Foto: Octav Ganea/ Inquam Photos
Imaginează-ți fiecare leu care îți trece prin mână sau cont bancar – când primești salariul, când plătești factura la curent, când cumperi pâinea sau transferi bani unui prieten. Acum, imaginează-ți că fiecare dintre aceste mișcări, acest puls constant al economiei, ar fi supus unei taxe mici. Aceasta este esența propunerii aflate pe masa de discuții la Cotroceni: o taxă universală pe (aproape) toate plățile din sistemul financiar român, Profit a scris detaliat aici.
Înainte de a ne precipita în reacții, este util să explorăm calm mecanismele, promisiunile și capcanele potențiale ale unui astfel de instrument fiscal, care, ca un păianjen care își întinde o pânză fină, ar putea atinge fiecare tranzacție, cu ecouri în buzunarele tuturor. Practic, statul visează să perceapă un comision (taxă) pe fiecare leu care circulă în economie. Provocare: cum faci să nu aplici taxa de mai multe ori pe același leu până-l lași fără vlagă?
Cum ar funcționa: o pană în roata zilnică a banilor
Ideea, în esență, este simplă: aplicarea unui procent (discutat între 0,5% și 2%) asupra valorii fiecărei plăți electronice sau bancare. Nu vorbim doar de cumpărăturile cu cardul, ci și de salariile virate, de plata furnizorilor de către firme, de transferurile între conturi personale, chiar și de retragerile de numerar de la bancomate. Sistemul bancar și procesatorii de plăți ar deveni „colectorii" automatizați ai acestei taxe, retezând o mică frunză din fiecare tranzacție înainte ca banii să ajungă la destinatar. Scopul declarat? Strângerea rapidă a miliarde de lei pentru bugetul de stat, exploatând volumul imens al zilnicului curent financiar. Teoretic este idealul: statul prin ANAF (care nu reușește de decenii să colecteze 30% din TVA, de exemplu) nu trebuie să muncească deloc, pentru că modelul ar funcționa pe sistemul depozitelor de economii, unde banca oprește impozit și-l virează la buget.
Ușor de spus, greu de imaginat. Și mai greu de pus în practică
Principalul atu al acestei taxe, din perspectiva celor care o propun, este amploarea brută a colectării. Gândiți-vă la toate plățile dintr-o zi în România – salariile a milioane de oameni, milioanele de carduri emise, facturile plătite, transferurile între firme. Aplicând o taxă mică, constantă, pe acest flux imens, rezultatul teoretic este impresionant: zeci de miliarde de lei anual, un adevărat ocean format din picături. Acești bani ar putea umple găuri bugetare, finanța investiții sau reduce datoria. Eficiența ar veni din automatizare: băncile, deja arterele sistemului, ar colecta cu un oarece efort administrativ (necuantificat astăzi) și ar drena procente din banii care circulă în economie spre bugetul de stat.
Leul s-ar „topi" cu fiecare plată: riscuri pentru contul sau portofelul individual, dar și pentru economia întreagă
Totuși, mecanismul acestei „pânze" fine are potențialul de a deveni o capcană, cu efecte ce se răsfrâng din buzunarul cetățeanului până în vârfurile economiei.
Leul s-ar „topi" cu fiecare plată: pentru salariatul obișnuit, taxa ar putea însemna că fiecare leu câștigat și cheltuit este „mușcat" de mai multe ori. La primirea salariului (chiar dacă plătită de angajator, costul e indirect suportat), apoi la fiecare plată a unei facturi sau a unor cumpărături. Pentru familiile cu bugete strânse, această eroziune constantă a puterii de cumpărare este o lovitură. Mâncarea, transportul, utilitățile – costul lor real ar crește și nu ar exista vreo scăpare.
Faceți un exercițiu de imaginație: rulați în familie aceiași 10 de lei prin transferuri bancare bănci. La fiecare mutare a sumei, statul își ia o taxă. Este evident că numărul de transferuri este finit, pentru că suma inițială ar fi diminuată până s-ar evapora (eu transfer copilului, copilul transferă ce a rămas fratelui mai mare, el transferă mamei, mama îmi transferă mie etc). Nu ar exista o logică în punerea în practică a unui asemenea exercițiu, orice tranzacție are în spate un scop, sigur că membrii familiei nu ar avea de ce să rotească 10 lei între conturile lor, dar făceam acest calcul pentru a avea imaginea unei sume care scade până ajunge la zero.
Ai o companie care vinde un serviciu. Cum ar funcționa o astfel de taxă?
Pentru companii, în special cele cu multe tranzacții (comerț, servicii), impactul ar fi cumulativ și zdrobitor. Fiecare plată primită de la client, fiecare plată făcută către furnizor, fiecare transfer ar aduce o sarcină fiscală suplimentară. Aceasta nu este o taxă pe profit (câștigul), ci pe cifra de afaceri brută – o diferență crucială. Rezultatul cel mai probabil? O presiune imensă spre creșterea prețurilor, transformând taxa într-un motor ascuns de inflație care lovește din nou consumatorul. Alternativa – absorbirea costului – ar putea însemna concedieri sau abandonarea investițiilor. Lichiditatea, sângele vieții afacerilor, s-ar goli mai repede.
Revine pericolul trecerii la plăți cu numerar sau „la plic” peste tot în economie. O astfel de taxă universală pe tranzacțiile formale ar putea crea cel mai puternic stimulent din ultimii ani pentru revenirea la numerarul fizic și economia subterană („la negru"). De ce să plătești o taxă pentru a transfera sau primi bani prin bancă, când „plicul" în mână o evită sau o taxează mai puțin? Aceasta ar submina grav eforturile de formalizare și reducere a evaziunii, contrazicând unul dintre argumentele teoretice ale taxei.
Există riscul încetinirii motorului economic. Combinând efectele – puterea de cumpărare erodată, prețurile în creștere, costurile afacerilor explozive și tentația economiei informale – există un risc real ca această taxă să acționeze ca o frână puternică asupra consumului și investițiilor. Creșterea economică ar putea încetini semnificativ, reducând în timp chiar și baza de impozitare pe care se bazează taxa însăși.
Implementarea unei astfel de taxe este un câmp minat sau imposibil de aplicat
Aplicarea practică nu este banală. Definirea clară a categoriilor de plăți scutite cu adevărat de la taxă (transferuri între propriile conturi | plăți către stat | împrumuturi între persoane fizice în sume mici și returnarea lor) e esențială pentru echitate, dar complexă. Adaptarea tehnică a sistemelor bancare pentru a taxa fiecare tranzacție, fără erori sau întârzieri, e o provocare costisitoare. Iar riscul unor efecte în lanț neprevăzute – perturbarea lanțurilor de aprovizionare, migrația unor servicii financiare, sau chiar a unor afaceri către piețe fără astfel de taxe – este permanent.
Cum se poate realiza trasabilitatea unei sume pentru a nu fi taxată de două sau mai multe ori? (ex: salariul transferat la angajat, din acesta cheltuielile cu rata la bancă, facturi, întreținere, mâncare, cheltuielile copiilor adolescenți- până la urmă, toate aceste potențiale transferuri au o sursă originară care a fost deja taxată, anume salariul).
Taxa universală pe plăți se profilează ca un instrument fiscal de o forță pur teoretică uriașă pentru colectare, bazându-se pe captarea unei picături din fluxul imens de bani ce alimentează economia zilnică. Însă- la fel de bine- este și cea mai lipsită de echitate dintre toate celelalte deja existente. Sunt nenumărate analize despre cât încasează statele cu adevărat din veniturile unui individ- de la impozitele și taxele pe veniturile salariale sau chirii/ dividende/ drepturi de autor, urmate de TVA, accize, impozite pe proprietăți (cumpărate din bani deja cel puțin o dată impozitați). Ce-ar însemna ca după toate acestea să fie taxată și fiecare tranzacție?
Promisiunea unor venituri imediate și masive pentru buget este incontestabilă la prima vedere. Totuși, mecanismul de funcționare al acestei taxe– atingând fiecare tranzacție, mică sau mare – o face și un potențial accelerator al inflației și al inechității, cu un impact disproporționat asupra celor cu venituri mici și asupra firmelor cu tranzacții frecvente. Riscul de a împinge economia înapoi în informalitate și de a frâna creșterea este semnificativ. În esență, este o pânză care poate prinde mulți bani, dar care riscă să strice țesătura economică pe care se întinde. Decizia de a o implementa sau nu va depinde de o cântărire extrem de atentă a acestor beneficii brute împotriva costurilor economice și sociale profunde pe care le poate genera, precum și de capacitatea de a gestiona capcanele practice ale aplicării sale.
La final, câteva despre originea ideii și evoluția sa de-a lungul timpului, concentrate în câteva fraze (*mi-a atras atenția sâmbătă seară unul dintre cei mai apreciați și valoroși oameni din BNR asupra faptului că originea modernă a ideii se leagă de economistul James Tobin, laureat al Premiului Nobel, care în anii '70 a propus o taxă pe tranzacțiile valutare internaționale).
Așadar, ideea unei taxe pe tranzacții financiare, în forme variate, nu este nouă. James Tobin o propunea pentru a descuraja speculațiile și volatilitatea financiară. Deși viziunea lui Tobin viza o piață globală și o taxă aplicată într-un scop stabilizator, principiul de bază – impozitarea mișcărilor de bani – a fost reinterpretat ulterior de guverne în căutare de surse bugetare rapide, inclusiv sub forma unei taxe universale pe tranzacții interne.
Brazilia a fost printre puținele țări care au pus în practică această idee la scară largă. Între 1993 și 2007, a funcționat acolo taxa CPMF (Contribuição Provisória sobre Movimentação ou Transmissão de Valores), aplicată fiecărei tranzacții bancare. Cota era mică (între 0,2% și 0,38%), dar aplicarea extinsă a generat venituri bugetare substanțiale. Totuși, efectele secundare au fost semnificative: creșterea utilizării numerarului, scăderea încrederii în sistemul bancar și evitarea deliberată a intermediarilor financiari. Tocmai aceste consecințe au dus, în final, la eliminarea taxei, în ciuda beneficiilor evidente pe termen scurt.
La nivelul Uniunii Europene, Comisia Europeană a explorat în mod repetat ideea unei taxe pe tranzacții financiare (FTT), în special în urma crizei din 2008. Propunerea din 2011 prevedea aplicarea unei taxe de 0,1% pe acțiuni și obligațiuni și 0,01% pe instrumente derivate, scopul fiind de a aduce echitate fiscală într-un sector perceput ca fiind subimpozitat. Totuși, proiectul s-a împotmolit în lipsa consensului între statele membre: țările cu piețe financiare dezvoltate (precum Luxemburg, Marea Britanie sau Irlanda) s-au opus vehement, invocând riscurile de relocare a tranzacțiilor în afara UE. În cele din urmă, planul a fost abandonat, deși a rămas în dezbatere ca opțiune viitoare în contexte de criză.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.