Astăzi Senatul României a votat împotriva cererii DNA de urmărire penală față de domnul senator Titus Corlățean – fost ministru al afacerilor externe, în dosarul „Votul din diaspora”. Era în 2014. Și pentru o societate ca a noastră, 2014 pare a fi foarte departe în istorie. Cumva, memoria noastră poate să cuprindă momentul în care „ungurii ne-au luat Ardealul”, dar nu poate cuprinde momentul în care „politicienii ne-au luat dreptul de vot”.
Au tot circulat în aceste zile imagini ale suporterilor români împânzind străzile Parisului. Nu m-am bucurat pentru că mi-au amintit de o imagine dureroasă, tot de pe străzile Parisului. De ce dureroase? Pentru că sunt imaginile neputinței noastre. Imaginile unor cetățeni care încă mai așteaptă să ne salveze ceva în ultimul moment. Ne inflamăm scurt, ardem furia până la capăt și uităm. Iar acestea sunt imaginile care ne arată, așa cum suntem:
Sursa foto: Sanda Veber
Sursa foto: Republica
O petiție a românilor din Paris cerea senatorilor un lucru simplu – să lase justiția să își facă treaba în ceea ce privește votul din diaspora. Domnul Corlățean spunea în plenul Senatului, pentru a-și susține cauza, că MAE nu a avut instrumentele sociologice pentru a măsura câți români vor vota. Și că, din această cauză, s-a menținut numărul de 294 de secții de la alegerile precedente. Acest argument este unul profund manipulator – da, a fost același număr de secții, însă au fost mai puține în locuri unde sunt comunități mari de români, în Italia au fost 51 de secții în 2014 față de 53 în 2012, în Spania 38 față de 46 în 2012, în Franța cu una mai puțin față de 2012. Domnul Corlățean se apară și spunând că decizia a aparținut Centralei MAE și că oricum au fost refuzate secții suplimentare cerute de ambasadori...pentru că nu erau bani.
Dar nici măcar faptul că nu sunt niște argumente convingătoare nu contează. Eu nu cred că Senatul trebuie să hotărască nevinovății – de aceea avem o justiție independentă. De ce, dacă ești nevinovat, ai nevoie să te scape colegii tăi și nu niște judecători independenți?
Între timp, peste noi se așterne uitarea. Iar politicienii ar trebui să fie proști ca să nu profite de memoria noastră scurtă. În toropeala așternută peste țară (surprinzător sau nu, vara obișnuiește să vină cam în același timp în fiecare an), rațiunea adoarme fără grija amintirilor dureroase. Parlamentarii noștri se urcă deasupra legii – ei hotărăsc că unul dintre ei nu este supus justiției precum fiecare muritor de rând, ei hotărăsc că pensiile altor aleși (locali, de data asta) trebuie să fie speciale, nu precum cele ale muritorilor de rând și de foame.
Dezamăgiți, revoltați, ne vom trezi mereu prea târziu, când nu va mai fi nimic de făcut. Imaginea pre-dezamăgire a românilor, așa cum stau ei adunați și agățați de o fărâmă de speranță – că vor apuca să voteze, că vor apuca să vadă optimile, este mereu aceeași. Sperăm mereu că la capătul unei îmbucături mari de umilință va sta acea normalitate pe care o merităm. Numai că normalitatea vine în timp, construind pe memoria lucrurilor care au fost bune (pentru a le repeta) și care au fost rele (pentru a nu le repeta). Astăzi mi-aș dori tare mult ca speranța să moară prima și memoria să moară ultima.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.