Minciuna pe care le-o spunem copiilor noștri

Una dintre prejudecățile actuale, reluate uneori cu naivitate de oameni cu cele mai bune intenții, este aceea că elevii de azi sunt altfel decât odinioară, altfel decât noi, adulții. Mai talentați, mai creativi, mai abili, mai spontani. Concluzia livrată firesc este aceea că ei nu mai trebuie să depună același efort în devenirea lor. Pur și simplu, prin această mutație genetică suferită, prin această infuzie de genialitate, copiii vor crește firesc, fără proptele care mai mult îi încurcă, fără sfaturi, fără o predare de ștafetă, de zestre cognitivă. Căci ei sunt altfel.

Putem fi de acord: copiii sunt altfel în prima cifră a CNP-ului (5 sau 6), altfel în vestimentație, altfel în accesul la tehnologie, altfel în hiturile pe care le fredonează, altfel în mitologia copilăriei (Spiderman, Batman, Zâna Măseluță). Dar elevii și copiii de azi nu sunt altfel în esență. Sunt pur și simplu oameni în formare. Cine are interesul să îi abrutizeze pe copiii noștri, să le umfle nefiresc orgoliile spunându-le că sunt diferiți, că ei pot suspenda recursul la efort, că învățătura se va „microcipa” și „downloada” magic în mintea lor? Cine le spune că viața le va da tot ce vor dori, fără muncă?

Cadoul nostru fals pentru copii: lumea ca varieteu

Poate între timp lumea asta a devenit o alee de trandafiri și noi am rămas ultimii care s-o aflăm. S-a schimbat și legea economică a resurselor limitate, concomitent cu dorințele nelimitate. Poate că brusc avem tot ce ne dorim, la un clic distanță. Trăim ca în reclame, după marile cuvinte rostite incantatoriu: confort, plăcere, simplu, ușor, rapid. La tot pasul, ni se oferă generos și facil câte ceva, fiind chemați prietenește: vino și tu, spune da, sună acum, încarcă-te cu energie, participă, zâmbește, strălucește. 

Și, desigur, să nu uităm sloganul publicitar ce redefinește condiția umană: scapă de durere. Dacă aceasta e lumea în care am fost teleportați, atunci putem reconfigura scopul școlii, putem dizolva învățătura ca desuetă, înlocuind-o cu o ofertă de varieteu, ritmată după aceleași criterii de eficiență: confort, plăcere, simplu, ușor, rapid. Numai că, stupoare! Lumea asta pentru care îi pregătim pe copii înfățișează de fapt una din cele mai concurențiale și mai instabile societăți din epoca modernă.

Dascălii „spontani”

Mentalitatea înfățișată mai sus, din fericire, nu am regăsit-o în clasă, unde majoritatea elevilor sunt dornici să cunoască, motivați, curioși. Dar ea se aude uneori printre adulți. Unele voci urmăresc reducerea volumului de cunoștințe, până aproape de pulverizare. E și punctul de vedere al unor profesori (din fericire, puțini). Recunosc, e mult mai ușor să mergi pe intuiție, să propui un joculeț, să proiectezi un soft educațional, decât să te documentezi și să fii pregătit temeinic. E mai ușor să ținem o lecție de comunicare, să propunem interpretare de imagine, decât să vorbim de literatură sau despre norme gramaticale. 

Când nu am fișe pregătite sau nu am revăzut o informație asupra căreia am dubii, amân acea lecție și toată ora e strict interactivă și intuitivă. Foarte bine, veți spune, sunt cele mai plăcute ore. Probabil, dar nu pot fi numai așa. Copiii nu trebuie doar să vehiculeze între ei propriile idei, căci apa, dacă nu e primenită cu sursă nouă, băltește. Ei nu pot să facă învățare exclusiv prin descoperire, ci au nevoie și de informații pe care nu le pot afla empiric. G. Călinescu afirma că e o dovadă de lipsă de respect să vii în fața auditoriului tău nepregătit, mizând doar pe spontaneitate. Și era G. Călinescu, un titan al creativității. La fel, ați fi surprinși, poate, să ascultați cursurile lui Mircea Cărtărescu: foarte structurate, foarte docte (dar presărate cu anecdote inteligente), solicitând multă concentrare prin turul de erudiție și de informație. Nu, nu propune scriere creativă postmodernistă, nu citează extatic din propriile cărți și nici nu anulează nonconformist distanța față de studenții lui, deși e cald și respectuos. E, la o adică, profesor.

E trist că unii profesori și unii părinți își sabotează propriii copii, neajutându-i să se dezvolte după adevăratele lor capacități (adesea mult mai mari decât credem noi). E și mai trist că acești părinți nu se informează cu adevărat și primesc opinii doar dintr-o direcție. În vremea în care ei transmit copiilor că școala e inutilă și grea, demotivându-i și amputându-le șanse reale la un viitor mai bun, alți elevi beneficiază de tot sprijinul familial în educație. 

Am întâlnit elevi pe care familia i-a susținut, dar care au ales să-și trădeze vocația și capacitățile cognitive, însă nu am întâlnit niciun copil care să fi reușit fără să aibă acest sprijin parental. De asemenea, am cunoscut unele familii foarte bogate și am aflat, cu surprindere, că cei mici nu aveau televizor în cameră, iar timpul de joacă pe calculator le era atent monitorizat. Familia nu le-a transmis nicio clipă ideea că succesul ei îl absolvă pe copil de un parcurs educațional punctat de voință și muncă. E interesant că însuși Steve Jobs, întrebat de Nick Bilton de la New York Times, dacă propriilor copii le place iPad-ul, a răspuns că nu l-au folosit: „They haven’t used it. We limit how much technology our kids use at home.”

În vreme ce mulți vestici au înțeles să le restituie copiilor dreptul la o copilărie reală, nu intermediată sau virtuală, nouă ne parvin, trunchiat, doar știri admirative despre cum finlandezii fac educație cu tableta. Mulți dintre copiii români, la veșnica (și, de acord, banala) compunerică „ce ați făcut în vacanță”, nu mai scriu ce au făcut, ci ce film au văzut sau ce joc pe calculator au jucat. Amintirile aproape că nu le mai aparțin, au devenit ale altora.

Aceasta este starea de fapt, din societate, pe care școala o înregistrează dureros. Ce poate face în această situație? Noi, profesorii, am dori o enclavă de normalitate, autenticitate, standarde, bună și dreaptă cuviință. Dacă elevii noștri stau șase ore în clasă, când orice alt decor ar fi mai plăcut, conform naturii umane și legii minimului efort, atunci măcar să stea cu folos. Dacă îi aducem în clasă ca, din nou!, să se uite la filme sau să urmărească trei slide-uri de powerpoint, așa cum ne recomandă unii, atunci e mai bine să fie altundeva. De acord, școala are nevoie și de metode ludice, relaxante, dar ele sunt echilibrarea firească a unui exercițiu susținut, pe care, de altfel, copiii nu îl refuză dacă noi, adulții, avem puțin tact. Rabindranath Tagore spunea că „odihna e a muncii precum pleoapa e a ochiului”. Fără muncă, nu simți gustul odihnei, ci ești veșnic plictisit și debusolat. 

Riscați: lăsați-vă copiii să iasă afară din c(l)asă

Soluția? În primul rând, să fim alături de copii, atât în educație, cât și restituindu-le dreptul la o copilărie autentică. Adesea, suntem mai liniștiți să îi știm în casă, cu tableta, decât afară, cu risc de îmbolnăvire sau rănire. Dar… să ne asumăm acest risc, pentru a face din ei oameni mai puternici și mai fericiți. Am inclus aici câteva fotografii din câteva excursii de anul acesta. Și noi, profesorii, vom continua să ne asumăm acest risc al deplasărilor, deși experiența ne arată că problemele apar (ultima emoție: un elev mușcat de albină în pădurea Comana. Din fericire, nu era alergic și nici nu s-a speriat).

În al doilea rând, să lăsăm școala să transmită cunoștințe, oferindu-i încredere pentru utilitatea acestora. Așa cum un sportiv se antrenează de mic, și vocațiile cognitive se urmează din copilărie. Nu putem dizolva doisprezece ani de studiu pentru a nu transmite de fapt nimic, sub îndoiala utilității directe în spațiul profesional. Adesea, vocația profesională e identificată din școală, iar un profil liceal, de exemplu, premerge o facultate specifică. Dar nu întotdeauna există această continuitate. Dacă elevul nostru va fi taximetrist, asta înseamnă că trebuie să învețe doar șoferie? Oare trebuie să îi luăm dreptul de a urmări, de exemplu, o emisiune radiofonică de cultură, sau de a înțelege anumite neologisme? Pe bordul unui microbuz am văzut recent Cutezătorii, de Alexandru Mitru, despre marii exploratori, și am intrat în dialog cu șoferul cititor. La ce-i servea șoferului aceluia să afle ceva despre Magellan sau despre Columb? Probabil exact la ce ne servește tuturor să știm că există undeva o deltă numită a Amazonului. Vom ajunge vreodată în ea? Cel mai probabil, nu. Ne ajută concret cu ceva, profesional vorbind, să ascultăm muzică, una pe care noi o considerăm bună? Cel mai probabil, nu. Dar toate astea ne definesc ca oameni, ca ființe reflexive, libere. Cine și de ce (ignoranță? interes?) vehiculează sloganuri de Ev Mediu întunecat? Măcar pe atunci oamenii nu aveau acces la școală pentru că era scumpă și rară, dar acum vrem să renunțăm de bunăvoie la ea? Circulă grafice amuzante cu teorema lui Pitagora, subtitrată de întrebarea „când ai avut ultima dată nevoie de ea?”. Circulă articole (!) despre inadvertența textelor lui Eminescu și Creangă la gusturile elevilor de azi (și vai, ce haz fac micuții de a cincea când citesc că Dănilă Prepeleac a dat o pereche de boi pe o pungă goală sau că Ivan a închis prin șiretlic moartea în sicriu!). De ce plecăm urechea uneori la toate acestea, dăunând copiilor noștri?

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp