Lumea de astăzi se învârte în jurul lui Călin Georgescu, un om fără realizări, un șarlatan calin. Istoria urii la români

Foto: Lucian Alecu / Shutterstock Editorial / Profimedia

Mitingurile recente pro-Călin Georgescu și AUR, care stăteau să derapeze în violențe, ne-au amintit de mineriadele din anii ’90. Lideri politici agresivi, asemenea lui I. Iliescu, G.V. Voiculescu, P. Roman și mai nou C. Georgescu și G. Simion, au inspirat și au condus astfel de manifestații ale mulțimii de clasă. Începute ca protest, degenerate în violențe, mineriada din 13-15 iunie 1990 a prăbușit definitiv în ochii lumii civilizate imaginea unei Românii eroice și admirate pentru curajul din decembrie 1989. 

Acești lideri cu apucături bolșevice, după modelul luptei de clasă și al urii proletare, au gestionat aceste fenomene sociale reactive și intolerante față de libertățile și democrația atât de greu dobândite. La aceste mineriade a subscris o bună parte din cetățenii votanți și, mai mult decât atât, o bună parte a presei slugarnice, a neo-bolșevismului, precum ziarele Adevărul, Azi, Dimineața, la care s-a asociat o parte a elitei intelectuale compromisă în comunism sau datoare comunismului prin privilegiile obținute atunci. Trebuie să recunoaștem că în istoria trecută și recentă a românilor există o tensiune socială imanentă care s-a alimentat din sentimentele și acțiunile de ură care erau echivalente cu lupta de clasă teoretizată de marxism și bolșevism. 

Mai apoi, toată această ură a fost îndreptată, în anii mineriadelor, împotriva partidelor istorice real democratice (PNTcd, PNL, PSD) care au fost purtătoare ale instinctelor democratice din interbelic. Aceste partide s-au confruntat electoral cu majoritatea remanent comunistă protejată de serviciile de securitate (SRI), aflate sub influență rusească și care au virat de la susținerea oarbă a naționalismului comunist al lui Ceaușescu, la servituți pro-rusești. Așadar, filonul pro-rus în istoria trecută, dar mai ales recentă, nu este ceva nou și senzațional. Într-o istorie scurtă sau pe scurt a României post-comuniste, mineriadele au înlocuit dialogul și competiția politică cu protestele și manifestările violente care sunt susținute astăzi de bandele de partid izolaționiste, anti-occidentale și profund autohtoniste. Aceleași sloganuri sau însăilări ideologice,precum „Nu ne vindem țara”, sau „Noi suntem liberi și independenți”, sau „Nu ne trebuie partide, partidul este poporul” sunt similare cu propaganda comunistă și pro-rusă. 

Se pare că acest popor, în viziunea unor lideri nevrotici în patriotismul lor, este format din mercenari, delincvenți, spoliatori, cămătari venali la care s-au asociat „babele comuniste”, o mulțime de tineri care nici ei nu știu de ce sunt nemulțumiți, oieri de circumstanță și unii maramureșeni în permanență încordați și predispuși la violență. Toți aceștia sunt conduși de păstori și lideri „iluminați”, dar vicleni, precum unul de nicăieri, beneficiar al tuturor regimurilor politice, precum Călin Georgescu, sau unul urlător ridicat din galeria ultrașilor, ca G. Simion. Toți sunt personaje periferice cu puternice marcaje și instincte lumpen-proletare. Ei sunt minerii de astăzi care, sub stindardul tricolorului, au îmbăloșat cele mai curate simboluri naționale. Ei sunt cei care manipulează demnitatea și mândria românească și le coboară în tenebrele istoriei.

Tematica etno-folclorică haiducească manipulată perfid în „narativa” politică a lui C. Georgescu este una detectabilă în profunzimile culturii populare la români, încurajată și transcrisă în literatura cultă de romantism. Astfel, apetența românilor pentru asemenea teme în care se cultivă violența „cu hangerul scos din teacă” și nesupunerea „șapte ani cu voinicie și-a bătut joc de domnie” sunt reluate cu savoare în toate sindrofiile, nunțile, distracțiile colective unde românii cântă și dansează după melodia „Andri Popa”, altfel o melodie de succes și mobilizatoare. Pe acest fundal cultural, informal și profund al imaginarului unor români și-a construit C. Georgescu strategiile discursive.

Arhetipul cultural-istoric al patriotismului este reluat cu rafinament viclean. Astfel, lozincile din 1821 „Patria este poporul și nu tagma jefuitorilor”, cele din 1848 ale „poporului suveran”, toate filtrate cu felonie de „marele tribun” Corneliu Vadim Tudor, care se credea când Tudor Vladimirescu, când Avram Iancu, când I. H. Rădulescu, sunt acum valorificate din plin de aflătorul în treabă, C. Georgescu. La toate acestea s-a alăturat tematica socială a lumpen-proletariatului idealizat care trebuie să „zdrobească orânduiala cea crudă și nedreaptă”. Iată că avem de-a face cu o istorie și o tradiție sedițioasă a răzvrătirii și a urii de clasă reluate în configurații contemporane. Ne aducem aminte de ura proletară a muncitorilor de la uzina din Cugir, de la 1948, care într-un miting cereau condamnarea la moarte a remarcabilului profesor Nicolae Mărgineanu, de la universitatea din Cluj, socotit „dușman al poporului muncitor și agent al spionajului american” și până la celebra ură proletariană din 1990 a celor din „IMGB face ordine”, îndreptată împotriva protestelor din Piața Universității.

Peste tot, mineriadele și mitingurile violente sunt asamblate și manipulate de Rusia sau de „Moscova care nu crede în lacrimi”. Este vorba de o ură izvorâtă din galeriile subterane ale întunericului unde și-a găsit loc un mediu de cultură favorabil, propice, iar atunci când iese la lumină prin fototropie, izbucnește în violență. Astfel, lumea anilor ‘90 s-a învârtit în jurul „luceafărului huilei”, Miron Cozma, ieșit tot din tenebre, la fel, lumea de astăzi se învârte în jurul lui Călin Georgescu, un om fără realizări, un șarlatan calin (asemănător prenumelui său), dar impostor și periculos, ieșit din tenebrele tuturor guvernelor și din oficina populată cu ofițeri de informații, care este Ministerul de Externe. Pe scurt, este vorba de un succint excurs de istorie a urii și a împotrivirii violente la români.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp