Pentru că mă știu pățit, prietenii mă întreabă: „Să cumpăr un apartament acum sau să aștept să scadă piața?” O poveste despre crizele și recuperările mele imobiliare

Foto: Octav Ganea/ Inquam Photos

În 2008, prin iunie am cumpărat primul meu apartament. Aveam 32 de ani și îmi aduc aminte că mă întrebam dacă nu acum, atunci când? Mi se părea că voi de rămâne de căruță, vorba mamei, dacă nu acționez atunci.

Nici măcar n-am căutat cine știe ce pentru că vorba unui agent imobiliar: „Domne, nu mai e nimic de cumpărat, s-a vândut tot!”. „Care criză, criză e doar la americani, la noi nu are cum să ajungă”. Am cumpărat apartamentul din blocul comunist în care stăteam cu chirie la un preț pe metru pătrat de peste 1700 de euro. Am fost felicitat de toți cunoscuții și familia mea pentru achiziția făcută, pentru „afacerea” bună și, nu în ultimul rând, pentru că intrasem în rândul lumii.

Prin octombrie, piața s-a prăbușit odată ce tsunami-ul global ne-a atins și pe noi. Nu cred că trebuie să mai spun că, de fapt, nu-mi permiteam ratele la care mă înhămasem, deși eu îmi vindeam cu succes iluzia că dobânda nu va fi o problemă atât timp cât voi reuși să plătesc rata înainte de termen. 

Cum știm bine, viața are un soi aparte ironic de a trata hybris-ul personal. După ce mi-am pierdut slujba, vreo jumătate de an am mers pe jos și cu bicicleta exclusiv și am mâncat conserve de pește ca să pot plăti ratele. Atunci mi-am jurat că data viitoare voi face lucrurile altfel.

Mi s-a spus atunci de toți cei care mă felicitaseră cu câteva luni înainte: „Ei lasă, de unde să fi știut tu că vine criza? Cine a știut?”

Problema nu era însă atât criza, cât lipsa de cultură financiară la un om altminteri școlit cât de cât. Vremurile grele vor veni inevitabil într-o formă sau alta, ce poți să faci este sa fii dispus și echipat să le faci față. Dacă îți propui să le prevezi, mi se pare că intri într-un cadru de gândire aventuros, la fel de păgubos ca acela în care refuzi să accepți realitatea doar pentru că nu se potrivește cu planurile și dorințele tale.

Vuiesc ziarele si posturile de televiziune: vine criza! Președintele însuși se plânge că experții, în loc să-și facă treaba și să prevadă criza, nu fac decât să se plângă că nu se face mai nimic pentru combaterea ei.

Adevarul este, mi se pare mie după 45 de ani pe pământul ăsta, că, după ce te lovește o nenorocire, reflexul este să te pregătești cu sârg pentru următorul eveniment de aceeași natură, dar cel mai adesea ce se întâmplă este cu totul altceva decât lucrul pentru care te-ai pregătit. Îmi pare că acest aparent paradox este valabil atât la nivel personal, cât și social.

Te pregătești pentru molimă și combaterea eficientă a epidemiilor, începe un război. Te ferești a mai face eroarea de a te îndrăgosti ca să nu mai suferi, cazi și-ți rupi mâna sau piciorul. De ce investești mai mult în a reduce un anume tip de risc, de aceea devii mai vulnerabil la toate celelalte. Și nu vă lăsați amăgiți de argumentul „doar nu mi s-o întâmpla tocmai mie așa ceva, prea ar fi de tot!” Nu ține. 

Mai umblă și vorba, aparent mai înțeleaptă, în cercurile corporatiste, că orice criză anunțată nu este o criză, fiindcă cele adevărate vin neanunțate și neinvitate. Dacă mi-e teamă că voi răci pentru ca se anunță vreme rea, îmi scot cojocul și izmenele, stau în casă și port mască (trebuie să fi rămas cu ceva și după boleșniță) și deci nu mă voi îmbolnăvi. Asta e adevărat atât timp cât îți aduci aminte că este vorba totuși de o probabilitate oarecare. Uneori, oricât de pregătit ești, tragi lozul necâștigător. Alteori, ca în cazul războiului din Ucraina, deși toate semnele îți indicau dezastrul, refuzi să crezi că așa ceva este posibil.

Am azi prieteni care mă întreabă dacă să cumpere apartamente sau să mai aștepte să scadă piața. Ce știi, vine criza? Mie asta îmi aduce aminte de întrebarea din scurtmetrajul Când se știnge lumina de Igor Cobileanski (2009, producție din vremuri romantice de criză): „De dolar știți ceva? Am auzit că iar o să crească”. Le spun că nu știu și că tot ce trebuie să ia în calcul este că, dacă nu vine acum, va lovi o alta peste câțiva ani și va arăta altfel decât se așteaptă ei sau eu.

Problema datoriilor pe termen mediu și lung este mai puțin costul financiar, cât costul emoțional și uzura psihică pe care o presupune obligația de plată.

Inflația este cealaltă sursă de stres curentă. Ne comportam, remarc, de parcă ar fi ceva cu totul nou, uitând că de fapt economia presupune inflația ca ingredient fundamental al piețelor libere și prospere atât timp câte este controlată și în jurul cifrei de 2-3% pe an. Problema nu este însă atât inflația pentru noi personal, cât dificultatea reală de a compensa sau supracompensa creșterile prin sporirea veniturilor. Să creezi valoare este însă dificil. Asta ar însemna pentru omul de rând să-și ia o a doua slujbă, să facă eforturi suplimentare sau să reducă cheltuielile. Pentru cei vulnerabil, pensionari sau bolnavi situația devine rapid intolerabilă.

La o inflație de peste 10% pe an, în ceva mai mult de 7 ani trebuie să-ți dublezi veniturile ca să rămâi economic în același loc în care te afli acum. Te apucă groaza. Frica normală de această perspectivă este ceea ce induce panică și tendința de a lua decizii pripite sau de a da bir cu fugiții. De multe ori refuzăm să acceptăm circumstanțele preferând să căutăm vinovați în general guvernul, politicienii, sistemul.

Ca să poți face față unei situații înțeleg că trebuie să o accepți așa cum vine, să nu fugi de ea, să nu-ți plângi de milă și să fii dispus să faci ceva să o remediezi. Altminteri, te vei victimiza doar fără ca acest lucru să schimbe datele problemei în afara unei dubioase satisfacții perverse pe care ți-o oferă resentimentul.

Ca să închei în linia în care am început. Am decis să-mi calc pe inimă și să vând apartamentul după ce am învățat autodidact despre eroarea de gândire numită în engleză “the fallacy of sunken costs”, findcă o pierdere mai mică este de fapt mereu mai bună decât una mai mare. 

În 2016 am făcut o altă tranzacție la un preț de 632 de euro/mp pentru un imobil într-o zonă mult mai bine cotată după ce un an și jumătate am vizionat aproape 100 de imobile… Am fost foarte mândru de mine și de abilitățile mele. Asta până când în 2021 am făcut o altă tranzacție imobiliară care pe hârtie era de vis. Totul era bine calculat și impecabil ordonat.

Doar că vânzătorul s-a răzgândit la notar fără vreo explicație credibilă, lucru care înțeleg că se întâmplă destul de frecvent. Pentru că „deal-ul” vieții a căzut, sub presiuni și circumstanțe personale, am făcut o altă tranzacție care mă aduce cam în același loc în care eram în 2008. Pentru că, nu-i așa, atunci când ai făcut o greșeală este foarte probabil să o repeți chiar dacă îți propui să te păzești.

Cred, de fapt, că vom repeta toate prostiile pe care le-am mai făcut la care vom adăuga altele noi. Ce ne va salva este totuși capacitatea fenomenală a fiecăruia dintre noi de a se adapta și de a ieși întăriți și înțelepțiți. În procesul ăsta vom descoperi lumi noi.

Am conchis provizoriu că este o nebunie de neiertat să-ți pui toate economiile și averea personală într-un singur tip de bun, chiar dacă el pare foarte sigur. Cu un nod în gât am început timid și fără entuziasm să investesc în acțiuni și obligațiuni încurajat și de recenta democratizare a instrumentelor de investiție. Foarte curând mi-am dat seama că știu ce fac, așa încât m-am obligat să citesc și să învăț. La asta, adăugând teroarea de a nu mai fi relevant în câțiva ani pe piață, am luat decizia de a urma cursurile unui MBA pentru a fundamenta mai bine cunoștințele dobândite autodidact. Evident, acum senzorii mei pentru „crize” de tot felul se activează mai în fiecare zi pentru că, nu-i așa, toate soluțiile problemelor devin sura viitoarelor probleme care au toate același ADN cu cele din care au venit.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp