Naşterea unui copil cu nevoi speciale într-un spital privat. „Am primit un răspuns ca o secure care mi-a retezat capul”

În urmă cu şase ani şi jumătate aflam că sunt însărcinată. Alături de soţul meu şi de întreaga familie, ne-am bucurat foarte tare şi ne-am făcut toate planurile pe care şi le fac părinţii când aşteaptă primul copil dorit.

Nu m-am simţit nici o secundă rău, în afară de greţurile aferente primului trimestru şi în nici un caz bolnavă. Aveam o energie debordantă, am călătorit foarte mult, am făcut sport, atât cât micuţa pe care o purtam îmi permitea. Sarcina a fost urmărită de un medic cu multă experienţă, cu recomandări, ieşit la pensie în Germania şi venit în România să facă medicină la standarde înalte, la clinica Romar din cadrul maternităţii Polizu.

Mergeam ori de câte ori eram programaţi, am făcut toate investigaţiile pe care le-a considerat de cuviinţă, însă erau nişte semne de întrebare pe care mi le puneam la fiecare consultaţie: pe niciuna dintre ecografii nu îşi punea parafa, ci pe a unei doamne pe care nu am cunoscut-o niciodată.

Apoi aveam obsesia numărului de degete… la fiecare ecografie întrebam câte degete are la mâini şi la picioare şi totul era în ordine şi verbal şi în scris. Tot ce am primit de la respectabilul domn a fost o carte de vizită. Apoi ne povestea tot felul de situaţii cu care se confrunta referitoare la alte paciente.

Totul a culminat cu o consultaţie la care ne-a spus verde în faţă că este prea în vârstă să participe la o naştere naturală, aşa cum îmi doream eu. Că a avut recent o astfel de situaţie şi se recuperează prea greu şi nu poate să mă mai urmărească, însă îmi recomandă pe altcineva.

Doamna pe care mi-a recomandat-o nu s-a lăsat uşor, pentru că sarcina mea era foarte avansată… aproape de 8 luni, în plus investigaţiile indicau o infecţie urinară care trebuia tratată. Până la urmă, cu ajutorul unei prietene, a fost de acord să mă preia şi să ne pregătim împreună pentru naştere, tot într-o clinică privată.

(Foto Guliver/Getty Images)

Condiţiile puse au fost să nu mai facem ecografii pentru că e prea avansată sarcina, iar naşterea nu va mai fi naturală, ci prin cezariană. Chiar dacă costurile erau de 2 ori mai mari decât pentru o naştere naturală, eu strânsesem în fiecare lună a sarcinii o sumă de bani pentru acest eveniment major din viaţa mea. Iniţial decizia doamnei m-a revoltat, însă până la urmă s-a dovedit providenţială.

De la serviciu mi-am luat 2 zile libere înaintea naşterii, pentru că eram ok, mă simţeam bine, eram nerăbdătoare şi am ajuns în ziua stabilită, m-am prezentat la clinică şi am ajuns în sala de operaţie. Ţin minte că m-am îngrijorat foarte tare şi am întrebat de mai multe ori de ce nu ţipă Lizuca.

Ştiam cu mult timp înainte ca ea să apară ce nume va purta: cel al mătuşii mele preferate şi al bunicii soţului meu, pe care eu am iubit-o enorm. Ţin minte că am stabilit numele fetiţei în momentul în care stabileam la bunica data nunţii. Deşi ştiam numele ei, am numit-o Lizuca din momentul în care am aflat că sunt însărcinată. Dacă ar fi fost băiat nici nu aveam alternativă. Simţeam că Universul îmi oferă ceea ce am visat eu întotdeauna: o fetiţă perfectă. Însă experienţa naşterii ei a fost departe de a fi perfectă: toată lumea a intrat în panică, iar mie mi-au pus-o în braţe preţ de câteva minute şi apoi au dus-o într-un salon de aşa zisă terapie intensivă, alături de alţi 2 bebeluşi.

Nu înţelegeam nimic, nimeni nu îmi spunea nimic, iar eu simţeam că e ceva în neregulă cu ea, ca şi cum ar fi fost foarte supărată. Estimările înainte de naştere erau de 3,200 kg – 3, 400 kg, însă ea în realitate a avut o greutate de 2,450 kg. Deşi ginecologul, iniţial îmi repeta că are oase lungi, mai ales la picioare. Pe cartonaşul de la pătuţul ei scria că are 49 cm, însă în realitate avea 47.

Mi s-a părut suspect că nu o pot ţine lângă mine în salon, care era mai ceva ca o cameră de hotel. Această dorinţă şi condiţiile despre care auzisem constituiau practic motivul pentru care am ales să nasc la o clinică privată şi nu la un spital public.

Am început să pun întrebări şi toată lumea mă privea ciudat, cu un soi de atitudine pe care o ai faţă de un om bolnav sau faţă de un om rătăcit. Chiar dacă aveam dureri îngrozitoare, m-am ambiţionat să mă pun repede pe picioare şi să fiu pregătită să lupt pentru viaţa copilului meu.

Am început să pun întrebări personalului: asistentelor, medicului neonatolog, medicului ginecolog, până când am primit un răspuns ca o secure care mi-a retezat capul: suspiciune de sindrom genetic. Şocul a fost enorm. Îmi făcusem testele genetice şi nu mi se spusese nimic, de către nici unul dintre medicii care îmi urmăriseră sarcina. Atunci am solicitat să consult un genetician care să îmi explice ce înseamnă acest diagnostic.

În tot acest timp nu aveam voie să stau în salonul în care stătea ea, iar acest lucru mi se părea sfâşietor. Politica spitalului nu permitea acest lucru şi trebuia să găsesc o soluţie să stau măcar pe furiş. Am luat decizia ca în a treia zi din viaţa ei să o botezăm şi totul s-a derulat repede, ameţitor de repede.

Ţin minte doar că plângeam când eram singură şi mă rugam. Simţeam că e singurul mod în care îmi pot păstra sănătatea mintală. Eram furioasă pe Dumnezeu şi mă întrebam mereu „de ce ?”, „cu ce am greşit ?ˮ. Spectrul descris de geneticianul venit de la Filantropia a lovit îngrozitor: speranţă minimă de viaţă în primele zile şi de 5% până la un an. După depăşirea acestei vârste şansele creşteau, dar nu se ştia nimic concret. Ele erau date de gravitatea malformaţiilor, de evoluţia generală. La toate astea se adaugă retard psiho-motor sever. Era o sentinţă definitivă.

În zilele şederii în clinica privată am văzut cum Lizuca era înfăşurată într-o pătură şi purtată în braţe la spitalul de stat alăturat pentru ecografii şi investigaţii, dar eu nu trebuia să ştiu toate astea.

Nici nu am avut timp de depresie postpartum, eu trebuia să lupt pentru fiecare şansă să petrec timp cu ea, pentru că simţeam că e singurul lucru de care are nevoie. Am găsit după câteva zile persoane binevoitoare, dispuse să încalce protocolul şi să mă lăse să stau pe furiş lângă incubatorul în care se află ea şi să o ţin de degetelele, care erau puţin mai multe decât scria în toate ecografiile.

Lizuca s-a născut cu câte un mugure al celei de-a şasea falange la fiecare dintre mâini şi erau evidente, nu se puteau ignora. După 7 zile de spitalizare plătite cu mult mai mulţi bani decât strânsesem până atunci, am primit permisiunea să plecăm acasă şi să înfruntăm noi şi noi provocări împreună, dar despre ele în alte episoade.

Naşterea unui copil cu nevoi speciale este un lucru pe care teoretic nu şi-l asumă nici o clinică privată din Bucureşti cel puţin. După ceva timp am apreciat onestitatea recunoaşterii acestui lucru. Le lipseşte poate dotarea, poate experienţa din spitalul public.

Ştiu că lipsurile din sistemul sanitar românesc sunt enorme, însă cred că existenţa psihologilor în maternităţi, chiar dacă pare de pe altă planetă, ar schimba startul in viaţă pentru foarte mulţi copii şi mai ales părinţi. În spitalul privat am primit milă, însă nu mi-a spus nimeni ce să fac mai departe. Sunt sigură ca ajută mult să existe cineva pregătit să facă faţă tuturor schimbărilor pe care o femeie le resimte în primele zile după naştere, nu numai cea unui copil cu nevoi speciale, într-un spital privat.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp