Sursa foto: Facebook Sunt gospodină
Văd des pe Facebook poze cu români care au fețe zâmbitoare și stau rezemați în coada sapei de parcă ar fi obiect de decor, pe câmp, la muncă; în altele, mănâncă așezați în jurul unei pături întinse pe iarbă, în pauza de masă și întotdeauna pozele sunt însoțite de texte ce susțin cât de frumoasă era viața atunci, într-un trecut nu foarte îndepărtat și ce bune erau bucatele românești! Mai sunt și pozele în care apar și mașini pe lângă oameni - tractoare, combine - iar textele susțin că era minunat când totul era al nostru, și pământul, și mașinile, și roadele...
Pentru cei care nu au fost nicio zi pe câmp poate părea idilic, dar nu era așa. Pe rețelele sociale, cu astfel de fotografii și texte, se vinde o iluzie a unui rai pierdut. Un copil din ziua de azi ar muri după trei zile de muncă pe câmp sau te-ar reclama la Protecția copilului că îl maltratezi sau îi exploatezi.
Munca fizică la câmp a fost și este incredibil de grea. Mulțumesc Domnului că s-au schimbat multe de când am intrat în Comunitatea Europeană și muncile la câmp se fac majoritatea cu mașini performante! La prășit, ți se rupeau brațele din umeri de la efort, mai ales dacă pământul era uscat de la secetă îndelungată. Loveai cu sapa ca în piatră și te uitai lung și cu jale spre capătul rândului să vezi cât mai ai până acolo. Tot cu jale numărai și rândurile rămase de prășit și oftai. În căldură, mușcat de gâze și țânțari însetați de sânge, transpirat tot numai idilic nu era. E muncă grea despre care cei care pun pozele habar nu au.
La adunat de fân, pe căldură dogoritoare, căci fânul numai pe astfel de vreme se adună, mureai de cald. Grebla cu care adunai fânul îți făcea bășici la mâini între degetul mare și arătător. Țepii ascuțiți și uscați ai ierbii cosite îți înțepau tălpile chiar și prin încălțiminte, de obicei niște papuci, și îți zgâriau gleznele. Gâzele și țânțarii erau mai nemiloși la adunat fân, decât la prășit. Sudoarea sărată de pe frunte îți curgea în ochi și te usturau. te ștergeai cu mâneca, îți murdăreai fruntea și ochii de țărână și mergeai mai departe cu munca.
Și după toate astea cum era pauza de masă pe câmp?!
Nu era ca la picnic, cum o prezintă pozele idilice. Te retrăgeai într-un loc umbros, sub niște tufe, dacă aveai norocul să fie prin preajmă, dacă nu, rămâneai tot în soare, sau sub coșul căruței, ce putea ține o părere de umbră. Întindeai o pătură pe jos. Scoteai din traistă ceea ce ți-ai pus de acasă să mănânci. Pâine, un ou fiert, slănină, o bucată de brânză, un pic de tochitură, ce nu e tocmai bună sleită. Mâncai fără a te spăla, te ștergeai de sudoare și alungai gâzele la fiecare îmbucătură. Uneori muștele aterizau direct pe mâncare. Luai musca, o aruncai și mâncai mai departe. Nu aveai altă mâncare și nici timp de mofturi. Dacă aveai norocul să vină ploaia, strângeai repede tot ce ai întins și fugeai să termini treaba.
Pe câmp, apa era întotdeauna caldă în vasele cu care o aduceai de-acasă, în care nu avea cum să se păstreze rece. O beai clocită, încercând să îți astâmperi setea. Rai era dacă aproape de ogor exista un izvor. Atunci te puteai duce să iei apă rece în pumni și nu știai ce să faci mai întâi cu ea, să o duci la față și gât, să le răcorești sau să o bei. Eu întâi beam, apoi îmi răcoream fața.
Chiar și astăzi, de câte ori trec pe la troaca de la Mielușoaia, simt în suflet bucuria din copilărie, când trăgea tata căruța la troacă, să bea calul și noi, copiii, săream din căruță și fugeam spre jgheabul din lemn, prin care curgea apa din inima dealului Mielușoaia și întindeam pumnii făcuți căuș, să luăm în el apă rece ca gheața și să o ducem lacomi spre gura uscată de arșiță și spre fața arsă de soare. Da, să ajungi la apă de izvor după o zi istovitoare de muncă era Rai!
Astăzi, fânul îl cosesc cositoarele, îl adună mașinile și tot ele îl fac baloți. Cred că habar nu aveți mulți dintre cei care puneți poze cu timpuri idilice, cum era să faci căpițe. Băteai un prepeleac - cred că știți cuvântul din poveștile lui Ion Creangă - în pământ. Doar bărbații puteau face asta. Dacă pământul era prea uscat, turnau un pic de apă să îl moaie, apoi făceau o gaură în pământ cu o rangă de fier și, după ce scociorau un pic pământul, băteau în acea gaură prepeleacul prin trântiri repetate, ca să îl fixeze bine în inima pământului. Dacă nu era bătut bine, se răsturna căpița sub greutatea fânului verde. După ce băteau prepeleacul, începea clădirea fânului adunat pe mijlocul ogorului: în partea de jos era pus cu mâinile și era ușor, dar cu cât te înălțai spre vârf era tot mai greu. Ridicai fânul în pale mari cu furca în aer și îl fixai peste cel deja pus, agățându-l de colții prepeleacului. Altă pală..., și altă pală... până ajungeai în vârf.
A face căpițe, chiar dacă era incredibil de greu, era o metaforă despre a clădi cu răbdare. Dacă bătea și vânt era ca iadul, clădeai împotriva sorții, când vântul dădea jos fânul din furcă de câteva ori. Îl puneai iar și, atunci, tata îl punea pe unul dintre copii să țină furca peste fânul deja așezat, până punea el altă furcă și îl fixa pe vârf. Uneori nu țineai bine, nu aveai putere și să ții furca în aer și să presezi fânul sus pe căpiță să nu îl ia vântul, care te dădea jos și pe tine odată cu fânul. Tata nu era prea încântat că trebuie să repete operația și striga să ții mai bine...
Întotdeauna când văd poze idilice cu munca la câmp de altădată, îmi vine în minte tot ceea ce am scris aici. Dacă aș putea, aș pune lângă fiecare poză, amintirile mele despre munca la câmp...
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Pentru generațiile urbanizate de câteva generații, fără legătură cu "țara", singura ocazie de a lua contact cu câmpul era practica agricolă, care, cel puțin în ciclul gimnazial, chiar avea aerul unei serbări câmpenești, o ocazie de a chiuli motivat și de a ne juca pe câmpuri.
La pachet, p le deoparte simțeam mai puțin privațiunile vremii, aia e, ne făceam temele la lumânare și ne buluceam toți în case când se auzea strigătul "a venit apa caldă!" (încă valabil în unele cartiere ale "capitalei europene și democratice"...)
La pachet doi, trei sferturi din oraș trăia direct sau indirect de pe urma combinatului, ale cărui furnale ne luminau nopțile, la propriu. Acum trage să moară, și e un caz "fericit", a rezistat, chiar dacă doar o umbră a ce era, până acum, când toate celelalte combinate siderurgice au fost tăiate de mult!
La pachet trei, atunci decidea partidul ce conducem și cu ce ne încălzim, acum decide TOT PARTIDUL ce conducem și cu ce ne încălzim, doar că nu partidul român!
În blocul meu de cocsari ne cunoșteam toți, ieșeam primăvara la curățenie, vara la grătare, în blocul meu de democrați ne salutăm distant pe scară și ne certăm ocazional pe la ședințele asociației.
Atunci ne făceam vacanțele la Eforie, acum le facem la coadă la Nădlac sau Ruse...
S.a.m.d. etc....
Nu sunt neapărat nostalgic dar atunci când era atât de rău era bine, acum când e atât de bine, e rău.
Din punct de vedere material, o ducem rezonabil de bine, din punct de vedere social am involuat de la o nație și un popor la o adunătură de indivizi...