Sari la continut
Comunicare

„O mămică refugiată s-a uitat la mine lung, după ce am hrănit niște căței, și mi-a spus: - Așa sunteți voi. Ajutați animăluțe și salvați oameni”. Interviu cu Andrea Bartha, „The Social Incubator”, în seria Oameni Care Ajută

Andrea Bartha

Un obicei sănătos este să îi ajuți pe cei care au cu adevărat nevoie. De la începutul războiului din Ucraina, numărul celor care au nevoie de ajutor în jurul nostru a crescut substanțial. Iar cei care ajută au devenit și mai importanți decât erau înainte. În fiecare săptămână, în secțiunea de comunicare a habits by Republica, publicăm articole în care vă prezentăm Oameni Care Ajută. Astăzi, Andrea Bartha, Communication, Events and Fundraising Coordinator la The Social Incubator.

Pentru unii dintre refugiații care au ajuns în vama Isaccea, Andrea Bartha și voluntarii The Social Incubator au fost primele fețe pe care le-au văzut când au pășit pe pământ românesc, fețe ale omeniei și speranței. Și tot ei sunt cei care au avut până acum grijă de peste 7.000 de refugiați ajunși în centrele din București. „Mi-am dat seama că ceea ce facem noi este cu adevărat valoros și că pentru oamenii aceștia noi asta am făcut, i-am salvat. Nu noi, de la „The Social Incubator”, ci toți oamenii care au ținut de mână un refugiat și au găsit o soluție indiferent că voia să plece sau voia să rămână, indiferent ce voia să facă, noi i-am salvat, mai mult sau mai puțin. Pentru ei asta a însemnat că s-au întâlnit cu noi, cu fiecare dintre noi”, spune Andrea Bartha.


Ce faceți voi? Cum îi ajutați pe cei care de mai bine de o lună sunt în mare nevoie, fie că sunt acolo, fie că sunt pe drumuri, fie că sunt aici la noi?

Aș vrea să încep puțin cu povestea ”The Social Incubator” - acum 8 ani erau 5 oameni care făceau voluntariat în centrele de plasament și care și-au dat seama că intervenția lor punctuală nu este suficientă pentru un impact pe termen lung. Copiii din centrele de plasament cresc și au nevoie de mai mult decât o ciocolată și un cadou de Crăciun sau de Paște.

Noi lucrăm cu tinerii din centrele de plasament. Am extins activitatea în perioada pandemiei și către persoanele care au rămas fără joburi, mai ales către cei din domeniul horeca. Și, pentru că noi ne ocupăm de partea de consiliere vocațională, angajabilitate, plasarea forței de muncă, automat am transformat cunoștințele pe care le aveam în partea de consiliere către adulți. Iar de când a început toată situația aceasta cu războiul, am spus: „Ok, noi cum putem sa intervenim?”.

E o poveste amuzantă dintr-un centru cu un băiețel ucrainean care a venit cu o șopârlă, un dragon cu barbă, și voia să ajungă în Suedia cu familia lui. Din păcate cu transportul cu avionul nu puteam să îi ajutăm, pentru că animalele exotice nu pot fi transportate, drept urmare a trebuit să găsim o soluție pe partea de documente pentru animale. 

Avem o comunitate foarte mare de voluntari așa că am spus că putem ajuta și am și făcut-o, împreună cu partenerii noștri din sectorul 1 de la Direcția pentru Protecția Copilului, care gestionau foarte multe centre în București - la început au fost 4, s-au făcut 9 în total. Nouă centre, prin care într-o lună au trecut peste 7.000 de oameni, cu nevoi foarte diverse, pe care i-am ajutat noi. 

Când spun noi mă gândesc la cei peste 130 de voluntari și la echipa „The Social Incubator”. E o poveste amuzantă dintr-un centru cu un băiețel ucrainean care a venit cu o șopârlă, un dragon cu barbă, și voia să ajungă în Suedia cu familia lui. Din păcate cu transportul cu avionul nu puteam să îi ajutăm, pentru că animalele exotice nu pot fi transportate, drept urmare a trebuit să găsim o soluție pe partea de documente pentru animale. Au fost foarte multe animale, documente pentru animale, oameni care nu aveau documente pentru călătorie, dar își doreau să meargă mai departe din România. Situații medicale: de la glucometru, la situații de covid sau enterocolită, le-am cunoscut pe toate. Am învățat să acordăm primul ajutor în situații de urgență. 

A fost foarte important că am avut și avem voluntari vorbitori de limbă rusă sau ucraineană, care ne-au ajutat să aflăm nevoile oamenilor - ce îi doare, unde vor să ajungă, ce le lipsește. De partea de cazare s-a ocupat Direcția Protecția Copilului din Sectorul 1 în centrele special amenajate pentru refugiați. Acestea au devenit acum centre permanente, pentru că acum au rămas oamenii care nu au pe nimeni în străinătate și nu au unde să plece, oameni care nu știu ce să facă mai departe cu viața lor și care speră că războiul se va termina foarte repede și se pot întoarce acasă. Și atunci ce putem să facem noi acum este să asigurăm acel spațiu de siguranță în care copiii să poată învăța, adulții pot merge la un loc de muncă și să își păstreze demnitatea. 

Lucrul care m-a impresionat cel mai tare a fost că oamenii, pe lângă faptul că, da, ne-au mulțumit, toți oamenii pe care i-am ajutat, ne-au spus că ei nu se așteptau ca românii să fie așa ospitalieri, atât de primitori, de buni și de dornici să îi ajute

Chiar dacă ai fugit din calea războiului ai rămas totuși un om demn și nu vrei să primești ajutorul. În primul rând îți este rușine să ceri ajutor - acesta este un lucru cu care ne-am întâlnit foarte des, pentru că probabil nici nouă nu ne-ar fi ușor să cerem ajutorul, dacă am fi într-o astfel de situație. Lucrul care m-a impresionat cel mai tare a fost că oamenii, pe lângă faptul că, da, ne-au mulțumit, toți oamenii pe care i-am ajutat, ne-au spus că ei nu se așteptau ca românii să fie așa ospitalieri, atât de primitori, de buni și de dornici să îi ajute, pentru că ei așa au fost învățați. 

Am stat și m-am gândit că și noi am fost învățați că nimeni nu îți dă nimic gratis și că ce este gratis de fapt te costă mai mult. Atunci, ce am încercat noi: să îi încurajăm să ceară, să ne spună care sunt nevoile lor pentru că noi comunitatea, nu doar noi de la „The Social Incubator”, ci și voluntarii de la gară și toți cei implicați, suntem aici ca să îi ajutăm și nu le cerem nimic în schimb, asta este foarte important.

Ce te-a impresionat de când lucrezi cu refugiații?

Să știi că sunt foarte multe povești, fiecare voluntar a auzit nenumărate povești, unele foarte emoționante, au plâns împreună cu ei, s-au bucurat împreună cu ei.

Cred că povestea care m-a marcat pe mine a fost una care s-a petrecut atunci când am fost în vamă la Isaccea. O parte din echipa „The Social Incubator”, împreună cu câțiva voluntari, am fost în vamă la Isaccea, în prima linie unde i-am primit efectiv pe oamenii care treceau cu bacul. Dacă mă întrebi pe mine, acolo erau cele mai brute povești pe care le puteai auzi. În primul rând, le citeai oamenilor pe față tristețea, durerea, frigul. A fost un frig infernal, a fost la începutul lunii martie, a fost îngrozitor de frig. Am întâlnit o mămică împreună cu fetița ei de 8 luni și cu bunica, care au trecut împreună cu bacul. Pentru că mămicile cu copii aveau prioritate, întotdeauna le luam să le ducem într-o zonă caldă unde puteau să schimbe copii, să îi hrănească în caz de nevoie și acolo de obicei întrebam: „Unde vreți să ajungeți? Cu ce vă putem ajuta? Aveți nevoie de alte lucruri?”. 

S-a uitat în ochii mei și mi-a spus:

- Nu am nicăieri unde să mă duc.”

Mămica vorbea engleză foarte puțin, dar vorbea engleză și ne-am putut înțelege cu ea, am lăsat-o să-și hrănească copilul și să îl schimbe. După care ne-a întrebat: „Pot să mai rămân aici?” Era înainte de controlul de pașapoarte, deci teoretic, legal, ea nu era nici venită la noi, nici plecată de acolo. I-am spus că e în regulă, poți să rămâi în România fără nici o problemă, dar trebuie să treci de controlul de pașapoarte și ea mi-a spus :

- Nu, dacă mai pot să rămân aici

- Dar nu vrei să pleci nicăieri?

Și s-a uitat în ochii mei și mi-a spus:

- Nu am nicăieri unde să mă duc.”

Îți ținea copilul de 8 luni în brațe și îmi spunea, cu lacrimi în ochi, că ea nu are unde să meargă, nu are rude, nu are cunoștințe, nu are pe nimeni altcineva în Europa, spre care să călătorească. În momentul acela, am făcut un rapid consiliu cu colegii mei și am spus: „Ok, ce facem? Că e clar că nu le putem lăsa.”

Noi știam situațiile din centre, la început erau foarte multe mămici cu copii care într-adevăr ajungeau în centrele care beneficiau de cămin, de camere separate. Dar cumva, fiind primii care am auzit povestea aceasta, ne-a impresionat foarte tare și am luat-o pe mămică, pe bunica ei și pe fetița ei și le-am adus la București.

La București le-am adus într-un apartament al unei colege, ca să avem grijă de ele. Le-am adoptat, dacă vrei, le-am luat să avem grijă de ele, să încercăm să le oferim absolut toate lucrurile de care au nevoie. Lucrul care m-a impresionat când am ajuns la București - ne-am oprit într-o benzinărie și am hrănit niște căței și am spus: „Ei, așa suntem noi, hrănim și animăluțe și pe toată lumea că așa suntem noi, nu este o chestie pe care ne-o impunem, așa facem noi” și m-am întors la ea, încercând cumva să fac o glumă să se mai relaxeze puțin, și atunci ea mi-a spus: „Da, așa sunteți voi. Ajutați animăluțe și salvați oameni”.

În momentul acela mi-am dat seama că ceea ce facem noi este cu adevărat valoros și că pentru oamenii aceștia noi asta am făcut, i-am salvat. Nu noi, de la „The Social Incubator”, ci toți oamenii care au ținut de mână un refugiat și au găsit o soluție indiferent că voia să plece sau voia să rămână, indiferent ce voia să facă, noi i-am salvat, mai mult sau mai puțin. Pentru ei asta a însemnat că s-au întâlnit cu noi, cu fiecare dintre noi.

Vreau să completez ceva, mi-am adus aminte acum. Faptul că fetița are 8 luni și evident este un copil care încă este alăptat și mama ei nu poate să muncească. Cu toate acestea, ea ne-a spus că și-ar dori foarte mult să-și găsească ceva de muncă, pentru că își dă seama că șederea ei aici implică niște costuri și ar vrea să facă orice astfel încât să nu fim noi nevoiți să plătim pentru ea. Mama ei este o persoană care tocmai și-a revenit după niște ședințe de chimioterapie, adică povestea este și mai grea, în momentul în care primești toate detaliile pe care ei nu le spun de la început pentru că nu vor să se plângă. Dar cumva, vorbind mai mult cu ea și câștigându-i încrederea, mi-a povestit mai multe lucruri din viața ei: sunt din Nikolaiev, mama sa că este supraviețuitor de cancer, iar ea a lucrat în port, sorta porumb. Adică nu avea un job extraordinar de bun, nu era foarte bine plătit, perspectivele ei de viitor nu erau ample. Atunci când a venit în Capitală, chiar m-a întrebat la început: ”Nu este foarte scumpă viața în capitală? Nu ar fi o idee mai bună să mă duc undeva la țară sau undeva mai departe de capitală ca să trebuiască să plătesc mai puțin pentru că nu îmi permit?”

În momentul în care am spus; „Venim cu o mămică cu un copil de 8 luni”, când am ajuns în București am avut și cărucior de la voluntari și mâncare pentru bebe și mâncare pentru ele, adică efectiv toată lumea s-a mobilizat. Acesta este un caz, sunt mii de povești de felul acesta.

Și atunci i-am spus: „Stai liniștită, te putem ține, putem să investim în sănătatea ta mentală, a mamei și a copilului tău și suntem convinși că oamenii...” și așa s-a și întâmplat. Pentru că în momentul în care am spus; „Venim cu o mămică cu un copil de 8 luni”, când am ajuns în București am avut și cărucior de la voluntari și mâncare pentru bebe și mâncare pentru ele, adică efectiv toată lumea s-a mobilizat. Acesta este un caz, sunt mii de povești de felul acesta.

Tatăl copilului lucrează pe vas, lucrează ca ceva meșter pe vase cargo, dar tatăl ei, fratele ei, mi-a arătat poze, sunt în Ucraina.

De ce aveți nevoie ca să continuați această luptă de partea ajutorării oamenilor care au mare nevoie?

Știi ce se întâmplă? La început toți oamenii au fost foarte dornici să ajute și foarte implicați. În timp, această dorință de a se implica și nu doar dorința, ci și puterea de a se implica a celor care s-au implicat din ziua 1 a scăzut. Lucrul pe care mi l-aș dori eu pentru voluntari este să fie rezilienți, să doarmă, să aibă grijă și de ei și de familiile lor. Dar evident cred că toată lumea îți spune că este nevoie de fonduri ca să poți să duci în continuare lupta. De ce? Uite, făceam un calcul cu o colegă, doar ce înseamnă apa sau paharele de carton sau ce înseamnă hârtie igienică pentru 300, 400, 500 de oameni pe care noi îi gestionăm în momentul acesta. Sunt costuri pe care tu în familia ta le treci la consumabile și nu te-ai gândit niciodată câți bani dau pe hârtia igienică pe lună. Dar dacă stai să te gândești că vorbim de 300 de oameni, cu 200 de copii care au nevoi diverse de la mâncare…

Este important să fii atent și atunci pe lângă partea financiară, este nevoie de această reziliență de care îți spuneam, este nevoie de răbdare, de foarte multă răbdare. Este un impediment foarte mare faptul că noi nu vorbim ucraineană/ rusă, ei nu vorbesc engleză. Chiar dacă voluntarii noștri vorbesc engleză, majoritatea dintre ei - și da, sunt traducători care vorbesc ucraineană sau rusă, dar este foarte greu să adapteze, și pentru ei, și pentru noi. Poate pentru noi este mai ușor că noi suntem la noi acasă și este mai simplu să găsim soluții. Deci dacă ar fi să rezum, reziliența ar fi un lucru de care am avea nevoie și noi, și voluntarii. 

Chiar dacă numărul celor care trec vama la Isaccea a scăzut, tot este nevoie de resurse. Tu nu poți să nu îi întâmpini pe oameni cu un ceai cald, cu apă, cu ceva de mâncare, au venit până acolo. Sunt unii oameni care nu au mâncat de zile sau nu au băut apă de peste 20 de ore, sunt cu buzele arse de vânt,

Resursele din prima săptămână s-au consumat în 2 zile, în 3 zile. Plus că noi ce facem extra, luăm și nevoile de la vamă, de la Isaccea, pentru că acolo a fost la fel, în primele săptămâni a fost un foarte mare val de voluntari și de donații, după care acestea au scăzut. Și chiar dacă numărul celor care trec vama la Isaccea a scăzut, tot este nevoie de resurse. Tu nu poți să nu îi întâmpini pe oameni cu un ceai cald, cu apă, cu ceva de mâncare, au venit până acolo. Sunt unii oameni care nu au mâncat de zile sau nu au băut apă de peste 20 de ore, sunt cu buzele arse de vânt, cu fețele... Nu au toate lucrurile acestea care pentru noi probabil sunt normalitatea de zi cu zi.

Ce le spui oamenilor care au obosit să ajute? Adică pentru mulți refugiați greul abia acum începe, poate pentru că unii și-au terminat banii, poate pentru că nu au unde să meargă și au hotărât să rămână aici. Dar din punct de vedere al voluntarilor, după valul mare de simpatie, greul abia acum începe, că oamenii au și obosit. Ce le spui, dacă ai avea în fața ta pe toți colegii tăi și ar trebui să le spui ceva ca să le dai un imbold, ce le-ai spune ca să nu obosească sau ca să facă față oboselii, să continue să ajute?

În primul rând, le-aș mulțumi cu mâna pe inimă, pentru bunătate și implicare. Le-aș mulțumi că sunt creativi, nu vrei să știi ce soluții găsesc la diverse situații și resurse, câteodată mă surprind, că nu reușesc să țin pasul cu ceea ce scriu ei pe grup și se ajută unii pe alții și găsesc singuri soluții la diverse situații, pentru mine este copleșitor de-a dreptul. Am încredere că umanitatea mai are o șansă. După ce s-a întâmplat, cu siguranță eu pot să spun că: „Da, noi am demonstrat că se poate”. Sunt oameni care pentru mine sunt niște eroi și care aleg să își ia inclusiv copii la voluntariat și să vină să se joace cu copii ucraineni, pentru că copiii au un limbaj comun, indiferent de limbă, ei se înțeleg. Le-aș mulțumi și le-aș spune că ei sunt niște modele, nu doar pentru mine, ci de umanitate și cred că sunt modele pentru ei, pentru familiile lor, pentru comunitate.

Noi suntem un exemplu, fiecare dintre noi, în momentul în care ne-am hotărât să facem bine, fie că am donat, fie că am stat 10 ore în Gara de Nord, fie că stăm în centre de dimineața până seara să îi ajutăm, să îi ascultăm , orice facem. Nici măcar nu trebuie să fim în contact cu ei, faptul că te gândești să găsești soluții de transport și avem voluntari care stau pe laptop toată ziua și caută soluții de transport pentru ei și aceea sunt niște oameni ce muncesc extra serviciului lor de zi cu zi ca să facă bine. Este recunoștință și eu sunt recunoscătoare că ei sunt și eu sunt convinsă că ei pot să facă în continuare bine, doar că este foarte important...

Așa cum am citit undeva „Ca să poți să faci bine, trebuie să fii tu bine” și trebuie să ai grijă de tine, ca să poți să faci bine în continuare. Atunci da, cu gândul acesta aș rămâne, să ai grijă și de tine ca să poți să faci și mai mult bine.

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • Oamenii ca să trăiască se duc la serviciu, la muncă. Voi ajutați: „avem voluntari care stau pe laptop toată ziua și caută soluții”....
    Voi din ce trăiți? De unde aveți bani să ajutați?
    • Like 1
    • @ Florin Ch
      Pai voluntarii sunt plătiți de stat. Un post de voluntar începător e platit cu 4500 lei net dar poți ajunge și la 8-9000 după un an.
      Daca mai aveți întrebări vă așteptăm la Gara de Nord să va dam răspunsuri.
      • Like 0
    • @ Florin Ch
      In sera asta este OK?
      • Like 1


Îți recomandăm