Sunt lucruri mai importante pe agenda acestei toamne, cu siguranță, de la producția record de floarea soarelui românească, afacerea Harvey Weinstein, Catalonia, Kim Jong Un și până la moartea agonică a bătrânei doamne cu balanță și ochii acoperiți. Dar pentru mine știrea că Bill Murray – da, Bill Murray, actorul! - s-a apucat de cântat cu un violoncelist german de muzică clasică e breaking news-ul lunii octombrie.
Discul pe care Bill cântă Gershwin și Bernstein și recită din Walt Whitman, James Fenimore Cooper, Mark Twain & alții a apărut pe 29 septembrie. A durat o săptămână să ajungă în România, eu l-am ascultat vreo două, iar acum vi-l recomand. Călduros. Sau, mai bine, dacă aveți drum în noiembrie sau decembrie prin Oregon ori California îl puteți vedea live în patru recitaluri, câte au mai rămas din turneul pe care l-a început în iunie la Dresda, în Germania și pe 6 octombrie la Santa Barbara, tot în California, și va continua, se pare, anul viitor în Europa, alături de Jan Vogler – violoncel, Vanessa Perez – pian și Mira Wang – vioară. New Worlds!
(Foto: Guliver/Getty Images)
Totul începe în octombrie 2013, într-un zbor transatlantic Berlin – New York, când Bill Murray face poante încă de la security check despre cum o să-și așeze muzicianul german Jan Vogler violoncelul în compartimentul de deasupra scaunelor. Și continuă prin a se amuza teribil că instrumentul are rezervat propriul loc, ba chiar e așezat grijuliu, la fereastră.
Cei doi se împrietenesc repede, muzicianul - un solist bine cotat în Europa și la New York ca solist - e impresionat de cultura și interesul pentru clasică al actorului iubitor de golf și superfan Chicago Cubs. Cei doi țin legătură, se vizitează – Murray vine la un concert în Dresda, în festivalul de primăvară la care Vogler e intendant și rămâne după, până noaptea târziu la o bere, alături de colegii săi muzicieni, ca să discute despre Robert Schumann și sensurile vieții. Violoncelistul îi va întoarce vizita în iunie 2016, iar Murray îl duce pe podul Brooklin și în Manhattan, într-o promenadă stranie și romantică a membrilor Poet House Circle, din care face parte și Murray, of course: traversarea anuală a celebrului pod suspendat pe cabluri de sârmă de oțel de peste East River de către congregația bizară a iubitorilor de poezie. Prilej cu care, din nou of course, se și recită, iar fragmentul din Walt Whitman pe care îl spune Bill transformă aerul în cuvinte vii și incandescente.
Acesta e momentul în care în mintea muzicianului german se naște „New Worlds”. Murray e încântat de ideea lui Vogler și amândoi se apucă de treabă. A durat cam un an, din septembrie 2016 până în vara lui 2017 când au înregistrat, să aleagă împreună muzicile și fragmentele literare, plecând de la ideea unei seri de muzică, poezie, literatură și prietenie care să celebreze cultura americană și rădăcinile ei, adesea europene. Și în care Bill, personajul principal, cu papion neapărat, să încerce să ridice un pod între cele două continente, cu vocea-i inimitabilă cu care i-a șoptit marele mister lui Scarlett Johansson în scena finală la Lost in Translation.
(Foto: Guliver/Getty Images)
Se întâlnesc la New York, de mai multe ori - Bill e ocupat cu filmările la Passion Play, un nou film în care joacă alături de Mickey Rourke în rolul unui trompetist trist - fac muzică împreună – Jan Vogler e din nou uimit de repertoriul imens pe care actorul îl poate cânta sau fluiera, le cooptează pe Mira și Vanessa, celelalte două instrumentiste ale trio-ului, aleg fragmentele literare cu ajutorul a doi prieteni din clubul plimbăreților de pe Podul Brooklin și fac playlistul final: un program de cântece și literatură asociat cu muzica de cameră.
Patru oameni pentru o lume nouă: o pianistă născută în Venezuela, o violonistă născută în China comunistă, un violoncelist născut în Berlinul de Est și un tip de pe lângă Chicago, cum îi place lui Murray să se prezinte, care discută despre America pe picior de egalitate.
(Foto: Guliver/Getty Images)
CD-ul e delicios, chiar dacă melomani puriști de clasică pot comenta că de fapt e și jazz și rock și folk, că muzica e cam light și că recitatorul se folosește de Schubert ca de un soundtrack pentru The Deerslayer – sacrilegiu! - iar iubitorii de literatură ar putea spune că își doreau ceva mai modern – da, eu visez deja la o continuare, un volum II mai contemporan - dar nu cred că meritul acestui disc e de căutat în profunzimea muzicii, în modernitatea poeziei sau prozei, în trilurile lui Bill Murray din West Side Sory sau în pianissimo-ul frazării violoncelului lui Vogler din „Lebăda” lui Saint-Saens.
Albumul e un spectacol muzical marca Bill Murray, un show care curge ca o poveste. Povestea începe cu romantismul din The Swan de Camille Saint-Saens și momente secco care țin de poetica universală, ca muzica lui Bach din Suitele pentru violoncel solo și poezia lui Whitman din Song of the open Road & Song of my Self, înainte de a focaliza personaje și stări specifice, cum e spre exemplu cea hilară din If Grant Had Been Drinking at Appomattox (o proză comică scurtă a lui James Thurber despre întâlnirea istorică a generalilor Robert E.Lee și Ulysses S. Grant de la finalul Războiului Civil) acompaniată de Blues-ul compus de Maurice Ravel la sfârșitul anilor 20. I Dream of Jeanie with the Light Brown Hair de Stephen Foster e poate cea mai personală lucrare de pe album, cântată nostalgic de Bill Murray, cu vioara de acompaniament foarte retro-folk, care poate trimite direct la un soi de atmosferă romantic-desuetă ca în Legendele Toamnei, dar pe care după un scurt intro lămuritor, vocea „solistului” și mai ales maniera de cânt o eliberează de tot ce poate însemna cheesy.
Superb și momentul din Fenimore Cooper, mixat pe andantele schubertian, suprapunerea genială a doi maeștri în materie de descriere aproape panteistă a naturii, sau melanjul jazzy din It Ain't Necessarily So din Porgy & Bess după transcripția pentru vioară semnată de Jascha Heifetz cu melodia „original” cântată de Bill Murray. „Moon River” de Henry Mancini devine cadrul ideal pentru scena fluviului din „Adventures of Huckleberry Finn” – 15 minute de lectură!, care atinge înțepător contextul discuțiilor recente despre revizuirea moștenirii războiului civil din America secolului 21. Foarte determinat și When Will I Ever Learn to Live in God - Van Morrison în aranjamentul Stephen Buck – Murray a cântat în adolescență într-o trupă de rock care se chema Dutch Masters! Finalul e apoteotic, cu trei song-uri din West Side Story în care veți întâlni un Bill Murray dezlănțuit și în cea mai bună formă vocală. There's a time for us!
Ca un minus tehnic, dezamăgitor booklet-ul Decca Gold din care lipsește o selecție a textelor recitate, pe care dacă nu le știți deja pe de rost, va trebui să le găsiți în biblioteci sau în online. Un CD de cinci stele, cu muzică și literatură de cea mai bună calitate, cu muzicieni excelenți și un actor recitator minunat, care deși are 66 de ani, nu a luat încă niciun Oscar! Un CD de ascultat, în care, înainte de toate, Bill Murray e Bill Murray! Audiție plăcută!
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.