Pe scurt despre lunga criză a educaţiei în Franţa

„Școala e creuzetul care fabrică francezi”, i-a spus Marine Le Pen contracandidatului Jean Luc Mélenchon în dezbaterea electorală din martie. Pentru Le Pen și electoratul ei, chestiunea școlii e inseparabilă de nevralgia identității naționale. Ceilalți candidați au preferat să invoce inegalitățile școlare/sociale, și să propună soluții în termeni de resurse bugetare și creștere a personalului didactic. Emmanuel Macron insistă pe „zonele de educație prioritară”, mai precis școlile de banlieue din care mulți elevi ies neștiind „să scrie, să citească, să numere”. Pe scurt, criza educației naționale, de care nu se mai îndoiește nimeni, a fost unul din subiectele fierbinți în discuțiile electorale și rămâne una din problemele cele mai complicate ale Franței în general.

Nivelul scăzut al elevilor

Julien are 30 de ani, locuieşte în centrul Franţei şi e fiu de muzicieni de filarmonică. A lucrat o vreme pe ici pe acolo, dar acum e şomer şi locuieşte cu mama lui. A terminat liceul, unde nu a studiat prea bine Doamna Bovary sau În căutarea timpului pierdut. Se pare că liceul nu i-a insuflat în general pasiunea pentru literatura franceză, fiindcă nu le-a citit nici până acum, deşi nu duce lipsă de timp. E implicat însă în politică, mai ales pe platforma naţionalist-populistă Egalitate şi Reconciliere, fondată de eseistul controversat Alain Soral. Una din marile nemulţumiri ale lui Julien e legată de sistemul de învăţământ. Instrucţia publică e la pământ, paralizată de corectitudinea politică şi de interese întunecate. 

La viitoarele alegeri, optează pentru Marine Le Pen dintr-un motiv unic dar, spune el, puternic: nu poate sta cu mâinile în sân când vede cum în propria ei ţară, cultura franceză sucombă încetul cu încetul sub greutatea imigraţiei ieşite de sub control şi a comunitarismului. Există un spirit francez şi el trebuie păstrat. În ce anume constă spiritul francez, nu e clar. Probabil nu în cartea lui Proust, fiindcă e prea lungă, şi te plicitsesti citind-o. Dar ceva trebuie făcut.

O generaţie de Julieni şi cea care îi urmează dau apă la moară celor care acuză nivelul tot mai prost al elevilor francezi, nu doar în ce priveşte menţinerea în viaţă a culturii literare franceze, ci şi în zona mai prozaică a evaluărilor internaţionale ale elevilor de liceu.

În cele mai recente clasamente PISA (program pentru evaluarea elevilor din ţările membre și asociate OECD, rezultate publicate în decembrie 2016), Franţa are poziţii alarmante. E pe locurile 26, 27 şi 19 la matematică, ştiinţe şi citire de text respectiv, sub Rusia, Polonia şi Vietnam, şi, quelle horreur, cam pe unde se află şi Statele Unite (România, pentru perspectivă, e pe locurile 45,49 şi 46). Cu toate criticile aduse PISA, legate de eşantioanele de elevi folosite, care nu ar fi reprezentative, sau de metodologia -test grilă- care nu reflectă diferitele moduri de însuşire a cunoaşterii, clasamentele sunt cosiderate fiabile şi au creat dezbateri în mai toate ţările europene, devansate de tigrii asiatici (Singapore şi Hong Kong sunt primele în top). Pe lângă măsurătorile internaţionale, Franţa se confruntă cu rate înalte de abandon şcolar şi, dincolo sau dincoace de statistici, unde se vede cu ochiul liber, cu o generaţie în derivă intelectuală, care naufragiază în diferite extreme politice, de la dreapta naţionalistă la islamism.

Cauzele fenomenului sunt discutate aprins şi se schimbă în funcţie de ideologia vorbitorului. În general, stânga critică le vede în condiţiile materiale, cu argumente clare: în situaţie de criză economică şi de probleme bugetare serioase, în care măsurile de austeritate au lovit pe cei mai vulnerabili, învăţământul francez a suferit diminuări financiare substanţiale. Rezultat: reducerea efectivelor şi formarea mai slabă a profesorilor şi institutorilor, sau scăderea numărului orelor de clasă.

Dar vechii birocraţi ai instrucţiei publice, ca Jean-Pierre Chevènement, fost ministru al educaţiei, identifică o cauză a scăderii nivelului elevului francez în «pedagogism», care spre deosebire de pedagogia clasică, substituie transmiterii cunoştinţelor socializarea şi dezvoltarea capacităţilor elevului de a învăţa singur, utilizând propria experienţă. Rezultatul, după Chevènement şi alţi apărători ai pedagogiei vechi, conduce la mediocrizarea elevilor prin eliminarea diferenţelor de nivel. Părerea lor e că instrucţia clasică, Flaubert şi Rousseau în mod imperativ şi fără scăpare, au produs generaţiile de intelectuali francezi cunoscuţi în lumea întreagă.

Şcoala de consum

În aceste condiţii, reacţia nu e să crească exigenţele faţă de elevi, ci să se modifice programa şcolară. Ultima reformă a colegiilor, propusă de actualul ministru Najat Vallaud-Belkacem, reduce orele de greacă şi latină şi elimină clasele bilingve franceză-germană. Probabil mulţi părinţi cu picioarele pe pământ, care nu văd rolul sintacticii latine în viitorul copilului lor pe piaţa de muncă, sunt mulţumiţi. Dar intelectuali cu capul în nori, ca Régis Debray, nu sunt de acord. Dincolo de retorica eficientizării sistemului şi a bunelor intenţii («colegiul trebuie să fie capabil de a se adapta fiecărui elev»), Debray vede o inversare a sensului exigenţei: nu şcoala cere efort de la elev, ci elevul şi părintele de la şcoală, şi nu efortul pedagogic, ci pe cel de entertainment. Scriitorul nu îşi consideră poziţia conservatoare: munca şi efortul sunt valori de stânga; de altfel, societatea admite efortul în sport, acolo nu disociem încă rezultatul de strădaniile pentru a-l obţine. La şcoală însă ne aşteptăm ca cei mici să absoarbă informaţie cu cât mai puţină dificultate. 

Aşa devine educaţia simplă prestare de servicii, de calitate variabilă, în funcţie de cât îşi permit părinţii să plătească. Aici vede Debray problema: şcoala transformă elevul în client, încorporând, prin pedagogism -care e o tehnică de seducţie-, ideologia hedonistă a societăţii în ansamblu. Elevul trebuie să se simtă bine, să aibă plăcerea descoperirii, bucuria aventurii, şi în general să nu se lovească de prea multe constrângeri. 

Deja în 1994, ministrul François Bayrou prezenta «Noul contract pentru şcoală», care concretiza aceste tendinţe: programa se uşurează, se pune accent pe valorizarea imaginii şcolii, mai multă educaţie civică şi mai puţine humanités. Sub presiunea concurenţei învăţământului privat, şcoala publică franceză trebuie să atragă, să promită dezvoltarea competenţelor mai degrabă decât dobândirea de cunoştinţe, şi să ofere cât mai multă diversitate extracuriculară şi cât mai mult fun. Aşa apare «consumerismul şcolar», pe care îl denunţă Debray sau Alain Finkielkraut, poate cel mai împătimit polemist anti-pedagogist. Pentru ei, în şcoala de consum raportul elev-profesor e perturbat grav. Dascălul nu trebuie să aibă autoritate, comentează Debray, pentru că ar fi «un guru sau un demagog», ci doar fiindcă ştie mai multe decât elevul. 

Aşa devine educaţia simplă prestare de servicii, de calitate variabilă, în funcţie de cât îşi permit părinţii să plătească. Aici vede Debray problema: şcoala transformă elevul în client, încorporând, prin pedagogism - care e o tehnică de seducţie -, ideologia hedonistă a societăţii în ansamblu. Elevul trebuie să se simtă bine, să aibă plăcerea descoperirii, bucuria aventurii, şi în general să nu se lovească de prea multe constrângeri. 

Dar reformele recente ale sistemului francez de învăţământ, de la legea de orientare din 1989, care plasează explicit copilul în centrul procesului educativ (şi nu la capătul unei legături de transmisie) până la reforma actuală a ministrului Vallaud-Belkacem, au transformat statutul de educator de la un stâlp al republicii la un prestator de servicii. (Să menţionăm că la origine un institutor este cel sau cea care prin educaţie instituie republica, adică acea comunitate de cetăţeni uniţi prin valori comune şi interes general).

O contra-societate

Dar dacă nu reflectă societatea aşa cum e ea, consumeristă şi hedonistă, dacă nu este o piaţă, ce anume este şcoala? Ce vor aceşti cărturari întorşi spre trecut? Dezbaterea despre mijloacele prin care se realizează educaţia – rolul tehnologiei, programele, formarea corpului profesoral- lasă în umbră chestiunea mai largă a scopului educaţiei. Neil Postman, profesor american de şcoală elementară şi critic cultural, punea exact această problemă în 1995 (The End of Education. Redefining the Value of School), vorbind despre «metafizica şcolii» şi observând că «fără un scop transcendent şi onorabil educaţia trebuie să îşi atingă sfârşitul şi cu cât mai repede cu atât mai bine». 

Şi cu mult timp înainte, în 1979, tot Postman scria în Teaching as a Conserving Activity (sequel al cărţii Teaching as a Subversive Activity, fiindcă Postman nu poate fi acuzat de vederi reacţionare), că şcoala trebuie să se elibereze de resonsabilitatea problemelor curente ale societăţii ca bunăstarea psihică sau educaţia sexuală a elevilor, diferitele identităţi etnice şi religioase şi dezvoltarea personalităţii. Pe scurt, şcoala trebuie să funcţioneze ca o contra-societate, ca o fortăreaţă împotriva valurilor de schimbare din societate, care să împiedice tineretul să se lase luat de val. Trebuie notat din nou că Postman nu e un conservator înapoiat, ci un apologet al Iluminismului. Intelectualii nostalgici ai gloriei culturale franceze promovează aceeaşi imagine a şcolii ca o «contra-societate», un spaţiu opac influenţelor ideologice din exterior (care includ consumerismul şi multiculturalismul) şi în care fiecare elev să fie dotat prin procesul educativ cu uneltele de gândire critică de care are nevoie că să nu fie mai târziu prea uşor manipulat. De la distanţă, o idee foarte frumoasă. Problema aici e că educaţia prin valorile culturii înalte franceze se loveşte de chiar definirea acestor valori. E într-adevăr foarte greu să defineşti o cultură comună într-o fostă putere colonială şi o ţară de imigraţie, şi predarea istoriei în şcoli, mai ales receptarea spinoasă a Holocaustului în liceele din banlieues, o ilustrează perfect.

Tot rezultatele PISA au scos în evidenţă inegalităţile sociale în Franţa: performanţa elevilor «de familie bună» e la 118 punce distanţă de cea a elevului defavorizat social, şi mult mai mare decât în alte ţări europene. Eşec total al învăţământului republican, care la origine trebuia să funcţioneze ca mecansimul de reglare a inegalităţilor istorice. 

Inegalităţile, o problemă nerezolvată

Tot rezultatele PISA au scos în evidenţă inegalităţile sociale în Franţa: performanţa elevilor «de familie bună» e la 118 punce distanţă de cea a elevului defavorizat social, şi mult mai mare decât în alte ţări europene. Eşec total al învăţământului republican, care la origine trebuia să funcţioneze ca mecansimul de reglare a inegalităţilor istorice. Însă Pierre Bourdieu şi Jean Claude Passeron au demonstrat încă din 1964 in Les Héritiers că elevii din familii cu capital cultural (elitele cu acces la biblioteci, muzee sau colecţii private, conversaţii intelectuale etc) au în general rezultate şcolare mult mai bune decât cei din mediul proletar, până la a ocupa aproape exclusiv locurile în universităţi.

În oraşul lui Julien, care deşi face parte dintr-o familie de muzicieni, a trecut cu greu liceul (fără să fie încet la minte, şi asta e important), anul acesta şi-a terminat doctoratul Jiang, student chinez, cu o teză în filosofie politică foarte bine primită. Tatăl lui Jiang este ţăran din centrul Chinei, unde şi acum lucrează ca dulgher în acelaşi sat în care a făcut cei şapte ani de şcoală. Jiang a trecut cu brio examenul naţional de absolvire a liceului, extrem de dificil şi la care e imposibil de copiat (de curând un reportaj BBC World Service critica autorităţile chineze pentru asprimea cu care pedepsesc trişorii la acest examen), a studiat fizica şi filosofia în China şi a obţinut o bursă de doctorat în Europa. Acum se va întoarce în ţara lui şi va ocupa un post în învăţământul universitar. 

Să ne amintim că ţările asiatice obţin succese mari la testele internaţionale de evaluare a elevilor de liceu. Filosoful Marcel Gauchet are o explicaţie pe care Jiang o personifică: ţările asiatice consideră educaţia o importantă resursă naţională şi investesc în ea bugete considerabile. În acelaşi timp, în ţările asiatice alte două axe converg: cultura comună, cel puţin în China, se defineşte cu uşurinţă prin directivă de partid, şi pe de altă parte şcoala şi familia au exigenţe mari de la copii, cu totul acceptabile în societate. În aceste ţări scopul educaţiei e de a crea o populaţie competitivă, deci valoroasă din punct de vedere economic, legată puternic prin cunoştinţe şi valori comune: dimensiunea colectivă contează mai mult, şcoala e pentru toţi.

În Franţa şi în Occident în general copilul individual e în centrul efortului educativ, cu nevoile şi personalitatea lui, şi şcoala trebuie să aibă facilităţile şi uneltele pentru a dezvolta în fiecare elev competenţele care să îl pună cel mai bine în valoare pe piata de muncă. Ca în multe alte domenii, individualismul îşi spune cuvântul în Occident – şcoala e pentru fiecare.

Nu e de mirare că sistemul de învăţământ, în ciuda bunelor intenţii, nu face faţă atâtor elevi concreţi şi din ce în ce mai diferiţi. Mai mult decât atât, retorica «şcolii pentru fiecare» funcţionează ca o perdea în spatele căreia se consolidează nestânjenite inegalităţile de clasă. În viziunea promotorilor educaţiei republicane, pe care o admirase Spiru Haret, şcoala avea într-adevăr rolul de a produce elită, dar o elită republicană, cu totul alta decât elita de clasă, privilegiată istoric. În teorie, printr-un sistem care ignoră mediul social al elevilor, în spaţiul impermeabil al şcolii care răsplăteşte meritul, se creează o elită flexibilă şi care acţionează în interesul comun. Fie prin efectul capitalului cultural, fie prin cel al pedagogismului, deocamdată şcoala (mai ales marile Ecoles atât de greu accesibile omului de rând, ca Ecole Nationale Supérieure sau Ecole Nationale de l’Administration , care îi produc pe toţi marii funcţionari şi politicieni) nu fac decât să servească unei caste de privilegiaţi despre care francezii votanţi sunt convinşi că acţionează în interes propriu.

În concluzie, dezbaterea în Franţa se poate reduce la două întrebări importante şi la care nimeni nu răspunde satisfăcător: care e doza necesară de inovaţie în tehnicile pedagogice, astfel încât şcoala să nu rămână o instituţie medievală, reproducătoare de violenţă simbolică, dar nici să nu oglindească mutaţiile îngrijorătoare din societate, consumerismul bulimic, dependenţa de tehnologie şi lipsa de perspectivă istorică (tocmai pentru a le putea opune rezistenţă)? Şi care e rolul valorilor republicane, sau, altfel spus, are şcoala misiunea de a forma comunitatea de cetăţeni legaţi printr-o cultură şi un set de valori împărtăşite (o naţiune), sau nu e decât un serviciu în folosul dezvoltării fiecărui individ în parte? Şi aceste două întrebări sunt valabile și la noi.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp