Sari la continut

Află ce se publică nou în Republica!

În fiecare dimineață, îți scrie unul dintre autorii fondatori ai platformei. Cristian Tudor Popescu, Claudiu Pândaru, Florin Negruțiu și Alex Livadaru sunt cei de la care primești emailul zilnic și cei cărora le poți trimite observațiile, propunerile, ideile tale.

Pe străzile din Istanbul: suntem norocoși și atât de fericiți, încât uneori, doar uneori, e înspăimântător (episodul 3)

Două ceaiuri

Foto: Ada Somkereki Facebook

Episodul 1: Prin Bulgaria, spre Turcia, eu, Silviu și… Stănică: Drumul la finalul căruia râdem sau plângem

Episodul 2: Am ajuns în Turcia: Dacă ai nevoie de o pauză de la viață, intră în Istanbul pe cale terestră și încearcă să-l străbați cu nervii întregi

Episodul 3:

Când ne-am trezit, se luminase deja de-a binelea. Mirosul cizmelor vicia atmosfera, ne gâdila nările cu o mireasmă piperată de picioare. Silviu s-a dat jos primul și a încercat să se descotorosească de ele pe balcon. Camera a continuat să duhnească o perioadă, apoi s-a aerisit, exact când am coborât la masă.

Restaurantul era undeva la subsol, avea câteva mese răspândite în încăpere, iar noi eram singurii clienți.

Ne-am așezat și am auzit-o pe Vildan, pe care nu știam atunci că așa o cheamă, venind din susul bucătăriei, cu tava aceea uriașă cu micul dejun și cu o bună dispoziție molipsitoare. Ne-a întrebat în turcă de unde suntem, iar noi am înțeles întrebarea intuitiv, i-am răspuns că din România, apoi a început să ne povestească entuziasmată despre alți călători. Cumva, pricepeam ce ne spunea, ca și cum am fi vorbit aceeași limbă artificială, universală, o combinație ciudată de gesturi și sunete turcoengleze. Dacă nu înțelegeam, Vildan vorbea mai tare sau repeta informația până dădeam din cap a aprobare și râdeam împreună, deși habar nu aveam de ce râdeam. 

Mâncarea a fost delicioasă: ouă ochiuri, ceai, trei feluri de brânză, unt, legume, covrigi cu susan, măsline, melasă și pastă de susan, pe care dacă le combinai obțineai Tahin Pekmez, adică o rouă dulce coborâtă direct din stele. Creierele ni s-au încrețit pe loc la primul contact cu ambrozia, pielea ni s-a făcut de găină și timpul a rămas suspendat, ca o petală agățată în cădere într-o plasă de păianjen. A fost primul desert care ne-a pălit în moalele capului în Turcia, urmau să mai vină câteva după el, dar nu știam încă asta. Silviu a rezumat impactul în câteva cuvinte și a spus că următorul membru al familiei, indiferent că e un câine sau un pește neon, va trebui să poarte numele Tahin Pekmez.

După masă, ne-am luat la revedere de la Vildan și Hasan, ajutorul ei kurd din bucătărie, și am plecat să explorăm orașul. Ne-am aruncat ghiozdanele în spinare și am ajuns imediat în port. Chioșcurile de ziare și cele de covrigi abia se deschideau, vânzătorii aveau brațele pline de reviste și de aluaturi coapte. Bărbați în vârstă aranjau legumele și fructele pe tarabe, le udau și totul în jurul lor mirosea a proaspăt și a dulce. Soarele se înălța printre ghirlandele de lumini stinse și printre oalele imense cu condimente, peste tot se auzeau clopoței și îndemn la înghețată. Feribotul care făcea legătura între Kadıköy și Eminönü plutea la malul debarcaderului și ne aștepta călcând apa. Ne-am luat biletele și ne-am grăbit să urcăm treptele până pe punte, unde urma să ne tăbăcim dosurile pe banca de lemn până ajungeam în partea cealaltă. Mă uitam la Silviu și la părul lui prin care bătea vântul, el se uita la mine și la cămașa mea fluturândă, ne umpleam de o fericire care știam că va ține săptămâni în șir, o fericire care era ca o mașină de forță în corp, o roată colosală care făcea scântei la fiecare rotire și ne trimitea lumină în toate celulele. Ce frumoasă e marea, cât de frumos e în Istanbul!

Pe partea cealaltă, în Eminönü, agitația e și mai evidentă decât în partea asiatică. Podul Galata e năpădit de pescari cu lăzi pline ochi de pești care se agită cu gurile căscate și dau din cozi a moarte. Cutiile de cafea cu viermișori au capacele perforate, să intre aerul și să lase momeala să respire în îmbulzeală. Ne-am plimbat pe pod cu mișcări încete, în timp ce restul lumii se năpustea spre capetele lui.

Prima oprire a fost în intestinele Marelui Bazar, unde mi-am scos aparatul și am început să pozez în neștire. Miile de prăvălii erau înguste când le călcam pragul, dar se lărgeau cum avansam și ne pierdeam în ele. Dincolo de uși se aliniau coșuri pline ochi cu dulciuri, semințe și grăunțe, prafuri, flori de ceai. Vânzătorii își fluturau brațele așa cum își flutură guguștiucii aripile și aruncau în noi cu bomboane, rahat și baclavale. Când te ademeneau, vorbeau repede și sacadat, își încrețeau fruntea și își mijeau mieros ochii. Uneori le mergea, alteori nu. Kapalıçarşı a fost inima comercială a Imperiului otoman și încă bate mai repede decât cea a oricărui alt loc. Cea mai mare parte a timpului, aceste prăvălii clocotesc, oamenii vin și pleacă în puhoaie, iar bazarul pare un furnicar sau o navă uriașă cu vele. Sunt curioasă cum arată noaptea, când rămâne cufundat în liniște și întuneric, pustiit, negru. Am mers mai departe prin zecile de străzi acoperite și sutele de ani de istorie, printre covoare, bijuterii, tărtăcuțe, broderii, ceramică și condimente, până am ieșit din nou amețiți la lumină, lângă Moscheea lui Rüstem Pașa, și am continuat spre Hagia Sofia.


Noi am văzut-o acum cu chip de moschee, la 87 de ani după ce Atatürk o oferise omenirii și o transformase în muzeu – cea mai importantă biserică a Imperiului Roman de Răsărit a revenit în anul 2020 la statutul pe care l-a avut în perioada Imperiului Otoman. Pare-se că schimbarea destinației Sfintei Sofia din muzeu aflat în patrimoniu UNESCO în moschee nu s-a întâmplat peste noapte, încă din 2016 erau organizate aici rugăciuni de către asociații islamice. Președintele Turciei, Recep Tayyip Erdogan, amintea de câțiva ani buni despre această revenire, iar acum s-a și întâmplat. În capetele noastre era un talmeș-balmeș, ni se părea că e ceva complet nelalocul lui în chemarea paralelă la rugăciune din Sultanahmet. Pe de o parte, Moscheea Albastră, pe de alta, sora ei, Moscheea Hagia Sofia. Silviu și-a dat jos șoșonii și a vizitat-o, dar eu o mai văzusem cu doi ani în urmă, așa că nu am mai intrat.

L-am așteptat afară, lângă oamenii ghemuiți pe sajadah.

Am plecat apoi prin mulțime spre Moscheea Nuruosmaniye, unde știam sigur că vom găsi suc de rodie. Un băiețandru vânjos, cu față senină și tunică albă, a stors fructele în fața noastră, iar aerul s-a umplut de mirosul boabelor acre storcite. Am luat paharele de carton și ne-am așezat pe băncuță, cu fața la piață. Corpurile noastre erau scăldate în lumină, dar fața lui Silviu era cumva umbrită de un copac, avea ceva sobru și astâmpărat în înfățișare, părea că lumea e toată a lui. Și, cumva, chiar așa era. Am simțit o pișcătură de bucurie în piept și, după ce am terminat sucul de rodie, m-am ridicat.

Am trecut și pe la Topkapî, palatul imens care ascunde avuții otomane, dar n-am intrat, am preferat să vedem Turnul Galata și cartierul Balat în timpul pe care-l mai aveam. Am stat din nou câteva momente bune pe Podul Galata, în timp ce deasupra noastră se buluceau nori negri de furtună. De sub noi, se ridicau rotocoale de aburi. Apoi am pornit mai departe către Karaköy, traversând cartierul și urcând scările spre turn. Câteva clipe mai târziu, se pornea vijelia, iar noi ne cățăram tot mai sus în turlă, până am ajuns pe culmea orașului. Priveliștea ne-a lăsat pironiți locului, cu gurile căscate. Din cer ploua cu stropi mari, pe care acoperișurile îi absorbeau fără niciun sunet. Nave de transport apăreau ca niște puncte pe fața agitată a Mării Marmara. În depărtare, de cealaltă parte a Bosforului, se întindea Asia. Am stat acolo sus, hlizindu-ne, aproape un ceas, apoi am coborât din nou la buza Cornului de Aur.

Am continuat să ne plimbăm prin cartier, cu picioarele ude și capetele pline de gânduri anapoda, ne-am pozat cu umbrelele suspendate, ne-am holbat la brutăriile de cartier, la arta stradală și la studiourile designerilor de modă. Am mâncat baclavale până aproape de leșin, apoi am luat-o la pas spre Balat.

Chiar dacă e o zonă săracă și conservatoare a orașului, Balatul e plin de culoare și vervă. Copiii se jucau pe stradă, iar tăcerea dintre case era întreruptă de țipete și râsete. Prin ferestrele deschise curgeau torente de sunete, muzică amestecată cu voci și lamentări de pisici. Mi-am adus atunci aminte de trupa Light in Babylon, pe care o văzusem în urmă cu câțiva ani la festivalul Plai din Timișoara. Imediat am început să-i îngân lui Silviu o bucată de melodie din repertoriul lor, s-o recunoască și să-mi spună ce e. Mi-a zis că nu-și poate da exact seama și că nu știe dacă pricina e mormăitul meu sălbatic sau penuria de versuri. Părerea lui era că aș fi cântat Melc, melc, codobelc. Cum i-a fost imposibil să se lămurească ce anume lălăiam, a trebuit să-i explic și toată ziua am rămas cu Istanbul în creier.

După 35 de kilometri de mers pe jos, ne-am întors în Kadıköy cu barca – motorul ei trepida din încheieturi, iar eu i-am simțit ecoul fremătând în mine. Am văzut apusul deasupra Bosforului, care făcea apa să sclipească sub lumina roșie a soarelui.

În seara aceea, am adormit cu gândul că suntem norocoși și atât de fericiți, încât uneori, doar uneori, e înspăimântător. 

Urmează:

Episodul 4: Turcia, dincolo de pliantele turistice. După un drum lung prin ploi și arșiță, am ajuns în Carnavalul din Ankara

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • Superba scrierea!Felicitari!
    Istanbulul este un vis perpetuu!
    De fiecare data surprinzator,fantastic de generos cu turistii si cu locuitorii sai!
    Sunt gata oricand pentru Turkish delight!
    Stropit cu Efes,pe Bosfor!:-)
    • Like 0


Îți recomandăm

Komoder 1

Fotoliile smart fac masaj la degetele de la picioare, la călcâi, la gambe, la mâini, au role încălzite care fac masaj la spate, mai puternic sau mai blând, te cântăresc, îți măsoară pulsul.

Citește mai mult

Tânără la calculator

Academia prietenoasă de IT Wantsome și-a făcut în ultimii patru ani o misiune din a ajuta profesioniști din toate domeniile să facă tranziția spre o carieră de succes în domeniul tehnologiei informației, prin cursuri care urmează atent cerințele companiilor IT, prin sesiuni de practică și printr-o activitate intensă de mentorat calibrată pe nevoile lor. (Foto: Getty Images)

Citește mai mult

Marc Areny

Marc Areny este de origine catalană, este cetățean spaniol și francez și a venit în România în urmă cu 10 ani. Este unul dintre primii din Europa care a identificat o nouă nișă de piață: convertește mașini cu motor termic în mașini electrice.

Citește mai mult