Nu deschideți încă șampania!

Foto Inquam Photos / Octav Ganea

În ultima perioadă, spațiul public a fost dominat de o serie de știri care marcau o repoziționare economică marcantă a României în UE. În susținerea acestor evoluții se prezenta faptul că, din punctul de vedere al PIB-ului pe cap de locuitor la paritatea puterii de cumpărare, România a egalat Portugalia și a depășit Croația. Și totuși, cei care au vizitat Portugalia și Croația nu pot să nu fie intrigați de un astfel de clasament. Care este explicația?

Trebuie să amintim câteva lucruri extrem de importante, care ar putea explica diferența intre ce vedem în jur și ce ne spun cifrele statistice. În primul rând, PIB-ul per capita este o medie a valorii adăugate produse pe cap de locuitor, care nu ține cont de discrepanțele marcante existente, de exemplu, dintre București și restul tarii, dintre vestul și estul României și, mai ales, dintre sate și marile orașe din România.

În al doilea rând, dezvoltarea infrastructurii unei țări nu se plătește efectiv din PIB, ci din veniturile bugetare. Un PIB pe capita mare nu garantează automat un sistem educațional sau de sănătate performante. Pentru că ele sunt finanțate din buget pentru care nu PIB-ul este relevant, ci doar măsura în care veniturile bugetare sunt suficient de mari pentru a susține din plin serviciile publice respective.

Or România, din motive pe care le-am comentat cu alte prilejuri, are detașat cele mai mici venituri bugetare raportate la PIB din Europa. În aceste condiții, mărimea PIB-ului nu ajută, bugetul rămânând mai degrabă anemic

În egală măsură, explicația de mai sus este valabilă și în ce privește calitatea infrastructurii care, și ea, necesită un buget semnificativ. Și am să parafrazez un exemplu dat de domnul guvernator Isărescu acum câțiva ani: degeaba din ce în ce mai mulți români au bani ca să călătorească cu mașina proprie, dacă din ce în ce mai mulți vor fi blocați în trafic. Un astfel de exemplu explică sugestiv de ce un PIB per capita mai mare nu se transformă automat într-un standard de viață mai bun. Pentru că timpul pe care îl irosim în diferite situații din cauza infrastructurii nedezvoltate nu este contabilizat cu minus în PIB-ul per capita, acesta fiind unul din motivele pentru care relevanța sa pentru nivelul de trai este limitată de la un punct încolo.

O altă evoluție sărbătorită cu “salve de tun” este nivelul productivității muncii atins de România, care o plasează înaintea Poloniei. Fără îndoială, știrea în sine este una pozitivă, doar că există un element esențial lipsă în acest tablou. Productivitatea muncii se calculează prin raportarea la numărul de persoane active în economie sau la numărul de ore lucrate de acestea. Așa cum economistul Ionuț Dumitru constata, într-un material publicat în martie, în segmentul de vârstă 15-64 de ani, doar 65% din populație este activă (a doua cea mai mică pondere după Italia), România situându-se cu 10 puncte procentuale sub media UE. Mai mult, durata vieții active în România este de doar 31 de ani, cea mai scăzută din UE, influențată fiind de numărul mare de persoane care, din variate motive, se pensionează prematur.

În aceste condiții, impactul creșterii productivității muncii la nivelul întregii societății este limitat de ponderea mică a celor care muncesc și de durata mică a activității lor. Cu alte cuvinte, un număr prea mic de persoane active trebuie să susțină un număr prea mare de persoane inactive.

În concluzie, să nu sărbătorim excesiv evoluțiile pozitive menționate și să privim tabloul economic în ansamblu. Date statistice care nu sunt puse într-un context corect riscă să creeze o impresie excesiv de optimistă, care nu ne ajută să înțelegem vulnerabilitățile economiei românești și ce avem de făcut mai departe.

Articol preluat de pe blogul autorului

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp