Foto: Guliver/ Getty Images
Poate că una din întrebările pe care le primesc cel mai adesea de la părinții cu care lucrez este: „Cum să fac să nu mai țip la copilul meu? Știu că nu ajută la nimic, știu că nu educă, știu că nu obțin nimic, însă în acele momente, când mă înfurii, nu mă pot opri. Ba, mai mult, simt o plăcere în a țipa, până mă răcoresc. Tot ce știu legat de creșterea copiilor, tot ce am citit în cărțile de dezvoltare personală nu funcționează în acele momente!”
Sunt sigură că majoritatea dintre voi, cei care citiți acest articol, vă regăsiți în acest paragraf.
În articolul meu de azi îmi propun să vă scriu despre:
- care sunt momentele în care țipăm și de ce;
- ce se întâmplă în interiorul nostru atunci când ne înfuriem;
- cum să facem să țipăm mai puțin (la copii și la cei apropiați).
Când și de ce țipăm la copiii noștri?
Sigur, primii factori care contribuie la lipsa noastră de control sunt oboseala, surmenajul, lipsa de somn și neîndeplinirea nevoilor personale de bază.
Țipăm la copii atunci când ne simțim neputincioși. Le-am cerut să facă un lucru și ei nu cooperează, iar în noi apare fie o stare de revoltă (Cum își permite să nu asculte? Eu, la vârsta lui, dacă făceam așa, zburam pe geam în secunda doi), fie o stare de neputință (Ce mă fac, că nu vrea să mă asculte! Nu mai am nicio șansă să fiu auzit de copilul meu. Nu se va întâmpla nimic din ce trebuie. Nu sunt respectat/ă. Nu reușesc să schimb nimic). Astfel, dacă atunci când eram mici, ascultam fără să crâcnim de adulți, sunt șanse mari ca în situația în care copilul nostru nu cooperează cu noi, să se ridice la suprafață furia aceea care atunci când eram copii a fost reprimată.
Țipăm la copii când percepem că ei, fie prin felul lor de a fi, fie prin comportamentul lor, ne fac de rușine. Rușinea ne izolează de comunitate și ne tulbură starea de siguranță după care râvnește fiecare ființă umană. Așa că ne simțim cuprinși de teamă și reacționăm la frică prin răspunsul de luptă (fight).
Ce se întâmplă în interiorul nostru atunci când ne înfuriem și țipăm? Și cum ne vindecăm?
Când avea primul meu copil 5 ani, am văzut că el înțelege noțiunea de părți ale psihicului uman. Spre exemplu, când oglindeam o stare prin care trecea el și spuneam: „O parte din tine vrea să meargă la grădiniță, să se joace cu copiii, iar o parte din tine vrea să stea acasă și să nu se despartă de mami și tati, pentru că îi e frică”, el se regăsea în această noțiune de părți – la fel ca toți copiii, de altfel. Ceea ce am vrut să evidențiez este faptul că psihicul uman are mai multe părți. Conform teoriei Dr. Franz Ruppert (pe care o studiez în formarea Identity Oriented PsychoTrauma Therapy la Institutul pentru Studiul și Tratamentul Traumei) și al modelului Internal Family Systems al Dr. Richard Schwart (dar nu numai!) aceste părți ale ființei noastre sunt fie sănătoase, fie traumatizate, fie supraviețuitoare. Cred că ajută mult să ne vedem psihicul nostru astfel, fiindcă reușim să ne înțelegem mai bine pe noi înșine, emoțiile și reacțiile noastre. În momentele în care țipăm la copiii noștri, cu siguranță nu o face o parte sănătoasă din noi, ci una care a suferit o traumă și acum țipă de frică și neputință, sau una supraviețuitoare, care a învățat să se protejeze țipând.
Ce se întâmplă cu noi după ce țipăm la copii și la cei dragi? Ne simțim vinovați, rușinați și începem să ne certăm și să ne urâm. E de înțeles. Însă, dacă vedem următorul adevăr, poate reușim să ne oferim puțină compasiune și abia apoi cred că poate începe schimbarea. Acest adevăr este faptul că partea noastră traumatizată sau cea care se luptă pentru supraviețuire (care probabil are o vârstă foarte mică!!) este cea care țipă la copil. Drumul spre vindecare este să ne putem conecta la ea (sigur, e greu sa o facem de unii singuri, însă putem începe cu ajutorul unui psiholog, sau al unei persoane apropiate care ne vede și ne înțelege), să o vedem, să stăm cu trăirile ei grele (să le trăim noi, asta înseamnă) și să o o ținem în brațe. Dacă ne auto-agresăm după ce țipăm la copiii noștri, este ca și cum ne năpustim aspura părții noastre rănite și speriate. Și, din creșterea propriilor copii, știm că tocmai această agresiune este cea care dăunează și nu duce la vindecare.
Cum să țipăm mai puțin la copiii noștri și la cei dragi?
Observați că nu am îndrăzit să scriu în acest subtitlu „Cum să nu mai țipăm la copiii noștri?”. Adică cum să nu o mai facem deloc. Pentru că eu nu am reușit acest lucru. Am îmbunătățit vizibil și substanțial interacțiunile cu copiii mei, însă nu am reușit să nu mai țip deloc. Și tocmai pentru că știu bine dinamica internă pe care o avem în momentele în care țipăm, îmi permit să fiu realistă și să nu vă propun un obiectiv greu de atins.
În primul rând, e bine să avem niște repere în casă legat de momentele în care țipăm. Să avem o înțelegere cu partenerul/a, cu bona, cu bunica ca atunci când eu țip, să vină către mine ușor, cât se poate de blând, și să mă scoată din situație. Adică eu, părintele care țipă, voi lua un time-out, iar cealaltă persoană adultă va sta cu copiii (dacă sunt mici). În acest time out eu pot fie să sun pe cineva, să mă asculte, iar eu să mă descarc, fie să scriu în jurnal, fie să meditez, fie să mă rog – orice mă ajută să mă reconectez cu mine, adică cu partea mea de copil speriat care, copleșit de trăiri att de puternice, a început să țipe. Abia după aceea mă întorc în relația cu copiii și încep să repar.
Sper ca aceste rânduri să vă fie de folos, să vă înțelegeți mai bine, să vă agresați mai puțin, să vă apropiați de părțile voastre cu mai multă blândețe și încet-încet să puteți ameliora și schimba comportamentul pe care doriți.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.