Pe cine să invadeze Iranul?! La 48 de ore de la uciderea generalului Soleimani, războiul s-a mutat pe twitter

Foto: Guliver Getty Images

Execuţia starului militar iranian, comandant al forţelor speciale al-Quds, ordonată de către preşedintele Trump, a îndreptat o parte a atenţiei Occidentului şi a statelor din regiune dinspre dezastrul care se petrece acum în Australia înspre veşnic inflamatul Orient Mijlociu. La două zile de la acest eveniment, fără indoială, important pentru raporturile dintre statele zonei şi a exacerbării conflictelor deja existente, câteva explicaţii se impun impun.

Moartea generalului nu a trezit o mare emoţie în ţările musulmane ale regiunii, cu excepția celor şiite sau în care există o minoritate şiită susţinută de Iran. În primul rând, trebuie avut în vedere că Iranul a îmbrăţişat şiismul ca religie de stat, această ramură a Islamului conferindu-i vechii Persii o identitate distinctă faţă de restul lumii musulmane. Am explicat această diviziune dintre suniiți şi şiiţi pe larg într-un material anterior. Pe de altă parte, iranienii nu sunt arabi şi ei sunt mândri de această diferenţă faţă de populaţiile vecine. Termenul de „arab” este folosit în sens peiorativ, inclusiv în o parte a Irakului. 

Mai mult, de la începutul anilor 1980, imediat ce şahul a fost îndepărtat din Iran, regimul ayatollahilor s-a manifestat activ şi în plan extern, dorind să exporte revoluţia islamică în ţările vecine, ceea ce a creat fundamentale nemulţumiri în cadrul statelor sunnite din zonă. Pentru cei care acuză SUA că se implică fără drept în politica altor state şi îl deplâng pe generalul-erou Soleimani, subliniem că Iranul o face în moduri mult mai brutale şi având un singur ţel: exportul revoluţiei islamice. Afganistan în anii ’80, Yemen, Liban, Irak, toate au fost împânzite de miliţii şiite. Siria nu o amintim fiindcă implicarea s-a făcut în vederea susţinerii regimului al-Assad, un aliat vechi al Republicii Islamice în regiune. De altfel, într-un exces de sinceritate, în vara lui 2014, după ce apariţia autointitulatului Stat Islamic surprindea pe toată lumea, Financial Times îşi informa cititorii că, potrivit ministrului de externe de la Riad, Saoud al-Faisal, Statul Islamic era răspunsul sunnit al Arabiei Saudite la influenţa crescută a Iranului în regiune.

Iată de ce am văzut imagini cu mulţimi nemulţumite de moartea generalului din Iran, Irak, Liban sau Palestina. Iar Arabia Saudită, Emiratele Arabe Unite şi, evident, Israelul (eliberarea Ierusalimului de sionişti este al doilea „target” al Iranului în plan extern, ca, de altfel, al întregii lumi musulmane, acesta fiind, poate, unicul scop comun), au salutat acţiunea americană.

Au fost voci care au declarat că Iranul va începe războiul. Un război „convenţional” ar fi curată sinucidere pentru republica ayatollahilor (de fapt, pe cine să invadeze, să debarce în SUA?), iar un război neconvenţional poartă de multă vreme în regiune. Dincolo de fanatismul şi pregătirea Gardienilor Revoluţiei, armata Iranului nu este la nivelul unei forţe internaţionale a secolului XXI. Ştirea că persanii şi-au trimis avioanele de luptă la bazele de la graniţe pentru un eventual atac extern nu ar trebui să sperie pe nimeni fiindcă, în afară de circa 20 de F 14 cumpărate în anii ’70 de către şah de la actualul duşman, SUA, Iranul a reuşit să mai achiziţioneze câteva MIG-uri. Deci, o forţă aeriană uzată moral.

Cu siguranţă, atacurile miliţiilor şiite din Liban, Irak sau chiar Yemen împotriva intereselor americane se vor înmulţi. Evident, exacerbarea stării conflictuale datorate acestui atentat va conduce, probabil, la un război civil în Irak, ceea ce va însemna probleme migratorii pentru Europa. Cât priveste Libanul, unde Hezbollahul va dori să spele cu sânge pierderea generalului, un efect mai dur pentru mica ţară probabil că îl va avea falimentul financiar care devine iminent: deja se vorbeşte de necesitatea unei finanţări internaţionale de circa 25 miliarde de dolari.

Singurul argument care poate îngrijora este situaţia dificilă a regimului de la Teheran. Confruntat cu contestări interne continue, uciderea generalului Soleimani a generat o coagulare a populaţiei împotriva duşmanului extern, SUA, uitând de adevăratul duşman intern. Numai că dorinţa de răzbunare, în cazul în care nu va fi satisfăcută de către statul iranian, se va îndrepta împotriva ayatollahilor, argument care îi va determina pe aceştia să acţioneze pentru satisfacerea furiei populare într-un mod imprevizibil, dincolo de instinctul de conservare.

Însă preşedintele Trump a declarat pe twitter că este mai mult decât pregătit pentru o asemenea eventualitate şi că vor fi lovite imediat 52 de ţinte (referire la numărul de ostatici americani luat de revoluţionarii iranieni în 1979) importante pentru Iran şi cultura sa. Sperăm doar să nu vedem sub ruine monumente persane aflate în patrimoniul cultural mondial, aşa cum făcuseră talibanii acum câţiva ani ori Statul Islamic în Palmyra...

Iar dacă vorbeam de dihotomia dintre sunniţi şi şiiţi, nu putem să nu ne gândim că acest ultim eveniment petrecut în Orientul Mijlociu pare că adânceşte falia din lumea occidentală dintre SUA si aliaţii săi europeni, transformând Occidentul într-un Mare Orient. Secretarul de stat Mike Pompeo a declarat ieri nemulţumit că poziţia Franţei, Germaniei sau Marii Britanii nu a fost una care să sprijine decizia americană, spre deosebire de cea a Israelului, Arabiei Saudite şi a Emiratelor Arabe.

Divizarea, tipică lumii musulmane şi deplânsă de toţi liderii regiunii care au promovat panarabismul, de la preşedintele Gamal Abdel Nasser la Hafez al-Assad, se pare că va caracteriza de acum încolo şi lumea occidentală fiindcă SUA preşedintelui Trump nu găsesc de cuviinţă să vorbească şi acţioneze după ce îşi împărtăşesc planurile cu liderii Europei, ci să îi pună în faţa faptului împlinit şi sa le ceară obedienţa statelor pomenite mai sus (în ce priveşte Israelul, nu ştim dacă acesta respectă deciziile SUA ori SUA îşi modelează politica regională pe necesităţile acestuia).

În urmă cu 100 de ani, la sfârşitul primului război mondial, o comisie a Congresului american trimisă în Orientul Mijlociu constata că populaţiile de aici îşi doresc ca SUA să gestioneze crearea statelor naţionale în zonă. Însă preşedintele Wilson decidea că sunt treburi mai importante de rezolvat în cele două Americi şi lăsa regiunea pe mâna francezilor şi a Marii Britanii. Iar când s-a întors, după cel de-al doilea război, a făcut-o pentru a gestiona rezervele de hidrocarburi ale regiunii, a garanta existenţa Israelului şi a combate interesele Uniunii Sovietice. Iar pentru a-şi urmări şi atinge scopurile, s-a folosit, pragmatic şi, până la urmă, firesc pentru relaţiile internaţionale, de aliaţii regionali, fără a ține cont de istoria şi dorinţele popoarelor de aici, sprijinind uneori tirani sau revoluţii sângeroase. De aici şi imposibilitatea de a pacifica ţări ca Irakul şi Afganistanul. Aşa se întâmplă când principiile ajung în noroi, sub bocancii soldaţilor, şi primează interesele meschine.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp