii de liceu boboci.
La salariu (în licee) era un circ de bâlci: se semna pe niște liste, astfel încât „femeia de serviciu” (comuniștii nu le-aveau cu respectarea demnității umane!) putea vedea pe liste inclusiv salariile directorilor - între 4000 și 5000; profesori aproape de pensionare aveau puțin peste 4000 lunar.
Fostul patron ajuns șomer a lucrat cam 15-18 ani în alimentație, apoi s-a pensionat cu 875 lunar. Prin grija celor menționați, după câțiva ani a suferit o majorare de 7 lei (adică 882 lunar), iar după alți câțiva ani o majorare catastrofală de până la 963 lunar.
Ceea ce Democrația a numit, autoritar, „inflație mascată”.
Și-acum teoria comunistă: se lăudau că raportul dintre venituri (salariale) trebuia să fie cam 1 la 5,5. Guru-ul acestui ziar, cu un părinte sus în schemă, vă poate confirma - fiindcă precis absorbise teoria.
Teoria a durat până prin decembrie '89, când am aflat (de la presa liberă) că băieții veseli de rangul lui Iulian Vlad ar fi avut cam ... 40 000 lunar! (După responsabilități ...) Și că Dictatorul s-ar fi mulțumit cu „doar” 18 000 lunar, din care mai punea o parte și la CEC „pentru copiii”.
Fiindcă veni vorba de „egalitate”.
Altminteri, amintiți-le oamenilor cât li s-a îmbunătățit viața în ultimii 33 ani și îi veți molcomi brusc. Fiindcă timpul îi va rări până la urmă.
De-or afla băieții din clasa TFL, e jale, dom'ne!