Noul, și în politică, provoacă frică. Mai bine cu demonii pe care îi cunoaștem, nu?

„Those who would give up essential liberty, to purchase a little of temporary safety, deserve neither liberty nor safety.” (Benjamin Franklin)

Este un paradox al modernității goana asta continuă pentru libertate doar pentru a renunța ușor la ea, în ciuda avertismentelor istorice. O Zi a Cârtiței în care ne trezim, la diferență de generații, că putem face aceleași alegeri greșite. Ultimele două secole sunt cele ale revoluțiilor care au născut imperii totalitare, de la Napoleon la Lenin și Stalin. Și până la Fidel Castro, a cărui revoluție s-a stins în uniforma comunismului militar, cu pumnul în gura reacționarilor.

Discursurile patetice după moartea lui Fidel arată că nu am învățat mare lucru din istoria recentă, cel puțin nu liderii care ne reprezintă. Unii atacă dictatorul, alții își amintesc de marele om de stat, precum tânărul Justin Trudeau, prim-ministrul Canadei. Dar nu doar discursurile, ci și emoția populară e fracturată: mulți cubanezi l-au iubit pe Fidel mai mult decât și-au iubit propria libertate și și-au exprimat iubirea în mod real. Pentru ei Cuba lui Fidel a fost cea mai bună dintre lumi. Pentru alții, a fost un infern. La nivel de mase, statistica nu iartă și oamenii se împart esențial în două tabere, indiferent de subiect.

Iluzia libertății

La noi acasă, în sinea lor, mulți români îl iubesc încă pe Ceaușescu. Sau România pe care au avut-o pe vremea lui. E același simptom: pe vremuri era mai bine, aveai slujbă, casă, mașină. Acum nu e nimic sigur. În spatele acestei vieți liniștite se ascunde însă un târg: libertate pentru siguranță. Ambele par incompatibile. Și târgul acesta l-au făcut de bună voie, pentru că multora li s-a părut mai ușor să trăiască într-o lume care le oferă „siguranța zilei de mâine”, o altă expresie după care plâng mulți români, în locul incertitudinii și riscului aduse de libertate. A fi liber este un privilegiu, dar și un risc. Trebuie să-ți permiți să fii liber. Mulți nu și-au permis, nici măcar mental, nici după 1990, de aceea România post-comunistă a fost o cursă continuă de trăit a unora pe spinarea altora. O cursă după siguranța oferită de stat, după alocații, asistențe și slujba călduță de la șefu'. După privilegii și sinecuri plătite din bani publici. Dar nu doar noi, românii, ne dorim asta. Noi suntem doar un exemplu. Teza principală e lumea mare a democrațiilor liberale vestice. Iar susținerea ei se întâmplă acum, în fața celor două tabere statistice de care vorbeam mai sus.

Libertatea este incomodă, este incertă, riscantă, cere muncă, disciplină, efort. Libertatea cere competiție și nu toți oamenii vor asta. Oamenii de azi, nu doar românii, au crescut în construcții sociale căptușite, care să le ofere confort și siguranță. În Franța de exemplu dependența de asistența socială a devenit atât de extinsă și subînțeleasă, încât a sufocat economia și a dus datoria publică la aproape 100% din PIB. Unele astfel de construcții au oferit și oferă în continuare stăpâni, impliciți sau expliciți, la schimb. Atâta timp cât oamenii au unde munci și ce mânca, nu mai contează că nu mai pot gândi cu adevărat. Sunt în siguranță. Târgul între libertate și siguranță continuă, numai că la alți parametri. Înainte era mai simplu. În dictaturile comuniste sau fasciste de pe continent, lipsa libertății era asumată și sistemul era cunoscut, erai o rotită închisă într-un mecanism supravegheat. Viața ta era o succesiune de planuri cincinale sau de evoluții dintr-o uniformă în alta. Atâta timp cât siguranța asta uniformizantă nu atingea nervul supraviețuirii ultime a ființei umane, mașina mergea înainte. Rotițele se învârteau. Acum e mai dificil. Aceeași luptă, același târg se poartă pe ascuns, în spatele minților închise. Oamenii sunt mai liberi, dar mulți s-au săturat, pentru că libertatea nu le mai oferă siguranță, predictibilitate sau rutină. Iar noii stăpâni, închipuiți sau nu, stau în spate și trag niște sfori pe care nimeni nu le vede, dar care creează resentimente.

Frica

Același strigoi al râvnei după siguranță începe să reapară în lume. Din Filipine până în America, și din România până în Europa. În Filipine e frica de droguri, la noi e frica de Soros, în America e frica de mexicani. Italia e frica de reforme,  iar in Marea Britanie e frica de pierderea suveranității în fata funcționarilor de la Bruxelles. Buchete de frici ușor de exploatat.

Oamenii, o mare parte a lor, sunt sătui de libertate, așa cum a fost ea propovăduită de democrațiile liberale și vor ziduri în interiorul cărora să se simtă în siguranță. O întoarcere nostalgică la origini. Prea multă libertate înseamnă prea multă diversitate, care începe să devină dureroasă și incomodă, iar mersul istoriei începe sau pare să fie reversibil. Progresul social nu mai pare o certitudine, ci începem să ne uităm și în urmă. Poate era mai bine atunci. Creșterea continuă nu mai e posibilă și trecutul nu mai pare așa rău. Pare un refugiu plăcut. Dar ne putem întoarce cu adevărat în timp? Subconștient sau inconștient, masele de oameni își doresc asta, din motive diferite.

Iar teoretic, da, se poate. Democrația socială de piață este un concept nou. Cea mai veche expresie modernă este în America, dar și acolo drepturile explicite nu au fost asumate pentru toată lumea, decât începând de acum câteva decenii. În Europa, blocul estic a stat în comunism până în 1989, Grecia, Spania și Portugalia au trăit regimuri dictatoriale până în anii 70-80, iar în Elveția femeile nu au putut vota până în anii '70.

Experimențele sociale utopice, regimurile dictatoriale nu sunt chiar atât de departe în timp cum ne imaginăm. Din ultimii 2000 de ani, doar în ultimii 20 putem spune că democrațiile europene au câștigat teren la scară largă, iar liberalismul a devenit un bun comun la scară planetară prin vehiculul globalizării. În rest, libertatea a fost o excepție sau o notă de subsol. 

Chiar în prezent, libertatea nu este un concept planetar majoritar. Raportul Freedom House arată că în 2015, 60% din populația lumii trăia sub o formă sau alta de dictatură, sau într-o zonă foarte aproape de limita dictaturii. Asta înseamnă 4,3 miliarde de oameni din 107 tări. Mai jos un snapshot global (sursă: Freedom House) 

(clic pe imagine pentru a mări)

În plus, scara progresului apare ca o iluzie. Inovațiile s-au concentrat pe comunicare și IT, după legea lui Moore, adăugând în fiecare an noi gadget-uri sau noi posibilități de relaționare în internet. Dar inovațiile „hard” întârzie să apară. Mașinile, casele în care locuim, infrastructura, medicina au rămas în urmă. Lucrurile nu s-au schimbat foarte mult în aceste domenii față de acum 20 de ani, de exemplu. Conducem în esență aceleași mașini, poate un pic mai arătoase, locuim în aceleași locuințe, folosim aceleași medicamente (cele mai vândute medicamente sunt cele descoperite acum 20 de ani). Viața în afara rețelei de Facebook nu s-a schimbat foarte mult. Cineva spunea că progresul ne-a promis mașinile zburătoare, dar ne-a dat în schimb 140 de caractere.

Și alegem, în esență, la fel, sau aceleași persoane care să ne conducă și trăim în aceleași construcții politice.

Ruleta alegerilor moderne

Care este zona de confort a democrațiilor liberale ? În Franța, în Italia, în Anglia, masele rezistă sub imperiul anonimității la linia progresului sugerat sau impus, iar exagerările corectitudinii politice sunt din ce în ce mai puțin tolerate în mentalul subteran. Alegerile par să fie acum despre a merge înainte sau înapoi. Despre a privi în viitor sau despre a privi în trecut. Despre da sau nu, deși nu mai este clar pentru nimeni ce înseamnă da și ce înseamnă nu. Înseamnă mai puțină libertate individuală și mai mult control? Mai puțină intimitate și mai multă uniformizare? Mai multă diversitate și mai puțină predictibilitate? Mai mult risc și mai puțin sens? Brexit e frica de imigranți sau frica de a depinde de niște funcționari europeni? Italienii au votat la referendum pentru mai puțin control centralizat sau pentru naționalismul vânturat de partidele extremiste?

Românii sunt în esență în fața acelorași alegeri. La noi câștigă cei care iubesc status quo-ul, reprezentat de partidele tradiționale, pentru că le oferă siguranță la schimb cu libertatea. Un viitor sigur, dependent, cu lanț invizibil, dar sigur: pensii mărite, salariu minim, ajutoare etc. O lume controlată, dar în care viața ta căpătă un sens, așa cum o rotită cu zimți are un sens și o meserie. Noul, și în politică, provoacă frică. Nu știm ce se ascunde după ușa pe care ne-o arată cei noi. Mai bine cu demonii pe care îi cunoaștem, nu?

La o scară mai mare la fel se întâmplă și în occident. Să nu facem greșeala, așa cum fac mulți lideri politici de la noi, să identificăm problemele doar în Teleorman sau Vaslui. Fals. Dacă ar fi așa, ar fi o excepție fericită. Dar nu este, nu doar la noi dar și în vest. Acolo oamenii vor slujbe sigure, sunt speriați de roboți și automatizare și de un viitor liber nesigur și vor asigurări. Unii vor ziduri, alții vor ca privilegiile acumulate peste decenii să continue, iar alții vor că străinii să nu stea la aceeași masă cu ei. Astea sunt motoarele de gândire anonimă care hrănesc alegerile contemporane.

Iar liderii politici intră în acest joc prin declanșarea unor rulete politice, referendumurile. Aparent democratice, acestea dau răspuns tranșant la probleme complicate. Cum ar fi ieșirea din UE, sau Venitul Minim Universal (Elveția), sau reforma constituțională (Italia). Sunt întrebări tranșante, care provoacă răspunsuri tranșante și o divizare în societate. La asta participă și informaționalizarea lumii prin rețelele sociale și internet, care contribuie la înlocuirea demersului de gândire care implică efort intelectual cu biți de informație fast-food, ușor de cules de un creier mereu odihnit și în căutare de leacuri pentru orice minut de pictiseală. Nu mai citim cărți, nici măcar articole lungi, ci ciugulim titluri, breaking news-uri, frânturi. Suntem îngrășați cu informație de proastă calitate așa cum sunt îngrășate animalele pentru producție. Artificial, rapid, simplu. Iar acest tipar de gândire influențează și voturile, chiar dacă nu este unicul resort al alegerilor politice.

Iar asta, la nivelul maselor, înseamnă că logica nu mai joacă un rol atât de important în decizie. Și tocmai pentru că este așa, scorurile la alegeri sau referendumuri sunt apropiate, însă oamenii aflați de o parte și de alta sunt atât de depărtați încât nu se mai pot înțelege. Englezul care a votat împotriva Brexit e uimit de înapoierea englezului care a votat pentru. Americanul care a votat pentru Hillary aproape a făcut o criză exisențială în fața existenței americanului de lângă el, care a votat pentru Trump. Chiar dacă în America au fost alegeri prezidențiale, în esență a fost tot un fel de referendum, cu da sau nu. Da pentru ziduri, nu pentru drone. Da pentru război, nu pentru străini. Alegerile au devenit un fel de ruletă rusească, un gambling compulsiv jucat de milioane de oameni pe probleme de importanță mare. Iar fiecare are incrementul său de decizie personală care hrănește acest joc de poker uriaș, iar la sfârșit câștigă cei cu 51%. Limitele democrației pot fi forțate și din păcate sunt chiar prin mecanismele care în sine ar trebui să asigure perpetuarea exercițiului democratic.

Resentimentul european față de Europa

Această incertitudine politică devine din ce în ce mai pregnantă și pentru că o mare parte din populația vestică pare saturată de un anumit establishment, reprezentat de politicile moderne care au permis însă multe frici, în ciuda idealurilor nobile de integrare, diversitate și progres. Liberalismul economic aplicat și înțeles greșit a produs cea mai mare criză financiară globală. A produs și resentimente, pentru că factura a fost plătită de oamenii din clasa de mijloc, prin taxe. Marii artizani ai crizei, alchimiștii orgiei financiare și ai fraudelor imense au fost salvați de stat. Iată un prim resentiment, al omului simplu împotriva elitei arogante. În Europa, criza a continuat cu criza datoriilor suverane, criza imigranților și terorismul. Asta a creat alte frici și lipsă de încredere în politicile comune care au permis acel haos al terorismului și refugiaților. Au apărut deci alte resentimente, cu care oamenii au mers înarmați la vot.

Pe aceste frici s-au cățărat, așa cum fac mereu în istorie, extremiștii de toate felurile. În Italia, în Franța, în Anglia, în Austria aceștia au câștigat imagine și credibilitate. Austria a zis nu, din fericire, dar nu e sigur că Franța va mai face la fel. Graficele de mai jos arată cum evoluează resentimentul anti –UE în câteva țări cheie (sursă : Wsj.com)

Legenda : rosu – sentimentul anti UE, albastru – sentimentul pro-UE

(clic pe imagine pentru a mări)

În plus, mai este și problema datoriei publice: multe țări importante ale Europei sunt supraîndatorate, fără să poată folosi libertatea pe care ți-o oferă o politică monetară proprie, așa cum are SUA, și nici apetitul bond-urilor pentru investitori. E cazul Italiei, Franței, Irlandei, Portugaliei, Greciei. Această îndatorare devine o problemă când e acompaniată de o creștere economică anemică, ce nu mai poate fi susținută nici de valurile de quantitative easing ale BCE (cumpărare de bond-uri de către BCE, în esența relaxarea condițiilor de creditare) și nici de inovația anemică de care vorbeam anterior. Economia Italiei de exemplu scade continuu și semnele nu sunt încurajatoare mai ales acum când se întrevede la orizont și o criză bancară sistemică, pentru că băncile italiene au probleme mari de capitalizare și active toxice în bilanț de care vor trebui să scape.

Asta înseamnă panică pentru populație și oportunism pentru partidele extremiste. În plus, stânga liberală pierde teren, din ce în ce mai mult. Și în Italia, și în Spania, și în Franța, unde Hollande nici măcar nu se va mai prezenta la cursă electorală de anul viitor, fiind primul președinte francez care face acest lucru. Iar dreapta e atacată cu argumentele dezastrelor financiare și ale globalizării. Ruleta e în mișcare și nimeni nu știe cine va încasa primul glonț.

Asta înseamnă că întreaga construcție politică a Uniunii Europene este sub asediu, pentru că nu reușește să aducă un consens politic. Economic e mai ușor, dar politic nu. Încă de la eșecul usturător al constituției unice europene, faliile există. Și asta pentru că melting pot-ul acesta e prea diversificat politic. Să ne întoarcem la istorie. Foarte multe țări europene au cochetat cu dictatura mai mult decât au experiența democrației liberale de piață. Altele nu. Nu e doar o problemă de limbă și cultură, e o problemă de frică relativă și de resentimente naționale.

Răspunsul nu este mai puțină libertate, pentru că asta implică un târg. Primești în schimb iluzii și promisiuni în spatele cărora se construiesc rotițele zimțate ale unei posibile distopii, de pe urma cărora vom suferi cu toții. Fiecare dintre noi, ca cetățeni ai acestei lumi noi, avem responsabilitatea de a ieși din bulele noastre sociale și a înțelege că propria libertate nu e un dat perpetuu și că cineva ne poate spune stop. Chiar și la feed-ul de Facebook.

Articol apărut pe blogul autorului

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp