Foto: Ada Somkereki Facebook
Episodul 1: Prin Bulgaria, spre Turcia, eu, Silviu și… Stănică: Drumul la finalul căruia râdem sau plângem
Episodul 3: Pe străzile din Istanbul: suntem norocoși și atât de fericiți, încât uneori, doar uneori, e înspăimântător
Episodul 4:
A doua zi, Vildan ne aștepta în restaurant cu privirea nerăbdătoare, iar buzele ei se uneau cu obrajii ca-ntr-o pictură de Abidin Dino. Am mâncat împreună și am povestit despre itinerariul nostru spre sud. În fine, chipurile am povestit, am gesticulat mult și am reținut că muntele Nemrut este çok, çok, çok güzel. I-am promis că atunci când om merge spre Iran, îl vizităm.
La plecare, a insistat să ne pună pachețel cu Tahin Pekmez și brânză, iar argumentul că n-avem loc nu a ajutat câtuși de puțin. Am convins-o totuși să renunțe la desert, însă ștucul de brânză avea deja numele noastre pe el. Ne-a condus până în fața hotelului, ploua torențial, ne-a luat în brațe strâns și ne-a trimis bezele ca o mamă.
Güle güle, Vildan, see you down the road!
Drumul spre Ankara e format 100% din autostradă, ceea ce ne-a distrus deopotrivă sufletele și trupurile. Ploua infernal, ca-n poezie, iar noi îi dădeam bice printre șuvoaie. Stănică hăpăia pe nerăsuflate bucățile de drum. Ne-am oprit la o benzinărie pe la jumătatea drumului și am analizat la rece situația: totul, de la cască până la șosete, era ud leoarcă. Din păr ni se scurgeau șuvițe de apă, eram într-o stare jalnică, cu hainele șiroind și lipite de trup. Ne-am încălzit mâinile la chiuveta din baie, apoi un dat un ceai pe gât, să ne revenim în simțiri. Când am luat-o din loc, eram mai bine, încă jilavi, dar animați.
Pe la jumătatea distanței, s-a oprit ploaia, cerurile s-au deschis și s-a pornit zăpușeala. Nu știam ce e mai rău, jocul ploilor mari sau cel al căldurii arzătoare, toropitoare. Probabil al doilea. Nu-mi aduc aminte mare lucru din orele petrecute în șa, știu doar că strada era din când în când petrecută de ghișee la care trebuia să plătim drumul, iar peisajul se schimba de la oră la oră.
Când am ajuns în Ankara, soarele cobora mult peste crucea amiezii. Ne-am cazat la un hotel aproape de centru, ceea ce e destul de important, pentru că în orașele din Turcia totul pare departe de centru. L-am parcat pe Stănică, ne-am schimbat, apoi am luat-o la pas să ne dezmorțim picioarele. Pot declara liniștită că la dezmorțit picioarele ne pricepem destul de bine – la asta și la analizat particularitățile oamenilor din jurul nostru. Dacă ești pus pe căutat, descoperi întotdeauna lucruri pe care-ți poți stârni imaginația. Când colindăm străzile, ne uităm mereu atenți în jur, mai ales la oameni. Sună clișeic, dar oamenii sunt, de fapt, lumi întregi. Te uiți la ei și înțelegi lucruri, colecționezi fețe. Poate că atunci când ne grăbim, oamenii nu fac decât să ne stea în cale și să ne irite, căci ne împiedică în iuțeala noastră. Dar noi nu ne grăbeam, ba din contră.
Era trecut de ora cinci când am început să urcăm spre castel și ne-a atras atenția o prăvălie cu fețe de masă, rufării, șaluri și alte pânze. Urma să ajungem pe coasta de sud, la mare, și aveam nevoie de ceva pe care să stăm la plajă. Am dat să intrăm, ușa s-a deschis și pe ea a ieșit un bătrânel jigărit, cu cap rotund și gât lung, care se ițea dintr-un halat îmbâcsit. Omul s-a apropiat și ne-a întrebat în turcă ce vrem. Era încălțat cu niște papuci mari și uzați și se mișca sacadat. I-am spus că vrem un cearșaf galben cu cămile. S-a uitat la noi cu ochii adânciți în orbite, căutând parcă să stabilească în ce măsură ne dorim cu adevărat cearșaful. I-am arătat pânza care flutura afară, să-i fie mai ușor. A scos de sub tejghea un calup împăturit frumos cu șaluri de toate culorile. L-am ales pe cel galben, am plătit și am plecat. În urma noastră, bătrânul a băut o gură de ceai, s-a lins pe buze și a tras cu lăcomie dintr-o țigară.
De-a stânga și de-a dreapta drumului spre castel sunt zeci de magazine cu suveniruri, ceramică și covoare, un bazar în aer liber frumos aranjat. Ne-am oprit în fața unei galerii cu oglinzi și ne-am zgâit minute în șir la detalii. Ramele erau pictate manual cu toate culorile lumii, amețeai când intrai în jocul lor. Doamna care trebăluia în interior ne-a studiat din cap până în picioare și ne-a îndemnat să intrăm. Trăsăturile ei ne aminteau de Gina Lollobrigida, dar parcă mai moderate. Asta probabil pentru că avea acea expresie deschisă a feței, specifică oamenilor foarte vorbăreți. Era nițel rotofeie, fapt care nu te lăsa să-ți dai seama exact ce vârstă avea, părea genul care se văicărește mereu și trece mai ușor peste greutăți, tocmai pentru că-și varsă amarul în paharul celor din jur. Se mișca destul de ușor pentru greutatea ei, iar sub rochia subțire intuiam un maiou strâmt, menit să ascundă surplusul corporal. Ne-a condus până la etaj, unde erau și mai multe oglinzi, și mai multe culori, abia aveai loc să te strecori. Ne-a povestit că toate erau lucrate de ea și-i plăcea ca magazinul să arate mai mult a galerie de artă decât a prăvălie. La naiba, chiar îi reușea! Am plecat greu și cu mâna goală de acolo, dar cu mintea doldora de imagini ale oglinzii ideale.
Am pornit apoi spre castel, firesc, natural, ca un râu care curge la vale. Oamenii stăteau pe zidurile cetății și se bucurau de formația care cânta jos, în curtea pietruită. Sunetele ieșeau din instrumentele lor și se izbeau de pereți ca niște păsări, în timp ce soarele ardea deasupra orașului, dându-i acel tremur de căldură specific zilelor toropitoare. Am ascultat melodiile lor cu bărbia în palme, iar Silviu bătea darabana lângă mine, sub cerul dogoritor. M-am dus atunci cu gândul la Carnavalul celor din La Luz Mandarina, însă fără vreun motiv anume, linia melodică nu avea deloc a face cu sound-ul bolivian. Poate era doar simplul fapt că muzica liniștește corpul și potolește durerile de orice fel, n-o să știu niciodată. Oricum, cert e că am plecat de acolo mulțumiți și cu capul ticsit de acorduri de kemençe.
Înainte de a ajunge la hotel, ne-am oprit la un bar de unde se auzea muzică live. Un domn scheletic ne-a adus două pahare cu vin, apoi a bătut prețul la o mașinărie hodorogită. În spatele nostru, discutau în engleză câțiva bărbați:
- E bună berea, dar parcă aș da pe gât o vodkă, zise unul.
- Sâmbăta seara eu nu beau vodkă, l-a informat un altul, ridicând cu o mână îngrijită, cu unghii curate și un ghiul masiv de aur, un shot de tequila.
Urmează:
Episodul 5: Turcia, „doar pentru călători”. În Cappadocia, Stănică a fost la un pas să-și dea duhul
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.