Noi, cei care mergem la Arsenie Boca...

În ultima perioadă, religiozitatea din România a ajuns în atenția presei prin două evenimente: apariția filmului “Arsenie. Viața de apoi” și pelerinajul la moaștele Cuvioasei Paraschiva. Publicațiile și televiziunile au relatat fiecare de pe pozițiile și preferințele sale, iar publicul, de asemenea, a receptat după credința și convingerile lui. Mai trebuie spus că, potrivit Jandarmeriei Române, la Iași am avut un număr de peste 365.000 de pelerini. Prislopul, pe de altă parte, adună și el la mormântul părintelui Arsenie Boca o mulțime de credincioși.

Cine sunt acești credincioși? Ce vor ei? 

Părintele Arsenie Boca era considerat subversiv și periculos, fiind urmărit de Securitate. Arestat în mai multe rânduri (Jilava, Canal), părintele a sfârșit prin a fi eliberat de fiecare dată. Neinteresat de aspectele politice (era un om al rugăciunii și al apelului la prefacere lăuntrică), nu a putut fi învinuit de instigare. Totuși, simplul fapt că era căutat zilnic de sute de oameni era suficient pentru a deveni suspect, într-o perioadă în care nu exista libertatea de adunare și asociere. Cât a trăit, părintele a atins viața a mii de oameni, de la simpli țărani, până la oameni de cultură (Lucian Blaga, Nichifor Crainic, mitropolitul Nicolae Mladin, pr. Dumitru Stăniloae), dar și membri ai familiei regale. Principesa Ileana l-a invitat de câteva ori la Bran, unde părintele acorda asistență duhovnicească nu numai ei și familiei sale (principesa a avut șase copii, fiind căsătorită cu Anton de Habsburg), ci și bolnavilor și cadrelor medicale de la spitalul Bran, susținut de principesă. Ea a mărturisit părintelui intenția de a se retrage din lume și de a se călugări, lucru care s-a și întâmplat după un accident aviatic din 1959, în care i-a murit o fiică. Într-o scrisoare adresată duhovnicului, principesa îl numește „o lumină în viața mea”. 

În altă notă, găsim această descriere făcută părintelui: „În micuţa mânăstire Sâmbăta, ascunsă în inima codrului întunecat, în bisericuţa albă ce se oglindea în lacul montan ca de cleştar, am întâlnit un călugăr ce practica rugăciunea inimii”. Toate aceste aspecte i-au neliniștit, desigur, pe securiști. Înconjurat de oameni, având legături cu familia regală și cu foști ofițeri (de pildă Dan Lucinescu, ofițer de aviație în al Doilea Război Mondial, autor al cărții „Părintele Arsenie Boca, un sfânt al zilelor noastre”), suspectat că era căutat și de foști legionari, găzduiți de mănăstirea Sâmbăta, părintele a fost șicanat și asuprit de comuniști, până la trecerea sa în viața veșnică. 

Dar acum, în regim de libertate, de ce este în continuare asuprit? Ce anume îl face pe părintele, pe cât de iubit de cei mai mulți, pe atât de contestat de alții? Biserica Ortodoxă Română are în studiu canonizarea părintelui, iar pietatea populară precede, în cele mai multe cazuri, canonizarea oficială. Alte probe la un dosar de canonizare, pe lângă dovezile de viață sfântă, sunt mărturiile celor care l-au cunoscut, ca și minunile. Or, aici intrăm într-un „nor de mărturii”, ca să preluăm o expresie biblică. Tocmai pentru că era căutat de sute și mii de oameni, s-au strâns din sfaturile și din faptele sale nenumărate dovezi, multe reunite în pagini de carte. De pildă, atunci când mama sa a murit, părintele era închis la Canal. Mai mulți săteni au afirmat că l-au văzut la înmormântare (deși părintelui nu i s-a acordat vreo permisie). 

Unul din ucenici, pr. Pantelimon Munteanu (d. 2017), a scris: „Când a murit mama Părintelui Arsenie, el era la Canal. Şi acolo fiind regim ca de închisoare a cerut liber trei ore să se odihnească. Şi i-au dat. Iar Părintele, nici maşină, nici tren, s-a dus şi a participat la înmormântare. Şi s-a făcut agitaţie acolo la canal printre gardieni, că de ce nu iese la lucru. Se întrebau: „Unde e Boca?”. S-a făcut o comisie şi era caz mare, de închisoare… Şi a apărut şi Părintele… Şi l-au întrebat: „Unde ai fost?”. „Păi acasă, a răspuns Părintele, la îngroparea mamei mele!”. „Cum te-ai dus şi cum ai venit?”. „Cu piciorul”, a răspuns Părintele. Iar cei care îl interogau nu au crezut. Au sunat pe primarul localităţii, au vorbit şi cu nişte securişti care fuseseră la înmormântare şi aceştia au confirmat că îl văzuseră pe Părintele în carne şi oase… La sute de kilometri depărtare de Canal…” 

Dar ceea ce îi face pe oameni să vină la Prislop este în primul rând ajutorul pe care ei îl resimt, concret, după rugăciunea către părintele, ca mijlocitor înaintea lui Dumnezeu. Iar aici intrăm într-o zonă gingașă a credinței. Personal, nu am de adus o mărturie care să se înscrie în domeniul miracolului. (Dar cunosc persoane cărora li s-a răspuns la variate rugăciuni, de la venirea unui copil, până la găsirea unui tovarăș de viață.) Pentru mine, nu miracolul este esența credinței, ci urmarea glasului conștiinței și dialogul din rugăciune, care dă putere, nădejde, dragoste. Dacă se întâmplă să primim și ceva mai mult decât acestea, cu atât mai bine. (Aici aș putea menționa ajutorul de la sfântul Nectarie, către un unchi bolnav de cancer amigdalian. Pronosticul de supraviețuire la pragul de 5 ani este de 59%, cf. American Cancer Society. Unchiul meu a mai trăit 10 ani fără nicio urmă a bolii, iar decesul i-a fost cauzat de un AVC.)

De ce este părintele Arsenie Boca atât de iubit? Dacă ne uităm la scrierile sale, observăm mai curând un stil direct, fără menajamente. Dar peste toate se resimt dragostea și durerea pentru om și neputințele sale. O parte importantă din opera sa (Cărarea împărăției) este dedicată avertismentelor asupra consecințelor păcatului. Părintele explică ereditatea nu doar în termeni de genetică științifică (deși citează mai mulți medici ai timpului), ci ca o îmbolnăvire, peste generații, din pricina răului din noi. Lipsa de credință, alcoolul, desfrânarea etc. pot cauza suferințe în urmași. Părintele însă insistă pe vindecarea prin spovedanie (Taina pocăinței care “te face din rău, bun, din vrăjmaș al lui Dumnezeu, prieten al Lui”) și prin rugăciune, ca energie benefică. Așa cum blestemul, gândul rău, invidia au energia lor nocivă, dimpotrivă un gând de rugăciune pentru celălalt trimite asupra sa, nevăzut, o energie binefăcătoare. Iată ce scrie în Cărarea împărăției: “De aici reținem faptul că organismul viu înregistrează cu atât mai ușor un bombardament al energiei sufletului și-i pricinuiește mutația infinitezimală, după dorință. Iar o mică schimbare în microbiologie dezlănțuie, prin amplificare, procese uriașe în configurația persoanei, uneori chiar și în macrobiologia societății. Deci, cum să nu fie în stare blestemul unei babe, aproape cojită de materie, zvârlit cu urgia cea mai mare pe urma unui vinovat, ca voința ei să nu-l ajungă și să nu-i schimbe configurația fizică și psihică? Gândirea îndreptată ca o săgeată poate pricinui la țintă leziuni organice. Și iarăși: cum să nu fie în stare rugăciunea cu iubire să-l folosească și să-l schimbe, din rău, în bun? Cu ce să fie mai prejos rugăciunea unei mame pentru mugurele său, zisă cu tot focul ființei sale, ca aceasta să nu-l folosească în chipul pe care îl dorește?”

Poporul simte acest duh al părintelui, lucrător și astăzi. Ca și alți sfinți, el a afirmat că va ajuta și după moarte (viu cu sufletul fiind) și ne-a îndemnat să îl chemăm de oriunde vom fi, din casă, din șură, din drum. De ce se vrea extirparea acestei credințe, însoțite de manifestarea ei? Pe cine deranjează? Este o întrebare inutilă, pentru că de două mii de ani creștinismul deranjează pe câte unii. Și eu am fost una din ei, într-o adolescență de ateism militant, când îmi șicanam bunicii cu discursuri antireligioase, considerând cu aroganță că dețin toate răspunsurile pe care ei nu le au. Și adevărul este că ei nu aveau cuvinte să îmi stea împotrivă, dar nici nu le căutau deloc. Doar bunicul mi-a spus odată, uimit și compătimitor: “Cum să vorbești așa? Vai de capul tău.” Îmi amintesc din perioada aceea tocmai mândria mea, deja incipient cultivată de variate lecturi. Nu căutam să înțeleg, doar să mă impun.

Într-unul din interviurile sale, regizorul Alexandru Solomon, al cărui discurs răbdător și destul de echilibrat merită apreciat, a afirmat (citez din memorie) că nu are o problemă cu libertatea credinței, ci cu manifestarea sa publică. Cu rădăcini mozaice și ateu, regizorul consideră ca intruzivă prezența bisericii ortodoxe în spațiul public, adăugând că mai sunt și alte religii și culte în România care nu sunt la fel de vizibile. E adevărat. Dar ce este cu asta? Oare în Iran nu sunt și creștini? Ar trebui să ne întrebăm de ce sunt acolo mai vizibili musulmanii, de ce se aud la megafoane chemările imamului și de ce avem atâtea moschei? Se declară creștinii ofensați acolo? Sau în Israel se declară ei ofensați de prezența sinagogilor, a evreilor ultraortodocși pe străzi? Nu. Pur și simplu, credința majoritară ne dă specificul local. Nu doar în România, ci pretutindeni în lume: India (budism), Brazilia, Italia (catolicism), țările arabe etc. Credința nu este un fenomen intim decât, poate, în rugăciune. În rest, este firesc să aibă manifestări și reverberații în societate, deoarece este un mod concret de viață. Tot așa, ateismul are și el manifestările sale sociale. Dacă pledăm pentru anihilarea manifestării, de fapt pledăm pentru anularea libertății de credință. Să aducem puțin lucrurile în concret: în Belgia, din motivul închipuit de a nu leza religiile coexistente, s-a propus la un moment dat să nu mai avem urări de “Crăciun fericit”, ci de “Sărbători de iarnă fericite”. De ce spun că acest motiv este închipuit? Pentru că, de fapt, interzicând orice manifestare religioasă, toate religiile sunt oprimate, iar singurul care încearcă să triumfe este ateismul. Tot așa, pretindem că respectăm toate culturile (multiculturalism), dar de fapt le anulăm pe toate ca să triumfe aculturația și globalismul. Atitudinea firească ar fi să respectăm credința și rădăcinile tuturor și chiar să încurajăm manifestarea lor, ca pe un fapt de spiritualitate și de diversitate. De pildă, având prieteni iranieni, am fost invitată de câteva ori la ei de Anul Nou persan (Norouz, 21 martie) și am fost plăcut impresionată de mâncarea specifică și de obiceiul de a pune la încolțit niște semințe (sabzeh) - de obicei grâu sau linte. Se spune că sămânța reprezintă vechiul și răul anului trecut, iar plăntuțele noi arată speranța și bucuriile așteptate în noul an.

Ca atare, de ce să pierdem toate aceste fapte de credință și spiritualitate? Ca să le înlocuim cu ce? Cu Moș Crăciun de coca-cola? Cu Halloween? Pentru că, de fapt, omul nu poate trăi fără sărbători și fără sentimentul sacrului (Mircea Eliade), din simplul motiv că el este și suflet, nu doar trup. “Altoi de stea” (Arghezi), omul își presimte originea divină. După cum emoțiile sale nu pot fi cântărite la kilogram (cum spunea pr. Arsenie Boca), tot așa sufletul său nu poate fi pus la microscop. Dar el este acolo.

În concluzie, manifestările religioase precum pelerinajele la Cuvioasa Paraschiva sau la Prislop trebuie respectate și încurajate și pentru aportul lor de semnificații culturale și spirituale, indiferent de credința fiecăruia. Ele aduc diversitate și bogăție de nuanță într-o societate care afirmă a respecta libertatea de credință. Iar dacă suntem creștini, cu atât mai mult, nu poate decât să ne bucure că țara asta stă și pe rugăciunile atâtor oameni, de toate categoriile și vârstele, care contribuie, neștiut și blând, la binele tuturor, printr-un gând la Dumnezeu. 

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp