Când, în sfârşit au ajuns acolo sus, la 1.200 de metri, mulţi au fost copleşiţi de lacrimi: 10 ore de chin, de sacrificiu, căţăraţi peste zidurile de zăpadă pe un vânt şi un ger crut şi toate astea ca să găsească un pumn de moloz. Pompieri, poliţişti, carabinieri, salvamontişti, agenţi ai Gărzii de Finanţe, medici, paramedici şi voluntarii de la Protecţia Civilă s-au chinuit o noapte întreagă să ajungă la hotelul Rigopiano. O noapte absurdă, un infern. Un drum pe care l-am urmărit şi eu, prin intermediul zecilor de agenţii de presă din Italia.
Drumul lor a început la ora şase, miercuri, când alarma disperată lansată de Giampiero Parete a ajuns la centrala operativă. Giampiero este unul dintre supravieţuitori. A fost prins de avalanşă în parcare, căutând prin maşină o pastilă pentru dureri de cap soţiei lui, Adriana. Ea şi cei doi copii, de şase şi de opt ani, erau în hotel. O româncă.
UPDATE Cei trei români dați dispăruți - o mamă și cei doi copii minori - au fost găsiți în viață de salvatori și scoși de sub dărâmături, după 43 de ore, notează publicația italiană Repubblica.
UPDATE Salvatorii au găsit în hotel șase persoane care au supraviețuit, dar sunt încă blocate sub zăpadă și dărâmături, scrie presa din Italia.
„Este un hotel izolat complet, într-o localitate, un cătun din zona Penne", asta a fost prima comunicare. Coloanele s-au pus în mişcare de la Aquilla spre Pescara, dar imediat şi-au dat seama că urcuşul serpentinelor din Penne care duc în inima Apeninilor este o misiune imposibilă. Dar cu asta se ocupă pompierii şi salvatorii din centrul Italiei în ultimul timp. În ultimele şase luni de zile, de la Amatrice-ncoace.
De la Penne către hotel sunt mai puţin de 25 de kilometri, maximum o jumătate de oră de maşină, asta în condiţii normale. Nu şi astăzi: „Ieşiţi din mica fracţiune, la fiecare 500 de metri zăpada era mai mare cu 20 de centimetri. Intraţi pe străduţa din Fivirola, ultimul grup de case înainte de hotel, linişte totală." Nămeţii acoperă tot ce-i mai mic de un metru, povesteşte unul dintre salvamontişti. Maşinile încep să meargă din ce în ce mai greu, unele, parcă, în ciuda lanţurilor alea imense, montate pe toate cele patru roţi. Dar trec.
În jurul orei 10, înaintaşii sunt deja în zona Cupoli.
„Patru case şi un bar, acolo locuiesc şi câţiva dintre angajaţii hotelului: mai lipsesc 11 km până la Rigopiano, dar zăpada depăşeşte doi metri, iar reţeaua telefonică se pierde."
Salvatorii vorbesc între ei şi ţin legătura cu centrala operativă doar prin intermediul radiourilor. Şi de aici începe odiseea, cea adevărată.
Trecuţi de primele două serpentine, zidul de zăpadă acoperă până şi semnele stradale. Se înaintează pe o stradă cu o singură bandă, iar în unele locuri copacii puternici sunt puşi la pământ de greutatea zăpezii. Se decide atunci, acolo, să se înainteze doar cu mijloacele de mare tonaj şi cu jeepurile bine echipate. Pentru deschiderea traseului lucrează o turbină, o maşină care rupe zăpada de pe asfalt şi o aruncă într-o parte.
În jurul orei 22, maşinile intră pe ultima bucată de stradă, cei 9 km de la răscrucea cu Rigopiano până la hotel. Acolo, după prima curbă, se opreşte tot. Un alt morman de crengi, pietre şi copaci rupţi. Dacă se înaintează, freza, căreia îi trebuie o oră pentru a parcurge 700 de metri, se strică şi adio hotel. Acolo urmează ca pompierii, cu drujbele lor, să deschidă drumul coloanei de maşini.
Se lucrează sub ninsoarea care nu vrea să se mai oprească cu cel puţin 5 grade sub zero. În ritmul ăsta n-ar mai fi ajuns.
Patru bărbaţi de la Salvamont şi de la Garda de Finanţe a Salvamontului Civil, la miezul nopţii, se desprind. Cu schiurile şi cu pieile de focă în picioare încep să urce, încet, prin furtuna de zăpadă.
„Patru ore de infern. Am ajuns dimineaţă, în jurul orei 4 - povesteşte mareşalul GDF Lorenzo Gagliardi - a trebuit să utilizăm schiurile de alpinism pentru a înainta. În unele puncte nici măcar nu se mai vedea pe unde-i strada."
Abia când au ajuns şi-au dat seama că situaţia e dramatică. Dar e încă întuneric şi nu-şi pot da seama ce-i aşteaptă peste câteva ore. Reuşesc, însă, să-i găsească pe cei doi supravieţuitori, Fabio şi Giampiero. La câţiva kilometri în urma lor, între timp, convoiul începe iar să avanseze, încet.
Lumina zilei şi calmul surprinzător al vremii permite elicopterelor să se ridice, iar atunci se înţelege dimensiunea tragediei şi dificultatea celor care trebuie, cu orice preţ, să salveze cât mai multe vieţi. În jurul orei opt, turbina se opreşte iar: s-a terminat combustibilul.
„Rezerve sunt, dar la mulţi kilometri în urmă." Câţiva pompieri, cu câte-un bidon de căciulă se întorc pe jos şi cară combustibilul necesar, permiţând maşinii să repornească. Ajunge şi „brucul", un mijloc de transport pe şenile care poate transporta până la opt persoane. E aproape miezul zilei când convoiul intră pe ultima porţiune, ultimul kilometru. Cel mai greu. Copacii căzuţi peste tot şi o altă avalanşă le încetinesc, din nou, avansul.
„N-am văzut niciodată atât de multă zăpadă. N-am găsit niciodată o situaţie atât de dificilă". Povesteşte, rupt de oboseală, oricine se întoarce.
Eliberată şi asta, ultimii 300 de metri se fac pe jos. Aşa, acolo, se improvizează o „parcare", înlăturând câţiva metri cubi de zăpadă. Sute. Câteva sute. Şi, cu zăpada până la genunchi, salvatorii ajung în sfârşit la hotel, după 10 ore de drum. Pot în sfârşit să se apuce de treabă.
În jurul orei 15, câteva maşini încep să coboare, în curând le soseşte schimbul. În maşină sunt oameni obosiţi, au feţele distruse, marcate.
- Cum e? Cum e acolo sus? Asta îi întreabă toţi. Asta vor să ştie toţi.
- N-a mai rămas nimic.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Sper ca numai stam sa ne gandim si acum , la ce tre sa dam bani si salvamontistilor?!!