Sari la continut
Republica
Comunicare

Oameni care ajută. Cum s-au mobilizat galeriile de artă din România pentru a-i ajuta pe artiștii ucraineni. Roxana Dragu: „Vedeam prefixul de Ucraina și știam deja că cineva are nevoie de ajutor”

Julia Baliaeva

Imagine: Julia Beliaeva, Definition of days are numbered, 2022. Digital Art

Când a început războiul din Ucraina, galeriile și spațiile independente de artă contemporană din toată România s-au implicat pentru a-i susține pe refugiații pe care războiul i-a alungat din țara vecină.

„Fiecare a venit cu ce a putut – unii au putut oferi cazare, alții rezidențe pentru artiștii ucraineni, au ajutat cu traducerea actelor necesare trecerii la granița cu țara noastră – acolo unde a fost cazul, alții au facilitat transportul oamenilor de la graniță către diverse orașe din România, au făcut donații de haine, bani, timp, mâncare, produse igienice, au achiziționat bilete de avion sau tren către diverse destinații din Europa”, spune Roxana Dragu, fondatoare a Galeriei Mobius și membră a Asociației Galeriilor de Artă Contemporană din România (AGACOR), într-un interviu din seria Oameni care ajută. „AGACOR își concentrează acum eforturile spre a oferi alternative și oportunități artiștilor și membrilor scenei de artă din Ucraina, însă este destul de complicat dată fiind penuria de spații și resurse cu care galeriile și spațiile independente de artă se confruntă deja în România”, explică ea.


Cum ajutați? Ce faceți și pentru cine?

Ajutăm cum putem… deși mă tem că nu e suficient. E absolut teribil ce se întâmplă. Într-o primă fază, a fost esențial să găsim modalități de transport și locuri de cazare pentru refugiați. Eu mă plecat din București chiar în ziua în care a început războiul, s-a nimerit să fiu la un târg de artă din Madrid. La fel și colega mea, Suzana Vasilescu, care este președinta Asociației Galeriilor de Artă Contemporană din România (AGACOR), din care facem parte și noi, și care s-a implicat încă de la început în ajutorarea ucrainenilor scoși din casele și țara lor de războiul lui Putin cu lumea.

S-a format un fel de lanț invizibil de oameni care comunicau între ei și toți aveau același scop – să facă ceva concret pentru a ajuta

Când m-am întors, în ghemul de anxietate care m-a cuprins atunci, singura coerență pe care am putut-o găsi în mine a fost aceea de a mă implica activ, alături de colegii mei de breaslă, în a întinde o mână de ajutor. Practic galeriile și spațiile independente de artă contemporană din toată țara – Malmaison, SAC, Suprainfinit Gallery, Catinca Tăbăcaru Gallery, Marian Ivan, Sector 1 Gallery, Galeria Posibilă, H’art, Sandwich, Plan B, Jecza Gallery – au pus umărul în a crea un spațiu al siguranței pentru refugiații din Ucraina. Din București, până la Cluj, Sibiu, Iași și Timișoara, s-a format un fel de lanț invizibil de oameni care comunicau între ei și toți aveau același scop – să facă ceva concret pentru a ajuta. Fiecare a venit cu ce a putut – unii au putut oferi cazare, alții rezidențe pentru artiștii ucraineni, au ajutat cu traducerea actelor necesare trecerii la granița cu țara noastră – acolo unde a fost cazul, alții au facilitat transportul oamenilor de la graniță către diverse orașe din România, au făcut donații de haine, bani, timp, mâncare, produse igienice, au achiziționat bilete de avion sau tren către diverse destinații din Europa – pentru că mulți dintre cei care ajung la noi s-au aflat sau se află în tranzit prin România.

În cazul meu, am fost ajutată să pot ajuta. Un gest extrem de important în acest sens a venit din partea unuia dintre colecționarii cu care lucrăm, care ne-a pus la dispoziție o clădire în care am găzduit și găzduim în continuare familii și mame cu copii. Clădirea a funcționat ca hostel înainte de pandemie – Avanpost Umbrella Hostel – și a rămas goală din 2020 din cauza restricțiilor impuse de Covid-19, iar acum a devenit un adăpost sigur pentru oamenii aceștia loviți de grozăvia războiului.

Nu am avut timp să ne organizăm într-un fel anume, fiindcă totul s-a întâmplat foarte repede, așa că toți ne-am concentrat pe ce puteam face punctual în momentul în care eram apelați, iar gestul de a ajuta a fost unul spontan, nu a stat nimeni să se gândească de două ori. Eu sinceră să fiu am pierdut șirul oamenilor de la un punct încolo – mă apelau numere necunoscute, vedeam prefixul de Ucraina și știam deja că cineva are nevoie de ajutor, sub o formă sau alta.

Pe mine mă șochează aceste extreme pe care spiritul uman le atinge în situații cum este și acest război care pare să ne fi răpit și ultima picătură de inocență…

AGACOR își concentrează acum eforturile spre a oferi alternative și oportunități artiștilor și membrilor scenei de artă din Ucraina, însă este destul de complicat dată fiind penuria de spații și resurse cu care galeriile și spațiile independente de artă se confruntă deja în România.  

Ce te-a surprins/impresionat cel mai tare în poveștile pe care le-ai întâlnit. O întâmplare, o poveste, o observație, o idee?

Pe mine mă șochează aceste extreme pe care spiritul uman le atinge în situații cum este și acest război care pare să ne fi răpit și ultima picătură de inocență…

A fost, de exemplu, o mamă care încerca să iasă din Ucraina, împreună cu fiul său de 18 ani, care era diagnosticat cu autism și disfuncționalitate psihică cronică. Nu ne-am văzut niciodată – am comunicat numai pe WhatsApp. Aveau toate documentele medicale în ucraineană și rusă, mai puțin certificatul de handicap, pe care, în graba plecării, l-au uitat sau l-au rătăcit. Având deja 18 ani împliniți, fiul său nu putea fi scos din țară fără acest document. Am reușit să traducem documentele lor cu ajutorul Asociației Mihai & Prietenii, care se implică în educația copiilor și tinerilor neurotipici și cu dizabilități, și am apelat la clinica Color Mind pentru o mână de ajutor în cazul acesta. A fost totul contra-cronometru, pentru că starea băiatului se deteriora de la o zi la alta, din cauza contextului extrem de stresant în care se afla. În cele din urmă, au reușit să treacă granița în România și să ajungă cu bine în Danemarca. Ei au fost printre primele persoane cu care am intrat în contact și mi-a rămas în oase neliniștea acelor zile și senzația pe care o aveam când la fiecare 2-3 ore primeam mesajul ei – E gata traducerea? Mai avem X ore până la graniță.

Ira ne-a povestit cum soldații ruși au început să mitralieze mașinile pe care civilii care se refugiau din calea lor scriseseră cu litere mari, COPII. Și din acest punct al conversației, ceva se frânge în om – și în cel care ascultă, și în cel care povestește. 

A fost apoi Ira, mama plecată cu băiețelul de 6 ani și care i-a făcut Radei (fetița mea cea mica) cadou o cutiuță de suc Teddy și un pachețel cu ciocolate învelite în staniol colorat, în formă de ursuleți. Îți rămân în minte detaliile astea… Ira nu mai știa nimic de soțul ei, rămas în Harkov. Ira și fiul său au ajuns la noi seara și am stat de vorbă cu ea – cu Roman (n.r. Roman Tolici) între noi pe post de traducător. Ira ne-a povestit cum doar partea de nord a Ucrainei a mai rămas cât de cât întreagă… Ne-a spus cum orașul din care fugise a fost efectiv distrus, oamenii nu mai aveau electricitate și nici apă potabilă, toate podurile fuseseră distruse, iar soțul ei căra cu mașina medicamente de la graniță înapoi spre oraș. Însă de două zile nu mai știa nimic de el. În timp ce Ira ne povestea toate astea, băiețelul ei stătea nemișcat lângă ea, așezat pe canapeaua din sufrageria noastră, cu mâinile așezate în poală și privirea fixată în gol. Ira ne-a povestit cum soldații ruși au început să mitralieze mașinile pe care civilii care se refugiau din calea lor scriseseră cu litere mari, COPII. Și din acest punct al conversației, ceva se frânge în om – și în cel care ascultă, și în cel care povestește. Este peste orice putere de înțelegere cum indivizi care aparțin speciei umane ajung să săvârșească asemenea atrocități, Dar uite că istoria este plină de exemple în registrul ăsta, care vin să confirme gradul inimaginabil de cruzime pe care oamenii îl pot atinge. Și cred că șocul cel mare este generat mai degrabă de faptul că în acest prezent pe care îl împărțim toți, trebuie să digerăm această fațetă hidoasă a umanității – ororile istoriei se repetă pentru că oamenii le abstractizează, le transformă în povești (de groază, ce-i drept, dar povești). Atâta timp cât vom abstractiza aceste atrocități, permițându-le astfel să se repete, nu vom putea vorbi de o evoluție reală a umanității, indiferent câte planete cucerește omul, ce descoperiri miraculoase face în medicină sau câtă grație pune într-un gest artistic. Războiul – cât se poate de crud și de real – nu înseamnă decât regresie și anularea tuturor valorilor, principiilor și idealurilor omenești.

Avem nevoie de lenjerii de pat, perne curate și o mașină de spălat. Nu am reușit să găsim o spălătorie care să ne ajute la curățarea lenjeriilor de pat, așa că le tot iau acasă și le spăl la mine. 

De ce aveți nevoie ca să puteți ajuta mai departe?

O să îți răspund punctual despre nevoile de la Hostel Umbrella, pentru că acolo cunosc situația. Avem nevoie de lenjerii de pat, perne curate și o mașină de spălat. Nu am reușit să găsim o spălătorie care să ne ajute la curățarea lenjeriilor de pat, așa că le tot iau acasă și le spăl la mine. La Umbrella Hostel mai funcționează doar o mașină de spălat și aceea are o capacitate mică, fiind folosită de refugiați pentru curățarea hainelor.

Pe de altă parte, pentru a putea formula un program coerent de rezidențe dedicate artiștilor și profesioniștilor din lumea artei ucrianene, AGACOR solicită ajutorul autorităților prin oferirea de spații de lucru (ateliere) și spații de locuit.

Un sfat pentru cei care obosesc să ajute...

Ajutați fără să vă epuizați. Vorbesc serios – eu la finalul acestei luni m-am simțit efectiv epuizată. Psihic și emoțional. Am avut zile la finalul cărora m-am prăbușit, efectiv. Și la ce bun o să fim dacă vom fi prăbușiți? În imediata noastră apropiere se produce un genocid. O criză umanitară de amploare are loc chiar acum. Este un eveniment care a schimbat deja destinul acestor generații prinse în bucla tragică a istoriei, chiar dacă nu ne dăm încă seama de amploarea impactului. Așa că este important să rămânem lucizi și funcționali. Doar așa putem fi de ajutor.

Cum te/vă pot găsi oamenii care vor să sprijine efortul vostru?

Vă invit să vizitați pagina noastră de Facebook și pot lăsa o adresă de email la care ne puteți scrie în cazul în care doriți să sprijiniți inițiativa noastră. 

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp 

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere


Îți recomandăm

Solar Resources

„La 16 ani, stăteam de pază la porumbi. Voiam să-mi iau o motocicletă și tata m-a pus la muncă. Aveam o bicicletă cu motor și un binoclu și dădeam roată zi și noapte să nu intre cineva cu căruța în câmp. Că așa se fura: intrau cu căruța în mijlocul câmpului, să nu fie văzuți, făceau o grămadă de pagubă, călcau tot porumbul. Acum vă dați seama că tata nu-și punea mare bază în mine, dar voia să mă facă să apreciez valoarea banului și să-mi cumpăr motocicleta din banii câștigați de mine”.

Citește mai mult

Octavian apolozan

Tavi, un tânăr din Constanța, și-a îndeplinit visul de a studia în străinătate, fiind în prezent student la Universitatea Tehnică din Delft (TU Delft), Olanda, una dintre cele mai renumite instituții de învățământ superior din Europa. Drumul său către această prestigioasă universitate a început încă din liceu, când și-a conturat pasiunea pentru matematică și informatică.

Citește mai mult

Green Steps

100.000 de români au participat la marcarea a 100 de kilometri din traseul Via Transilvanica într-un mod ingenios. „Drumul care unește”, este un traseu turistic de lungă distanță, care traversează România pe diagonală, de la Putna la Drobeta Turnu Severin și este destinat drumeției pe jos, cu bicicleta sau călare. Via Transilvanica este semnalizată cu marcaje vopsite și stâlpi indicatori. Pe parcursul drumeției, călătorii vizitează ceea ce constructorii spun că este cea mai lungă galerie de artă din lume, pentru că la fiecare kilometru se găsește o bornă din andezit sculptată individual.

Citește mai mult