„O hartă e o reprezentare bidimensională, cu simboluri arbitrare şi linii imprimate, care hotărăsc cine urmează să ne fie duşman şi cine prieten; cine merită iubirea noastră, cine, ura noastră şi cine, indiferenţa noastră totală”. (Insula copacilor dispăruți, Elif Shafak, Editura Polirom, 2024)
Fetele sunt blonde, părul le atârnă în șuvițe lungi peste bretelele maiourilor. Amândouă poartă blugi mulați și pășesc grăbite printre tarabele cu fake-uri Armani și Louis Vuitton și pe lângă femeile cu vălul tras peste chip. De la o terasă, sprijinit de panoul care face reclamă berii Efes la 3 euro, un chelner slab și măsliniu le urmărește cu privirea. Le abordează de la distanță, cu gesturi largi. „Please, come! Turkish coffee? Künefe? We have the best künefe!” Fetele schimbă o privire și își continuă drumul nepăsătoare. Mâna subțire, cu vene proeminente, atârnată peste panou, cade încet în jos, neputincioasă. Bărbatul se uită spre mine, deja instalată la o cafea turcească, și comentează ridicând din umeri: „Sometimes it works, sometimes it doesn't”.
Sunt literalmente la doi pași de granița Uniunii Europene, dar atmosfera de pe străzi nu are nimic în comun cu cea dintr-o țară europeană. Din momentul în care am arătat pașaportul la punctul de trecere de pe strada Ledra, care leagă Nicosia locuită de grecii ciprioți de Nicosia turcă, lumea s-a schimbat brusc. De o parte a frontierei răsună clopotele bisericilor ortodoxe; de cealaltă parte, chemările la rugăciune ale imamilor. Până la 1570, cea mai mare moschee din Nicosia era catedrală ortodoxă și se numea Sfânta Sofia, precum cea din Constantinopol. Azi, pe minarete flutură steagul Turciei și steagul în oglindă al Republicii Turce a Ciprului de Nord, o țară care nu este recunoscută internațional de nimeni în afară de Ankara, formată după invazia turcă în Cipru din 1974. Între cele două zone se întinde Green Line (Linia Verde), o zonă tampon supravegheată de ONU; dacă tragi cu ochiul prin sârma ghimpată, observi câte un soldat cu arma la umăr, patrulând de la o gheretă la alta.
Pentru locuitorii Insulei Afroditei, cum este supranumit Ciprul, poziția geografică a fost de-a lungul secolelor o binecuvântare și un blestem în egală măsură. Romanii, grecii și venețienii sunt doar câteva dintre popoarele care au luat insula în stăpânire vremelnic, urmate de otomani și, pe la 1800 și ceva, de britanici. Pentru aceștia din urmă, Ciprul era punctul perfect de popas al navelor comerciale în drumul lor spre India. Aproape un secol au stat britanicii aici, până în 1960 când Ciprul și-a proclamat independența - moștenirea lor cea mai vizibilă fiind volanul pe partea dreaptă.
Însă locuitorii insulei nu s-au bucurat decât de o foarte scurtă perioadă de pace. În 1974, grecii și turcii s-au războit din nou, fiecare reclamându-și porțiuni din teritoriu, într-un conflict mocnit, alimentat puternic și de criterii religioase. Sate întregi au fost strămutate pentru că erau locuite de musulmani sau, dimpotrivă, de greci ortodocși.
Capitala scindată a Ciprului este oglinda cea mai evidentă a unei nații care încă își linge rănile trecutului. Astăzi, Nicosia este singura capitală din lume împărțită între două țări, la fel ca Berlinul de acum câteva decenii. Până în 2008, locuitorii de o parte și de cealaltă a Liniei Verzi nici măcar nu se puteau vizita. Multe răni încă se ascund sub pojghița veselă a prezentului, deși, ca turist, le percepi prea puțin.
Ca să treci dintr-o „țară” în alta, ai nevoie de un act de identitate; în cazul românilor, buletinul este suficient. Ghișeele vameșilor sunt instalate chiar la mijlocul străzii Ledra (denumirea antică a Ciprului), inima pietonală a orașului. De partea elenă a graniței, găsești branduri europene, tzatziki și portokalopita; de partea turcă, redenumită de localnici Lefkoșa, aterizezi brusc într-un bazar cu lucruri care îți trebuie și nu-ți trebuie. Îți fură ochii terasele pline la care se trage din narghilea, vitrinele cu rahat turcesc, băieții care taie fâșii de carne pentru kebap sau bătrânii ce joacă table ori vând castane coapte, în timp ce savurează ceai din pahare în formă de lalea.
M-am aventurat pe străzile Lefkoșei pentru că doar de aici se poate ajunge în alt oraș „nord-cipriot”: Famagusta. De pe partea europeană a Nicosiei nu există autobuze care să aibă trasee în Cipru de Nord, dar găsirea unui mijloc de transport s-a dovedit a fi o adevărată aventură şi în zona turcă. În stația semnalizată corespunzător, era pustiu. Oamenii întrebați pe stradă nu ştiau să-mi zică dacă există vreun transport spre Famagusta. Doamna de la infopoint-ul turistic, plină de solicitudine, a dat două telefoane și, cu un regret profund în voce, mi-a transmis că nu se poate ajunge acolo. Oarecum deznădăjduită, m-am așezat în stație și mi-am alocat un interval de maximum 20 de minute, sperând că va apărea o soluție. Și a apărut chiar mai repede: un microbuz plin ochi, cu scaune din plastic, parcă destinate copiilor de grădiniță, așezate inclusiv pe culoar. Mi-am găsit un loc în față, în... stânga șoferului care, deși nu vorbea deloc engleză, a dat aprobator din cap când l-am întrebat dacă merge în Famagusta. Am plătit biletul în euro, pentru că nu apucasem să schimb lire turcești.
Locul privilegiat din microbuzul înghesuit mi-a oferit șansa de a analiza peisajul în drum spre Famagusta: un sol arid, lipsit de vegetație, o autostradă monotonă și benzinării plantate în mijlocul nimicului. Singurul detaliu care a colorat decorul nisipiu a fost imaginea întinsă pe dealul de la ieșirea din oraş, care reda două steaguri uriașe: al Turciei și, chiar lângă el, al Ciprului de Nord (același model, însă cu culorile alb-roșu inversate).
Varosha, orașul în care timpul s-a oprit în 1974
Să vizitezi străzile pustii din Varosha ar fi fost o misiune imposibilă acum câțiva ani, însă în 2020, în plină pandemie, autoritățile turce au decis să deschidă anumite porțiuni. Decizia a stârnit furia grecilor ciprioți; până la urmă, locul le-a aparținut, iar cazurile în care cineva a fost despăgubit sunt extrem de rare.
La intrarea în Varosha ești oprit la o barieră, unde un militar te ia la întrebări: dacă ai dronă în rucsac, dacă ești jurnalist, din ce țară vii. După control, te poți plimba doar în zonele permise, plăcuțele cu „Forbidden Zone” fiind răspândite peste tot. Parfumeria Elysèes, Famagusta Tavern, Librăria Pavlos Kiriakou... Încă mai pot fi citite denumirile pe plăcuțele cu litere șterse sau lipsă, care atârnă precar deasupra ușilor cu geamuri sparte. Prin ele poți zări resturi de mobilier, câte un cuptor ruginit uitat în mijlocul sufrageriei, scări interioare care duc spre camere în care nu mai locuiește nimeni, gratii mâncate de rugină și bălării care urcă pe fațadele scorojite. Este imaginea dezolantă a unui loc golit de viață.
Cu greu îți mai poți imagina astăzi efervescența stațiunii Varosha de acum jumătate de secol, când era un fel de Coastă de Azur a Ciprului, tivită cu hoteluri de lux de-a lungul Mediteranei, magazine șic, cafenele și taverne. Sute de mii de turiști își făceau vacanțele anual pe plajele cu nisip fin, iar sex-simboluri ale acelor ani, precum Brigitte Bardot și Liz Taylor, se bronzau aici. Orașul avea în jur de 39.000 de rezidenți, majoritatea greci.
Situația s-a schimbat peste noapte în 1974, când Turcia a invadat Ciprul, în războiul care a dus la divizarea țării și ocuparea nordului. Speriați, oamenii din Varosha și-au părăsit casele în grabă, doar cu hainele de pe ei, convinși că se vor întoarce în două-trei zile. Jumătate de secol mai târziu, casele, hotelurile și străzile sunt în continuare abandonate. Într-un documentar văzut recent, un grec revine după 47 de ani în locul tinereții lui și contemplă, de pe plajă, balconul apartamentului unde locuia înainte de război cu soția și cele trei fiice. Începe să plângă pentru viața pe care nu o mai poate recupera şi pentru un timp pe care nu i-l mai dă nimeni înapoi.
În Varosha, printre ruine, marea se aude foarte aproape și, totuși, e imposibil de văzut din cauza hotelurilor dărăpănate și a boscheților care au năpădit terenurile dintre ele. Pare un film post-apocaliptic în care ai ajuns prea târziu pentru a mai salva pe cineva. Când lumina zilei scade în intensitate, trebuie să te îndrepți spre ieșire. Îmi imaginez cum este în Varosha după șase seara, când se închid porțile și puținii curioși - turiști și localnici din Famagusta - pleacă. Îmi imaginez vuietul mării și valurile care sapă în nisip, vântul șuierând printre ferestrele sparte, ușile scârțâind în balamalele ruginite. Un loc ce pare imposibil să mai revină la viață vreodată.
La plecare, am reușit să organizez un transfer din Famagusta turcă direct în Larnaca cipriotă, ceea ce, în mod obișnuit, nu prea se întâmplă. Drumul a durat doar 47 de minute, trecând și pe teritoriul Marii Britanii; englezii și-au păstrat o mică enclavă pe această insulă din mijlocul Mediteranei, pe care au ocupat-o aproape un secol din motive geo-strategice. La granița britanică, controlul a fost mai riguros decât la cea turcă.
În mai puțin de trei sferturi de oră, am traversat trei țări: Ciprul de Nord, enclava britanică și Republica Cipru, stat membru al Uniunii Europene. Ceea ce pentru mine ar putea fi doar o curiozitate turistică, pentru locuitorii insulei este realitatea de zi cu zi: o națiune împărțită, obligată să conviețuiască cu propriile fantome. Varosha rămâne cel mai vizibil dintre ele, un oraș suspendat în timp, în aerul sărat al Mediteranei, ca un simbol al conflictelor care dezbină. Oamenii trăiesc și de o parte, și de cealaltă a graniței, însă resentimentele trecutului încă îi împiedică să se privească în ochi sau să-și întindă mâna peste graniță. Doar pisicile trec nestingherite dintr-o lume în alta, fără să știe că există frontiere.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.