Nu despre avort e vorba, ci despre încălcarea dreptului femeii de a decide

Foto: Getty Images

Recenta decizie a Curţii Supreme a Statelor Unite de a abroga dreptul constituţional la avort m-a impresionat profund, determinându-mă să reiau tema unui articol mai vechi, pe care l-am scris în urma unei întâmplări. Articolul se întitula: „Un avort în camera alăturată” şi a apărut în publicaţia electronică Acum.

„S-a întâmplat acum câţiva ani, în după-amiaza controlului ginecologic de rutină pe care-l fac în fiecare primăvară. Sosisem la ora programată, cuprinsă de emoţia şi stânjeneala caracteristică acestui demers neplăcut, dar necesar. Pe coridorul policlinicii private m-am întâlnit cu doctoriţa – o veche cunoştinţă din generaţia mea, un specialist competent şi eficient, cu un zâmbet încurajator. „Mai aveţi de aşteptat vreun sfert de oră. Am de făcut un chiuretaj şi apoi vă iau pe d-voastră” – mi-a spus ea.

M-am aşezat pe bancheta din faţa cabinetului şi m-am pus pe aşteptat. Alături de mine şedea tăcut un tânăr de vreo douăzeci şi ceva de ani. Dindărătul uşii răzbăteau zgomotele instrumentelor medicale şi vocea calmă a doctoriţei. Era o după-amiază însorită, n-avea niciun rost să rămân pe culoarul auster, acoperit cu faianţă albă, reflectând lumina violetă a becurilor cu neon. Am ieşit în curte şi m-am pus pe o bancă de lemn, lângă tufa de iasomie înflorită, în jurul căreia zburau fluturi neastâmpăraţi. Din depărtare se auzea bâzâitul unui avion, brăzdând cerul senin. Aveam la dispoziţie un sfert de oră să mă relaxez şi să mă las mângâiată de adierea blândă, de mai. Mi-am privit ceasul de mână şi în momentul acela m-a săgetat gândul că, în acelaşi sfert de oră, în cabinetul medical are loc un chiuretaj. O operaţie minoră, care se poate face şi ambulatoriu. În urma ei o făptură abia înfiripată, minusculă, care deocamdată doar palpită, era scoasă din trupul care a zămislit-o. M-am gândit la tânăra care optase pentru chiuretaj, imaginându-mi ce-o fi determinat-o să ia această decizie… Până la urmă oricare ar fi fost motivul, se reducea la unul singur: nu era momentul potrivit să aibă un copil.

Dincolo de compasiunea pe care o simţeam pentru această soră mai tânără a mea, pentru durerea din vintre şi din suflet pe care i-o bănuiam, încercam şi un sentiment de uşurare că nu avea vârsta mea şi n-a trăit sub imperiul Decretului 770 / 1966 – într-un stat unde nu se putea procura pe căi legale niciun medicament sau dispozitiv contraceptiv, iar educaţia sexuală era practic inexistentă. Atunci ar fi fost nevoită să recurgă la un avort clandestin sau auto-provocat prin manevre promiscue şi periculoase, cu riscul de-a fi prinsă şi deferită justiţiei, ori de a-şi da duhul în urma septicemiei, asemenea prietenei mele M., mamă a doi copii… Sau să dea naştere unui copil nedorit, pe care să-l abandoneze într-un orfelinat. În acelaşi timp, nu puteam să nu mă gândesc la creatura care se închegase fără a mai avea şansa de a deveni Om. Era o frământare sterilă de care nu mă puteam desprinde, fascinată parcă de ceea ce i se întâmpla tinerei din cabinetul de ginecologie. Avusesem norocul să nu trec niciodată printr-o experienţă similară, dar şi neşansa de a trăi ani în şir cu ticăitul fricii de o sarcină nedorită, la sorocul fiecărei luni.

După o vreme m-am ridicat şi am reintrat în clădire. Cele cincisprezece minute se scurseseră de mult şi, probabil, tânăra necunoscută ieşise din policlinică însoţită de partenerul ei. Dar nu… Pe culoar era agitaţie. Doctoriţa trecu în fugă pe lângă mine şi-mi spuse că mai am de aşteptat pentru că tânăra făcuse hemoragie. Apoi intră închizând după ea uşa cabinetului. Din spatele uşii se auzeau glasuri şi zgomote precipitate. Le urmăream încordată şi îngrijorată, strângând pumnii ca totul să se termine cu bine. După o vreme se lăsă liniştea. Doctoriţa apăru în prag, căutându-l pe tânărul care şezuse pe bancheta din sala de aşteptare. Femeia îşi revenise şi ar fi trebuit s-o însoţească acasă. Dar bărbatul nu mai era acolo… Tânăra a ieşit din cabinet, albă ca varul, a refuzat orice ajutor, a chemat un taxi şi a plecat.

Îmi era ciudă pe această fată – care ar fi putut să-mi fie copil – şi pe partenerul ei, că ajunseseră aici, acum când există atâtea modalităţi de a evita o sarcină! Şi, în acelaşi timp, îmi spuneam că oricui i se poate întâmpla un accident… În fond, ce ştiam eu despre ea? Ce drept aveam s-o judec, să-i dau sfaturi, să-i construiesc variante alternative? Şi mă mustram că am făcut asta, chiar şi numai în gând…” (fragment din articolul publicat)

Slavă Domnului, totul s-a terminat cu bine, pentru că fatidicul „decret” fusese abrogat în decembrie 1989 şi tânăra s-a putut adresa unui cabinet medical specializat. Nici nu-mi puteam imagina că spectrul hidos şi periculos al avorturilor clandestine ar putea reapărea vreodată! Dar m-am înşelat. Mişcările anti-avort s-au redeşteptat şi se consolidează în lumea civilizată a timpurilor noastre. Ba mai mult, în unele ţări au câştig de cauză, îngrădind drastic libertatea femeilor.

De altfel, aruncând o privire asupra istoriei atitudinii faţă de întreruperea sarcinii, observăm că dacă în societatea arhaică era permis chiar şi infanticidul (acest drept avându-l tatăl sau bunicul), în antichitate subiectul a fost dezbătut şi legiferat, fiind adesea considerat o crimă care aducea după sine condamnarea la moarte a femeii care a recurs la această soluţie.

Şi savanţii Greciei Antice s-au preocupat de această chestiune, analizând dezvoltarea produsului de concepţie şi momentul în care acesta ar fi avut suflet şi ar fi putut simţi, adică ar fi devenit o fiinţă umană. În scrierile sale Politica şi Despre Suflet, Aristotel agrea metodele contraceptive şi recurgerea la întreruperea sarcinii dacă aceasta era provocată înainte de cea de a patruzecea zi de gestație. Acest lucru avea legătură cu teoria sa despre dezvoltarea unui organism însufleţit.

Concepţia aristoteliană se reflectă şi în modul de abordare şi condamnare a „păcatului” avortului în religia iudaică şi creştinismul timpuriu. De altfel, avortul provocat nu este menţionat în scrierile sfinte iudaice şi viaţa mamei prevalează faţă de cea a fătului. Desigur, există şi precizări privind încălcarea anumitor restricţii atunci când e vorba salvarea vieţii fătului.

Şi confesiunile creştine – care condamnau cu fermitate şi pedepseau drastic avortul – aveau puncte de vedere nuanţate asupra „păcatului” întreruperii sarcinii înainte sau după ce se făceau simţite primele mişcări ale fătului.

Până în secolul al XIX-lea, situaţia din societatea laică era diferită, decizia de a întrerupe o sarcină putând fi luată de o femeie, „în privat”. În general era vorba de ingerarea unor ierburi sau substanţe care provocau avortul.

Pedepsirea penală a avortului în Europa a început prin adoptarea Codului lui Napoleon (1810) care sancţiona atât persoana care provoca avortul, cât şi pe cea care beneficia de acesta. Codul napoleonic, preluat de multe ţări europene, coroborat cu atitudinea Bisericii Romano-Catolice, care condamna cu fermitate întreruperea provocată a sarcinii, au avut drept consecinţă persistenţa legislaţiei antiavort din Europa, mai bine de un veac.

Dacă în perioada interbelică legislaţia din unele ţări a devenit mai permisivă (URSS şi Germania), în altele a fost şi mai restrictivă din cauza pierderilor de populaţie suferite în Primul Război Mondial. În anii 1930-1940 avortul a devenit un instrument al eugeniei, fiind aplicat doar asupra persoanelor de anumită rasă sau suferind de anumite boli, în timp ce era interzis femeilor ariene.

Legislaţia antiavort în Statele Unite ale Americii a fost consecinţa unei adevărate cruciade duse de către Asociaţia Medicală Americană care a reuşit nu numai să interzică avortul, ci şi difuzarea informaţiilor legate de acesta.

După cum observăm, legile privitoare la avort apărau dreptul la viaţă al fătului, ignorând dreptul de decizie al femeii, pentru că ea nu avea avea libertatea deplină de hotărî asupra corpului său, asupra existenţei sale. Practic era doar un recipient în care creştea şi se dezvolta fătul protejat, o maşină de fabricat copii. Femeia era lipsită de dreputurile cetăţeneşti pe care avea să le obţină după decenii de luptă tenace a reprezentantelor mişcării feministe care, printre alte revendicări esenţiale, cereau dreptul firesc de a decide asupra păstrării unei sarcini.

Această confruntare cu făcătorii de legi, dar şi cu mişcările conservatoare anti-avort, a durat decenii. Schimbarea legislaţiei în domeniu s-a petrecut lent, începând din deceniul cinci (în ţările est-europene, dar în România s-a revenit asupra ei, prin „decretul” de tristă amintire) şi până la mijlocul anilor 1970, în majoritatea ţărilor vest-europene (Germania de Vest în 1974, Franţa în 1975, Italia în 1978), în timp ce în Spania şi Belgia avea să aibă loc abia în 1985, respectiv în 1990. În anii 2000, în marea majoritate a ţărilor Uniunii Europene avortul la cerere era liberalizat.

În SUA schimbarea a avut loc la începutul deceniului opt al veacului XX. În 1972 s-a legalizat distribuirea contraceptivelor, iar în 1973 Curtea Supremă Federală a legalizat avortul în urma celebrului caz Roe versus Wade. În sfârşit, decizia Curţii Supreme a SUA avea în vedere dreptul femeii de a decide asupra corpului său, asupra existenţei sale, introducând câteva reglementări care vizau sănătatea mamei.

Astfel, la finele veacului XX, în zorii Mileniului III, în SUA şi în ţările democrate femeile se puteau bucura, în sfârşit, de dreptul de a decide dacă vor sau nu să păstreze o sarcină.

Părea că lucrurile s-au aşezat, dar din păcate formaţiunile politice conservatoare au păstrat pe tapet problema avortului (ignorând total dreptul femeii) şi, cu prima ocazie, au acţionat în favoarea restaurării.

În 22 octombrie 2020 Curtea Contituţională a Polonei decidea că avortul este neconstituţional. În urma acestei rezoluţii avortul a fost interzis aproape în totalitate. Alte ţări, precum Ungaria. Belgia, Irlanda, etc. pun anumite piedici care îngrădesc dreptul de decizie al mamei, ca de pildă perioada obligatorie de gândire şi consiliere care preced efectuarea unui avort sau favorizarea bugetară a unităţilor medicale care nu oferă servicii de întrerupere a sarcinii.

Cea mai recentă acţiune de restaurare a avut loc în 24 iunie 2022, când Curtea Supremă a Statelor Unite a anulat dreptul federal la avort, lăsând decizia la latitudinea statelor componente. Unele dintre ele au şi acţionat de îndată. Anularea istoricei decizii Roe versus Wade frustrează femeile de un drept firesc, omenesc. Să ne gândim, de pildă, la faptul că orice pacient are dreptul să accepte sau să refuze o procedură medicală şi nu se acţionează în lipsa consimţământului său, în timp ce o femeie însărcinată este obligată să păstreze sarcina, fără drept de apel.

Decizia care a declanşat ample proteste în rândul societăţii civile, fiind criticată şi de preşedintele Biden, a creat un val de satisfacţie în rândul taberei republicane. Din păcate, combatanţii mişcării anti-avort (după cum arată şi numele) au în vedere avortul ca atare, pe care-l analizează din punct de vedere etic şi moral, prin prisma propriei tradiţii sau religii, fără a lua în seamă tocmai factorul esenţial: dreptul femeii de a decide asupra propriului corp, propriei existenţe prezente şi viitoare.

În această eroare era să cad şi eu cu ceva timp în urmă, aşteptând la examenul ginecologic de rutină…

Ca femeie, nu pot decât să empatizez cu semenele mele care optează pentru o întrerupere de sarcină şi, dacă e nevoie, să lupt – după puterile mele – pentru dreptul lor de decizie. Atitudinea mea ar fi aceeaşi şi în situaţia contrară, când o femeie care doreşte să-şi păstreze sarcina ar fi obligată să renunţe la ea, aşa cum se întâmpla în China, pe vremea politicii „unui singur copil”.

Articolul a fost preluat de pe baabel.ro

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp