Foto: Guliver Getty Images
Toată lumea este de acord că sistemul de educaţie din România are o problemă. La definirea concretă a problemelor actuale ale acestui sistem deja nu mai suntem atât de buni, iar discuţia pe această temă este prea complexă pentru a fi abordată într-un articol. Revin de aceea la toată lumea – la noi toţi, cei care ne plângem de ineficienţa acestui sistem. Îmi propun să vă demonstrez că mare parte a problemelor sunt generate de noi, ca beneficiari ai unui sistem pe care-l corupem prin aşteptările şi acţiunile noastre. Voi aborda pentru această demonstraţie doar două din temele care constituie marea problemă:
Tema 1: sistemul de educaţie nu este racordat la nevoile pieţii muncii.
Aici multă lume a învinovăţit un ministru care a decis eliminarea sistemului de formare profesională. Dar noi nu avem nicio vină? Câţi dintre noi ne îndrumăm copiii să devină strungar, sudor, mecanic sau lucrătoare pe o maşină de cusut?
Câţi dintre noi conştientizăm că nivelul intelectual şi înclinaţiile copiilor noştri nu se îndreaptă spre deja clasicul destin liceu+facultate, acela pe care-l alegem noi pentru ei? Sistemul de învăţământ profesional a fost distrus, a dispărut, dar asta s-a întâmplat şi din cauza noastră. Sistemul de învăţământ profesional începe să reapară, iniţiat de firme private care au nevoie de aceşti oameni care să cunoască meserie şi nu (neapărat) carte. Depinde din nou de noi să-l sprijinim să crească din nou, de data asta pe baze sănătoase (bazat pe nevoi concrete ale pieţii muncii). Cum putem face asta? Îndrumându-ne copiii să urmeze noile opţiuni de formare profesională, pentru a deveni sudori, mecanici ...
Tema 2: de ce toată lumea trebuie sa facă meditaţii?!
Să vedem cum stătea treaba prin anii 90: clasa muncitoare, moştenirea epocii de aur, era încă predominantă. Limbile străine se studiau începând cu clasa a 5-a, iar copiii aveau şanse egale să se aleagă cu o combinaţie fericită de engleză+germană sau cu una nu atât de fericită, rusă+franceză. Admiterea la licee şi şcoli profesionale se baza pe un examen, materiile de bază fiind mate şi română. Şcolile nu erau încă polarizate în şcoli de elită şi şcoli de evitat, absolvirea şcolii „din cartier” nu însemna un handicap în competiţia cu ceilalţi copii. Notele din carnet nu aveau nicio pondere la admiterea la liceu, deci nu exista niciun interes pentru elevi, părinţi sau profesori să le umfle artificial pentru a se constitui într-un avantaj la competiţia admiterii la liceu. Liceele şi şcolile profesionale erau în schimb polarizate şi ierarhizate, asta permiţând elevilor cu pretenţii să opteze pentru liceele „bune”, celor medii pentru liceele de rangul 2, iar celor cu înclinaţii spre o meserie sau care-şi doreau „să-şi câştige pâinea mai repede” să se orienteze către şcolile profesionale, unde (din păcate) admiterea era garantată. Meditaţiile erau o noutate, proporţia covârşitoare era direcţionată către matematică şi română şi către anii de dinaintea examenelor de admitere (clasa a 8-a şi a 12-a). Din păcate, intenţia „bună” a părinţilor de a-şi „ajuta” copiii la vremea respectivă s-a transformat în plaga sistemului de învăţământ de astăzi, pe care o constituie meditațiile.
Să vedem de ce astăzi copiii „trebuie” să facă meditaţii! În primul rând, să analizăm meditaţiile la engleză. Ele au apărut odată cu creşterea puterii financiare a părinţilor, principalele cauze fiind (părerea mea) snobismul şi conformismul. Părinţii sunt încântaţi de poezia sau cântecelul stâlcite în engleză de copilaşul de 3-4 ani la serbarea de la grădiniţă. O grădiniţă fără „opţiunea” de limba engleză este sortită eşecului în competiţia cu celelalte. În şcoala generală supliciul continuă, copiii fiind forţaţi de profesorul de engleză să memoreze cuvinte pe care le uită peste 3 zile şi de părinţi să facă nişte ore suplimentare cu plată - de cele mai multe ori acesta fiind primul contact al copilului cu sistemul de meditații, cel care-i va marca viaţa în următorii 10-12 ani. Meditaţiile şi cursurile la engleză au devenit practică comună, în principal pentru că engleza este „la modă” şi pentru că „toţi ceilalţi fac”. Treptat, treptat încep să apară în viaţa copilului meditaţiile la matematică, română şi materii de specialitate, pentru care majoritatea părinţilor plătesc, deşi au opţiunea unui sistem de învăţământ obligatoriu și gratuit.
Ultimul pas al demonstraţiei - să analizăm „beneficiile” sistemului de meditaţii pe care noi, părinţii, l-am creat şi stimulat: 1. Le mâncăm copilăria copiiilor noştri, care, pe lângă volumul de ore şi teme, trebuie să înghită şi aceste activităţi de şcoală după şcoală. 2. Întreţinem şi stimulăm existenţa în sistem a profesorilor incompetenţi; soluţia noastră imediată este de a compensa un profesor „slab” de la clasă cu remediul universal al meditaţiei. 3. Am transformat sistemul de învăţământ din epoca de aur - gratuit și cu șanse egale - într-unul în care plătim masiv meditaţii la tot ce se poate şi în care şansa de reuşită a copiilor a devenit proporţională cu puterea financiară a părinţilor.
Vă las să trageţi propriile concluzii... şi poate acţiuni...
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Nu contest, în unele cazuri e nevoie de meditații pentru că profesorul de la clasă nu își face treaba. Dar în multe cazuri copilul merge la meditații pentru că așa se simte forțat să studieze, pur și simplu.
Acum caut si eu pentru fica-mea un curs sau un profesor de engleza, de la mine nu reuseste sa prinda si are nevoie: sa inteleaga ce se vorbeste in filmele la care se uita, sa citeasca dialogurile din jocurile pe care le joaca etc.
In ultimii 20-30 de ani a devenit des intalnit de a lasa copilul sa lucreze cu altii si nu cu parintele.
Ca sa ajut copilul la limbi straine pt ca scoala face prea putin pt nevoia actuala a familiei, am lucrat cot la cot, copilul invatand nu doar vocabularul necesar ci si efortul, disciplina pe care si eu o depun. M-a depasit la limbile straine dar eu ca mama inca imi dau interesul - de la clasa 5a am optat pt a plati pt meditatii -conversational. Dintre adultii pe care ii cunosc, cel mai bine au ajuns nu cei cu punga de meditatii ci cei care s-au zbatut mai mult singuri.
Dar renasterea trebuie sa inceapa cu a recunoaste ca ne lipsesc. Sistemul de educatie romanesc nu este racordat la nimic , in afara de nevoile castelor profesorale de a merge mai departe fara sa schimbe nimic. E cam aiurea sa-l pomenesc din nou pe Caragiale , dar cred ca foarte putini romani mai pot adauga ceva folositor la caracterizarea acestei natii dupa Nenea Iancu.
Deci problema este foarte simpla, Nenea Iancu ne dezvaluie doagele si altii mai intregi la cap ca noi, au dezvoltat deja niste sisteme de educatie destul de eficiente. N-avem decit sa le copiem decit sa venim noi cu solutii originale.
In rest faptul ca ar trebui sa ne facem copii strungari ca de asta are nevoie tara , e o bazaconie.
La fel si aia cu meditatiile , daca-mi arata autorul un individ intrat la o universitate serioasa fara activitate extracuriculara regulata , eu nu mai zic nimic.
Am 3 universitati din primele 100 din lume intr-o raza de 100 de km si vad cum se pregatesc elevii aici . Baga la greu, dupa scoala...
Ce face parintele in Romania , la fel ca si aiurea este o reactie la sistemul de educatie.
Motivul pentru care nimeni nu comenta ţine tot de o psihologie a sistemului. Oamenii nu-şi puneau întrebări.
Pe de altă parte este adevărat că sistemul educaţional comunist era orientat pe o piaţă a muncii, piaţă care a picat atunci când a căzut Piaţa Comună. Toate economiiile comuniste au picat.
Meditatii erau si pe vremea comunismului. In ultimii ani se faceau masiv.
Da, pe atunci fiecare treapta de invatamint isi organiza ea examenele unde notele de dinainte nu contau in procesul de admitere. Ele erau reflectate in notele de la examene.
Insa in majoritatea situatiilor profesorii isi faceau treaba la scoala cu virf si indesat si nu stiu parinti sau elevi sa fi amenintat profesorii...
Pe vremea mea, in oraselele mici si prin sate, intre 15 iunie si 1 august auzeai in mai toate casele: A lu' X a intrat la liceu sau la facultate. Si Cutarescu'! Da' dar in ala a bagat ma-sa si ta-so bani de l-a meditat la Bucuresti (sau orasul universitar apropiat). Si acestia cind veneau in sat/comuna/oras/ erau priviti cu mindrie si respect de consateni. Prin anii 90 discutia a devenit de genul: da, dar ala a intrat la plata. Adica n-a fost capabil sa treaca un examen de admitere destul de dur, asa ca parintii ii platesc un loc la una din cele aparute ca ciupercile dupa ploaie.
Iar acum nu mai puteti iesi din cercul asta din multe motive.
Scoala nici atunci nici acum nu este orientata spre piata muncii ci spre a avea profesorii catedre.
Stiti ce e de mirare totusi? In vest sistemul asta cu admitere pe baza de dosar este foarte functional...
Este ceea ce se face în afară şi ceea ce se face în educaţia privată (cursuri de limbă străină).
Sistemul de stat are o altă abordare: 100% gramatică şi 100% conversaţie. Ca să intre toată gramatica prevăzută în programă se începe devreme: se dau timpuri verbale încă de la clasele mici, înainte de a le învăţa la limba română (!?!) Pare absurd, dar la noi absurdul a devenit normalitate.
Nu e de mirare că partea de conversaţie e atrofiată în sistemul de stat, profesorii fiind nevoiţi să urmeze o programă absurdă.
Cursurile private adoptă programele şi metodele din afară, unde gramatica este redusă la baze şi accentul cade pe conversaţie.
Cele două arii urmăresc lucruri diferite: statul urmăreşte să scoată doctori docenţi în pantaloni scurţi în timp ce privatul urmăreşte latura practică, adică formarea reflexelor conversaţionale.
Două lumi diferite, separate de o prăpastie adâncă. Dacă vrei să pleci - şi mulţi vor - nu te poţi baza pe încropeala sistemului de stat.
Am facut cursuri de limbi straine in privat. Surpriza, surpriza, am facut gramatica din plin, pe langa conversatie. Cum e si normal, de altfel.