Nu fug. Mă retrag cu demnitate

Nu fug. Mă retrag cu demnitate.

Plec din România pentru că, la un moment dat, am simțit că am dat tot ce aveam mai bun aici – idei, energie, umor, pasiune – și am primit din ce în ce mai puțin înapoi.

Plec nu din lipsă de iubire pentru locul ăsta, ci dintr-un sentiment de oboseală, de nedreptate, de neputință.

Plec pentru că simt că România a intrat pe o autostradă cu sens unic către intoleranță, extremism și cinism politic. Că tot ce am apărat prin munca mea – libertatea de expresie, dialogul, diversitatea – e tot mai des ridiculizat, pus la zid sau ignorat.

Plec și pentru că vreau să recâștig o liniște: aceea că timpul meu care valorează ceva. Că nu sun nevoit să explic mereu de ce e normal să fie normal. Că oamenii pot vorbi fără să urle. Că respectul nu e o formă de slăbiciune, ci de civilizație.

Nu plec ca să fug. Plec ca să trăiesc.

Ca să respir.

Ca să simt din nou că merit o viață în care să nu fiu tot timpul „în gardă”.

Plec pentru că în România s-a făcut curent. Curent de ură, curent de intoleranță, curent de prostie cu pretenții de „doctrină patriotică”. În ultimii ani, am privit cum discursul suveranist, naționalist și revanșard a ajuns nu doar în gura unor marginali cu păreri tari, ci în Parlament, în guvern, în manuale, în familie, la televizor și pe stradă.

România, țara în care am ales conștient să rămân după ’89, devine pe zi ce trece o țară în care cei care gândesc liber sunt etichetați drept „trădători”, „globaliști”, „progresiști” cu sens peiorativ. Îmi pare rău, dar dacă progresul e o insultă, atunci stagnarea a devenit virtute?

Nu mai trăim într-o luptă între stânga și dreapta. Trăim într-o luptă între luciditate și delir. Între democrație și febra „salvatorului” autoritar. Între oameni care încă își pun întrebări și cei care au toate răspunsurile scrise cu majuscule și postate pe Facebook.

Plec pentru că nu mai vreau să-mi văd meseria compromisă de impostură. Pentru că în România de azi, a vorbi cu echilibru și umor despre realitate pare mai periculos decât a dezinforma agresiv în numele „poporului”.

Plec pentru că am făcut ce ținea de mine. Am muncit aici, am construit aici, am iubit și am vorbit mereu din locul cel mai sincer și asumat cu putință. N-am făcut valuri de dragul aplauzelor. Am încercat să deschid ochi, nu să vânez like-uri.

Dar la un moment dat trebuie să-ți asculți instinctul care îți spune: ai grijă de tine. Nu te sacrifica pe altarul unei cauze pe care tot mai puțini o mai văd ca pe o cauză.

Plec, da. Dar nu plec cu ură. Plec cu luciditate.

Și cu un gând simplu: voi continua să fiu român, dar nu voi mai încerca să conving România să fie, la rândul ei, ceea ce merită să fie!

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp