O viață din ziua lui Ivan Denisovici

Foto: Getty Images

Inversiunea din titlu ar putea fi o scăpare a editorului, cum bine au observat aceia mai vigilenți dintre dumneavoastră. Micro-romanul lui Aleksandr Soljenițîn se numește, evident, ”O zi din viața lui Ivan Denisovici” și descrie, așa cum promite, minut cu minut, o zi din viața unui deținut într-un gulag din Siberia, aflat într-o permanentă stare de alertă, într-un fight-flight-freeze continuu și într-un balet nesfârșit de fente și eschive cu moartea.

Și ce legătură are asta cu Habits? se vor întreba cu siguranță obișnuiții acestei rubrici. Aici vorbim despre obiceiuri sănătoase, despre dezvoltare personală și comunitară, ce treabă au lagărele cu asta? Noi suntem liberi.

Suntem, oare? Atunci unde e fericirea promisă? De unde nesiguranța, insatisfacția și sentimentul acut de singurătate, ca un sac de plastic tras pe cap, cu baierele din ce în ce mai strânse în jurul gâtului? De ce, cu rănile deschise de ziua pe care am dus-o hăituiți în spate până noaptea târziu, ne culcăm iepurește cu un sentiment fragil de ușurare că i-am supraviețuit, deja bântuiți de ziua care ne așteaptă?

Ziua lui Ivan Denisovici Șuhov se încheie așa:

„Adormi pe deplin mulţumit. Astăzi a avut o zi bună. Nu l-au băgat la carceră, brigada n-a fost mânată la „Orăşelul socialist", la prânz şterpelise un terci, şeful de brigadă o scosese bine cu procentajul, zidise peretele cu voie bună, nu-i găsise lama la percheziţie, câştigase câte ceva de la Cezar, îşi cumpărase tutun şi nu se îmbolnăvise mai rău. Trecuse o zi senină, aproape fericită.”

Creierul, o spun neurocercetătorii, nu face diferența între real și imaginar. O închisoare reală și una imaginară vor avea asupra noastră aceleași efecte: dacă ne simțim prizonieri, deși nu vedem ziduri, ne aflăm cu siguranță într-una. În care?

Gulagurile sunt, din fericire, istorie și așa e firesc să și rămână, oricât ar aștepta unii a doua venire a rușilor ca pe a doua venire a lui Hristos. O discuție despre libertate începe firesc vorbind despre lagăre și închisori. La fel, nu putem vorbi despre creștere fără să vorbim despre apărare, pentru că sunt singurele două stări în care un organism se poate afla la un moment dat. O demonstrează Dr. Bruce Lipton în „Biologia credinței”: când celulele umane sunt expuse toxinelor, peretele lor devine impermeabil, să poată bloca orice atac. Abia atunci când nu mai percep niciun atac, pot crește. Ne place sau nu, suntem programați încă de la nivel celular să avem doar două viteze. Dezvoltare și Protecție.

Una dintre definițiile stresului este: nu doar ce ni se întâmplă efectiv, dar și modul în care percepem ce ni se întâmplă. Creierul, o spun neurocercetătorii, nu face diferența între real și imaginar. O închisoare reală și una imaginară vor avea asupra noastră aceleași efecte: dacă ne simțim prizonieri, deși nu vedem ziduri, ne aflăm cu siguranță într-una. În care?

De oricare parte a minciunii ne-am afla, fie că o spunem sau ni se spune, ne vom afla într-o închisoare. Detenția va fi cu atât mai absurdă și mai greu de dus dacă e o minciună pe care ne-o spunem chiar nouă. Statul în fruntea căruia e un dictator devine lagăr. Dacă repetăm la infinit aceleași greșeli ajungem în închisoarea lecțiilor neînvățate. Cine nu a învățat, de exemplu, să spună „nu” sau să-și asculte propriile nevoi, se va trezi pe nesimțite în închisoarea relațiilor abuzive, fie ele cu părinți, cu angajatori, sau cu parteneri de viață fermecători, dar goliți de uman. Cititorii acestei rubrici sunt foști sau viitori evadați din închisoarea obiceiurilor nesănătoase.

Dar nu întotdeauna evadarea e cea mai bună soluție. Departe de mine să fac apologia vreunei forme de detenție, vreau doar să atrag atenția că uneori evadăm din locuri pe care le percepem ca pe închisori, dar nu sunt, în locuri care sunt închisori, dar nu le vedem ca atare.

Fugim din aici, din acum și din noi în închisori mai atroce. Evadăm în trecut, în depresie - închisoarea rănilor vechi nevindecate și a justificărilor. Evadăm în ziua de mâine, în închisoarea așteptărilor, a anxietății. Ne-am făcut o închisoare în sine până și din dorința permanentă și disperată de evadare din prezent, din încăpățânarea cu care escaladăm zidurile clipei și gonim cât mai departe de noi înșine.

„Există o insulă în mine însumi. Mă întorc și mă refugiez la insula din mine însumi” spunea maestrul zen Thich Nhat Hanh, până mai ieri printre noi, povestind ce se pare că ar fi fost una dintre ultimele pilde ale lui Buddha. 

Nu putem crește în închisori. E nevoie să întâi să știm dacă ne aflăm într-una sau nu. Să acceptăm că suntem acolo și să căutăm să aflăm în ce fel de închisoare suntem. Să căutăm ieșirea din interiorul nostru și să creștem săpând în cunoaștere în fiecare zi, ca Edmond Dantes alături de părintele Faria.

Ne putem întreba, ca temă de meditație, care dintre ele e mai greu de dărâmat, o închisoare reală sau una imaginară? Dar e mai important să ne întrebăm care răni sunt mai greu de vindecat. Oliver Lustig povestește în ”Atunci, acolo, la Auschwitz”, cum după mulți ani de la eliberarea din lagăr, se întoarce să-l viziteze. După o baracă, găsește o grămăjoară de cenușă. O ia în pumn, lasă să i se scurgă printre degete și găsind în ea câteva fragmente de os își întreabă retoric cititorii, dacă pământul nu și-a putut vindeca rănile după atâția ani, cum și le-ar fi putut vindeca el?

De câte ori ați adormit în ultima vreme pe deplin mulțumiți? De câte ori ați spus: „Trecuse o zi senină, aproape fericită.” Și câte zile din 365 ale unui ani ați trăit de fapt viața lui Ivan Denisovici, condensată secundă de secundă?

„Astfel de zile a trăit Ivan Denisovici, în lagăr, trei mii şase sute cincizeci şi trei. Iar dacă socotim şi anii bisecţi, trebuie să adăugăm încă trei zile...”

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp