Foto: Guliver/Getty Images
Când copiii sunt bebeluși, instinctul nostru de a crea atașamentul este puternic. Ne uităm în ochii lor fără a dori ceva de la ei, fără a avea o agendă, fără a simți nevoia de a schimba ceva la acest copil. Îi punem degetul în căușul palmei, iar el îl strânge instinctiv. Atașamentul e sigur, e gut feeling, nu citim asta în cărți. E instinctiv, ca bătaia inimii. Bebelușul se îmbăiază în încântarea noastră de el. De asta are nevoie ca să rămână cu psihicul întreg.
Cercetările arată că la câteva luni din momentul în care începe să meargă în picioare, relația părintelui cu el este despre ce să facă și ce nu. Așadar scade îmbăierea în încântarea noastră. Dar nevoia lui de ea rămâne!
La grădiniță avem deja o agendă lungă în spate pe care, atunci când ne reîntâlnim după o separare, vrem să o verificăm. Dacă a dormit, dacă a mâncat, dacă s-a bătut, dacă a fost cuminte și plăcut de ceilalți. Relația de atașament își pierde din căldură, apare o condiționare mai mult sau mai puțin subtilă. Îmbăierea scade și mai mult...
La școală deja nivelul la care ne bucurăm de copil este foarte scăzut. Relația de atașament se rezumă la îngrijorări legate de teme, note, telefon, comportament. Simțim și suntem convinși că e nevoie de multă reparație la copil, că să îl aducem unde trebuie. Copilul simte că el nu contează. Relația mea cu el se strică. Ce fac dacă am ajuns aici?
Îmi aduc copilul înapoi acasă. Încep să îl curtez. Să învăț ce are nevoie că să revină în relație. Mă dau un pic peste cap și pun agenda deoparte. Pun relația pe primul loc, și nu comportamentele lui care trebuie schimbate.
Dar cum fac asta, fiindcă agenda țipă în capul meu? Mă uit la punctele de pe agendă pe care le-am bifat eu mai demult și pe care acum vreau cu îndârjire și inflexibilitate să le bifeze copilul. Mă apuc și plâng dacă nu s-a bucurat nimeni de mine. Țip și trăiesc teama de ce va fi, dacă copilul nu iese așa cum mă aștept. O să vedeți că frica aceea nu e despre binele copilului, așa cum credem, ci despre noi.
În acest fel ne putem iar îmbăia copilul în încântarea aceea bună, de care are nevoie!
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Ciudat e că aceste persoane care, deşi nu au un vocabular minimal de psihologie, citesc intens medicină. Mânuiesc cu măiestrie termeni ca "glucide", "colesterol", "cardiopatie ischemică", citesc prospecte de medicamente, unii pot chiar să descifreze analize medicale, însă creierul se pare că nu există. Copilul nu funcţionează cu creier, copilul e doar "obraznic".
Aristotel credea că funcţia creierului era de a răci lichidele corpului. Noi credem tot ca Aristotel.
Si la un an si opt luni este foarte bine sa ii scurtezi unui copil curiozitatea de a baga foarfeca in priza.