În imagine: Insulă digitală, sectoru 6
„Vă puteți imagina că intram în ședințe să vorbesc de costul steagurilor?” îi întreba Nicolas Sarkozy pe judecători în iunie, acuzat fiind de depășirea cu 100% plafonului admis pentru cheltuieli electorale. Istoria nu mai reține dacă judecătorii i-ar fi dat un răspuns, cert e că săptămâna trecută i-au un an de muncă digitală la domiciliu – adică face ce vrea el, atâta timp cât are brățara e ok, sistemul e salvat în mod rezonabil.
Ghinionul fostului președinte al Franței pare să stea într-o radicalizare a stării de spirit de acasă, din moment ce, cu doar 10 ani în urmă, venerabilul Jacques Chirac primea doi ani, dar cu suspendare, pentru angajări fictive la Primăria Parisului.
Totuși nu despre mofturi franțuzești vreau să vă vorbesc acum. Introducerea nu are nici măcar rolul de a bon entendeur, salut. Este doar un pretext de a le aminti politicienilor noștri că există și un alt mod de salvare a sistemului, de pe vremea când prefectul Tipătescu avea timp să-i numere steagurile polițaiului Ghiță: „Și nu-mi pare rău, dacă știi să faci lucrurile cuminte: mie-mi place să mă servească funcționarul cu tragere de inimă... Când e om de credință... ” Un mod de salvare care, mi se pare poate, începe să-și arate din nou rezonabilitatea transpartinică.
Așadar, vine vorba de PNRR. Și de quick wins. Da, câștiguri rapide, ce să s-o mai întoarcem ca la Ploiești. În niciun caz de acelea puse la derută în cele 650 de pagini ale Propunerii de decizie a Consiliului de aprobare a evaluării Planului de Recuperare și Reziliență al României, printre 171 măsuri (le-a numărat chiar Comisia Europeană, 64 reforme și 107 investiții în cap) – „315 km de cale ferată modernizată, 110 km linii electrificate, 2462 km unde viteza medie o să fie de minimum 100 km, după 11 proiecte ”quick wins” care presupun eliminarea restricțiilor de viteză în același timp cu sporirea siguranței ...” Care va să zică un quick win ar veni eliminarea restricțiilor pe linia Apahida — Dej — Baia Mare — Satu Mare sau Filiași — Tg.Jiu — Petroșani — Simeria.
Nu domnilor, eu vă zic acum de bani făcuți repede și garantat, de să se bucure toată lumea, și ăi mai apropiați și ăi mai distanțați (social).
I-auziți aici: Eco-Insule. Măsura C3.I.1b din PNRR/Planul Național de Redresare și Reziliență -„construirea până la 30 iunie 2026 a 13.752 de eco-insule digitalizate/digitalised eco-islands pentru colectarea selectivă la nivel local, predominant în zonele cu apartamente de bloc”. Suma bugetată ajunge la 200 de milioane de euro (92 de milioane acoperă criteriul 100 % digitalizare) și e trecută la partea din PNRR care va fi finanțată prin împrumuturi rambursabile (cu partea de digitalizare e comedie mare – vezi aici nota 1). Atenție la acest aspect al împrumutului, că face afacerea de care zic și mai rentabilă!
Pe scurt, stimate om politic, iată un pont quick: iei imediat din piață un credit pe termen scurt de 200 de milioane de euro! O să fie dobândă mai mare, dar ne-am obișnuit. Odată banii luați, faci insulele astea nu în cinci, nu în trei, ci într-un an. Dar ce zic un an, o jumătate de an! – cum proiectul nu le lasă mai ieftin de 14 mii de euro, cred că n-ar fi o problemă să găsești doritori să construiască asemenea platforme: în definitiv, insulele astea n-or fi rocket science. (nota 2)
De ce graba asta? Cu cât faci mai repede insulele, cu atât colectezi și reciclezi mai mult, cu atât ... plătești mai puțin la Bruxelles contribuția la bugetul PNRR. Mai mult, e foarte posibil ca astfel să faci economii în următorii cinci ani de, ia ghici?, pe puțin 200 de milioane! (Pentru restul de 30 de ani cât o să mai fie de plată la PNRR, nu știu ce să zic, că pe termen lung... vezi nota -3)
Care e practic principalul avantaj cu viteza: când Bruxelles-ul o să vadă așa o hărnicie pe București, o să deblocheze, n-are ce face, cei 200 de milioane prevăzuți în PNRR. Nu mai poate zice stai să le vedem, să le verificăm, că ... uite insulele sunt deja făcute. 13752 în cap (Poate una-două, vântul!)
Tu iei banii de la Bruxelles, chiar dacă sunt împrumut, că sunt la dobândă bună, fiind pe termen lung. Iar cu banii ăștia returnezi creditul luat pe termen scurt.
Dar nu uita, că ai acum economiile făcute din reducerea contribuției la Bruxelles. Ai mai mulți bani să începi proiectele mai măricele, vin mai repede decontările, se învârte roata... Te pui și mai bine cu Bruxelles-ul, poporul vede ceva concret și necesar, că se mai mișcă ceva, deci nu te uită la vot etc. Rezonabilă salvare, ce zici?
PS. Prin acest text nu vreau să las impresia că luăm chiar totul așa, a la legere, aici. Dar scopul scuză mijloacele: chiar îmi doresc să apară insulele ale eco-digitalizate sau ce-or fi ele. Sunt unul dintre miile de Bucureșteni din Drumul Taberei (Sectorul 6) care de câțiva ani umplu săptămânal mașina cu plastice și cartoane și le descarcă în țarcul amenajat la intrarea în parc. Zic miile poate și ca un fel de wishful thinking. Dar e clar că începem să fim tot mai mulți, că altfel nu ajungeam la acele statistici Eurostat. Cu insulele astea eco mai aproape de casă, e clar că vom fi mai mulți care să-nțelegem că avem o responsabilitate și când ne ducem gunoiul. Hai că nu e greu, zău, nu e rocket science. În rest, rămâne cum am stabilit.
Note:
(1) Prin Planul de Redresare și Reziliență, aprobat pe 27 septembrie de Comisie, România este eligibilă să primească fonduri nerambursabile de 14,2 miliarde de euro și, în urma solicitării, 14,9 miliarde sub formă de împrumut rambursabil. În principal doar statele cu bonitate scăzută (ex. Grecia, România, Portugalia, chiar Italia) au apelat și la aceste împrumuturi, pentru că termenii financiari sunt mult mai avantajoși, corespunzător ratingului UE (AAA stabil, în prezent). PNRR-ul are însă condiționalități specifice: prin program nu pot fi finanțate decât măsuri care să răspundă unor reforme (milestone) prestabilite, astfel încât minimum 37% din alocări să fie pentru „tranziția verde” și 20% pentru „tranziția digitală”. În cazul României, criteriile s-au considerat respectate, la 41%, respectiv ... 20,5% (numărătoare de la Comisie). Proiectele se decontează pe baza obiectivelor efectiv atinse până cel mai târziu în 2026.
(2) Prin Drumul Taberei, nu știu cum e prin alte cartiere bucureștene, se pot vedea azi, ca un fel de experiment de după blocuri, niște platforme betonate frumos împrejmuite, cu acces pe bază de cartelă (digitalizate, deci), unde cetățeanul vine și își lasă ambalajele. Nu aduc a 14.000 de euro, e drept, dar le putem insule de civilizație, față de igluurile colorate de tristă amintire.
(3) Pentru a se putea împrumuta de pe piețele de capital cu o sumă de până la 750 de miliarde de euro pe care îi va redistribui apoi statelor membre în cadrul Facilității de Redresare și Reziliență (maximum 360 miliarde în granturi și 390, împrumuturi), Comisia are nevoie să garanteze cu un buget anual mai solid. Pentru acesta, anul trecut s-a stabilit, pe lângă revizuirea sursei principale tradiționale din TVA, și introducerea de noi surse de finanțare – o contribuție națională pe baza deșeurilor de ambalaje din plastic nereciclate, un mecanism de ajustare la frontieră a emisiilor de dioxid de carbon, o taxă digitală și, în extremis, o taxă pe tranzacții financiare. Ultimele trei sunt la faza finală de negociere politică, dar termenul se apropie (cel puțin în ce privește taxa pe veniturile obținute din servicii digitale).
Cel mai ușor a fost cu prima resursă, taxă ecologică pe plastic, care a și intrat în vigoare, după ce toate statele membre au aprobat-o în prima parte a acestui an. Aceasta se va plăti, „temporar”, așa cum spune Comisia, „până în cel târziu la 31 decembrie 2058”, la stingerea tuturor datoriilor aferente împrumuturilor.
Și acum să calculăm. Se știe că noua contribuție se aplică prin aplicarea unei cote uniforme de 0,8 euro pe kg plastic nereciclat. Astfel, conform celor mai recente date Eurostat, la nivelul 2018, România genera o cantitate de ambalaje de 80 kg/cap de locuitor. Nu avem o defalcare a tipului de ambalaje pe țară, dar media europeană spune că 20% sunt cele de plastic. Păstrând această pondere, reiese că un român aruncă în medie 16 kg de ambalaje plastic pe an. Tot Eurostat ne spune că rata de reciclare la noi este 40% pentru plastic (58% pentru toate ambalajele). Ajungem, astfel la 9,6 kg plastic nereciclat/cap de locuitor/an.
Să mai notăm că, pentru calculul noii contribuții, se aplică un mecanism de ajustare pentru statele care au un venit național brut pe cap de locuitor sub media UE: o reducere corespunzătoare unei cantități de 3,8 kg înmulțite cu populația din 2017 a statului membru în cauză. Astfel, România va fi scutită anual de 60 de milioane de euro.
Să rezumăm: raportându-ne la datele din 2018, primă contribuția a României virată la Bruxelles aferentă plasticului nereciclat ar fi undeva la 90 de milioane de euro (9,6Kg/loc X 0.8 euro/kg X 19,47 mil. loc din care se scad cele 60 de mil. euro).
Aceasta e suma pe care trebuie s-o plătim pentru că, până la urmă, atât ... vrem noi să plătim! O reciclare de 40% nu e chiar rău, dacă te uiți pe statistica europeană și e chiar un rezultat notabil, în condițiile unei infrastructuri precare pe întreg lanțul de economie circulară. Dar să ne imaginăm că dacă am fi avut o rată de reciclare de circa 60% pe plastic (se pare că se poate în țări ca Lituania, Bulgaria sau Cehia), această nouă contribuție a noastră ar fi fost nu de 90 de milioane, ci de ... 40 de milioane/an.
Iată astfel o frumoasă și potențială economie de cel puțin 200 de milioane până în 2026, adică pe perioada de accesare a fondurilor. Nu ne hazardăm să ne uităm la contribuția pe întreg orizontul de 37 de ani, pentru că, nu-i așa, multe se pot întâmpla pe termen lung – vom consuma mai mult, dar și vom recicla mai mult, vom avea VNB/loc peste media europeană sau, printr-o minune, vom evita reducerea țării la 15 milioane de locuitori înregistrați, cât arată prognozele actuale)
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.