Până nu descoperim ce credem cu adevărat despre noi e ca și cum am trăi cu o aplicație care rulează în fundal și ne consumă toată bateria

În terapie, aud des fraze care par definitive: „Arăt groaznic.” „Nu sunt destul de bun.” „O să creadă că sunt penibil.” Dar de fiecare dată când le aud, îmi vine același gând: ok, și dacă asta este adevărat, atunci ce? Acolo începe, de fapt, lucrul real. Pentru că de cele mai multe ori, gândurile astea sunt doar suprafața. Sub ele este mult mai mult.

Una dintre tehnicile pe care le folosesc cel mai des – și pe care o iubesc pentru cât de simplă și profundă este – se numește tehnica săgeții verticale. Nu e complicată, nu sună sofisticat, dar face ceva ce puține metode reușesc: ne duce exact acolo unde doare, dar într-un mod blând.

Ce este tehnica aceasta?

În esență, reprezintă o serie de întrebări care ne ajută să coborâm, pas cu pas, de la un gând de suprafață la o convingere profundă. O credință despre noi, despre lume sau despre ceilalți. Se numește „săgeata verticală” pentru că mergem în jos, către esență.

Întrebarea de bază este: „Dacă asta e adevărat, ce înseamnă asta pentru tine?”  Și o tot punem. Cu răbdare. Uneori de 4-5 ori. Nu ca să „săpăm”, ci ca să înțelegem ce doare cu adevărat.

Am învățat asta din TCC (terapia cognitiv-comportamentală), de la David Burns, Judith Beck și din multe ore de lucru cu oamenii. Dar adevărul e că am învățat-o și din mine. Din felul în care și eu mi-am spus ani la rând: „Trebuie să fiu puternic” – și abia mai târziu am înțeles că în spate era o frică uriașă.

Unde e utilă?

Oriunde sunt gânduri care se repetă și ne apasă:

• în anxietate socială („dacă mă bâlbâi, ce-o să creadă despre mine?”)

• în perfecționism („dacă greșesc, ce se întâmplă cu mine?”)

• în rușine cronică

• în depresie

• și mai ales în tulburarea dismorfică corporală (BDD), unde totul pare să se reducă la cum arăt

Un exemplu real – o clientă și lupta cu oglinda

O să-ți povestesc despre A., o tânără de 27 de ani care mi-a spus, la a doua întâlnire: „Nu pot să ies din casă fără machiaj. Mi se pare că fața mea e... greșită.”

Am întrebat-o cu blândețe: – „Și dacă cineva te vede fără machiaj?” – „O să mă judece. O să creadă că sunt neîngrijită.” – „Și dacă te judecă?” – „Înseamnă că nu sunt demnă de respect.” – „Și dacă nu ești demnă de respect?” – „Atunci nu merit să fiu iubită.” – „Și dacă nu meriți să fii iubită…?” – „Înseamnă că sunt defectă.”

Cuvintele ei au ieșit cu un fel de ușurare și tristețe în același timp. Ca și cum ar fi recunoscut, în sfârșit, ce crede cu adevărat despre ea. N-a fost ușor, dar de acolo a început munca reală – nu pe fondul de ten, ci pe credința că trebuie să „corecteze” ceva ca să merite iubirea.

De ce contează?

Pentru că, până nu descoperim ce credem cu adevărat despre noi, e ca și cum am trăi cu o aplicație care rulează în fundal și ne consumă toată bateria. Acea voce care spune: „Nu ești destul.” „Trebuie să te prefaci.” „Dacă te văd așa cum ești te vor respinge.”

Cu tehnica acesta, scoatem la lumină exact acele convingeri. Și nu le aruncăm la gunoi. Le privim. Le înțelegem. Le întoarcem pe toate fețele. Și încet, începem să le punem la îndoială.

Ce le spun clienților mei?

Le spun că nu e o tehnică-minune. Că nu vine cu revelații instant. Dar că poate fi un început. O fisură în zidul perfect construit al auto-criticii.

Le mai spun și că nu sunt singurii care simt așa. Că nu sunt „defecți”. Sunt doar oameni care, undeva pe drum, au învățat să creadă că doar dacă sunt perfecți, vor fi în siguranță. Și că în terapie începem, uneori pentru prima dată, să punem la îndoială asta.

Dacă ai citit până aici și ai simțit că ceva din tine a rezonat – poate e și pentru tine momentul să întrebi: „Și dacă acel gând e adevărat… ce înseamnă asta pentru mine?” 

Poate n-o să-ți placă răspunsul. Dar poate o să fie începutul unei vindecări adevărate.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp