Solicitându-i un interviu pentru Republica, am întâlnit un mare om, veteran pe frontul de est, deținut în închisorile comuniste (vreme de 15 de ani), inventator, inginer la Cernavodă: Dan Lucinescu. I-am ascultat mesajul către România, presărat cu noțiuni ca: dragoste de țară, onestitate, curățenie sufletească, suferință.
Astăzi, în epoca divertismentului, discursul despre suferință nu mai are priză. Aspect surprinzător, pentru că, în ciuda reconfigurării de decor, de recuzită tehnică și de confort material, cantitatea de lacrimi pare proporțional împărțită pe fiecare epocă. Dacă în timpul războiului sau în anii `50 exista o comunitate închegată pe suferință, o generație livrată sacrificiului, astăzi durerea este eminamente individuală, de unde impresia falsă că ar fi de incidență mai mică.
Societatea românească nu mai este solidară, nu-și mai exprimă o durere generală cauzată de vreo conflagrație sau un regim totalitar. Suferința istorică s-a spart într-o sumedenie de suferințe individuale, casnice, trăite adesea pe mutește, neștiute și hibridizate de multiple cauze (medicale, familiale, sentimentale, materiale etc). Suferim disimulat (aproape cu jenă) și în singurătate (așadar amplificat), izolați în capsulele furnizate de o contemporaneitate ce nu se vrea deranjată în veselia ei, pe alocuri falsă și isterică. De aceea, adesea, suntem luați pe nepregătite. Lumea aceasta care ne invită obsesiv să ne distrăm, să ne îmbrăcăm cu stil, să creăm cele mai rafinate mâncăruri, în schimb nu ne mai spune aproape nimic despre suferință. O înregistrează senzaționalist la știri, dar nimic mai mult.
Domnul Dan Lucinescu, însă, a rostit repetat o afirmație greu de acceptat, în ciuda faptului că e un adevăr de lungă tradiție: „suferința înnobilează.” L-am ascultat vorbind despre altceva, altcumva, cu sentimentul că energia cuvintelor sale vine de foarte departe, bogată în experiențe, dar ancorată perfect în prezent. De 1 Decembrie, poate este potrivit să ne uităm spre ei, eroii peste care istoria a trecut cu șenilele tancurilor, fără a reuși totuși să-i dezintegreze sufletește.
Dan Lucinescu: Să știți următorul lucru: nu este nicio exagerare în afirmația că suferința înnobiliează. Înnobilează în ce sens? Filtrează sentimentele, filtrează gândirea. Când viața este banală, când ea se reduce la banalități, este regretabil pentru societatea respectivă. Cumva, în loc să ne deformeze, pe noi suferința ne-a înnobilat. Sunt cazuri când ea nu distruge și nu deprimă, ci stilizează, curăță sufletul. Consider că am fost o generație de sacrificiu pentru că nu am pus în prim plan existența noastră. Eu la 19 ani zburam contra rușilor. Rusia a fost un colos, dar România a reușit să își formeze un corp militar de elită, plin de noblețe.
Ce ați putea spune cititorilor despre parcursul dvs?
Am iubit extraordinar aviația. Am început cu planorism de la o vârstă foarte tânără, luându-mi toate brevetele de zbor. Nu cred că există pe lume un lucru mai frumos decât detașarea de pământ și înfrățirea cu norii. Există o beție a înălțimilor, e fascinant să vezi splendoarea cerului. Eu am urmat un colegiu militar național și bineînțeles că acest lucru a modelat o viziune despre ce înseamnă națiune, sacrificiu militar și civil. Apoi m-am apropiat de PNȚ, unul din motivele pentru care am fost închis 15 ani la Jilava, Pitești și Aiud, în timpul regimului Dej.
Ce v-a făcut să rezistați în închisoare?
Iubirea de țară. Cei care aveau acțiunea de distrugere asupra noastră erau antiromâni și anticreștini. Atunci a fost și o înverșunare a noastră de a nu le da satisfacție, uneori nici de a le arăta că suferim. Trecând prin Pitești, mi-am dat seama că au fost niște perioade inexplicabile pentru poporul român, care este un popor blând. Și asta deoarece conducerea de atunci era de-a dreptul antiromânească. La Pitești se urmărea distrugerea, în special cedarea psihică. Noi încercam să suportam și să tăcem, să nu spunem nimic, cu îndârjire. Cu cât suferința era mai mare, cu atât îndârjirea asta împotriva bestiilor devenea și ea mai mare.
Aceste experiențe dramatice, într-un fel, au căpătat un aspect pozitiv pentru mentalitatea noastră, fiindcă ne-am luptat să supraviețuim, fizic și, mai ales, moral. De pildă, în închisoare îmi impuneam să povestesc, să ridic moralul celorlalți. I-am scos pe studenții care erau acolo dintr-o stare negativă. Spuneau, seara: „Dane, te rugăm, povestește-ne”. Și începeam să le povestesc din cărți, deoarece citisem foarte mult. Încercam să nu îi las să stea în zeama suferinței. Piteștiul a fost cea mai mare suferință din viața mea. A fost o pușcărie de omorâre, de distrugere. Deținuții erau bătuți de echipe speciale, care torturau. Ne dădeau mâncare cât să rezistăm la torturi. Să știți că este foarte simplu să lovești în corpul omenesc, să te porți cu bestialitate. Și este și foarte simplu să îl distrugi. Faptul că am rezistat, că trupul omenesc nu s-a destrămat este de explicat doar prin ajutorul divin. Sunt convins că ajutorul divin lucrează.
Orașul meu natal este chiar Piteștiul. Cum vă explicați că foarte puțini locuitori ai acestui oraș, chiar și cei în vârstă, cunosc astăzi ceea ce s-a întâmplat în anii `50 acolo? De ce uităm? Sau, și mai grav, de ce nu aflăm niciodată ceva atât de important despre istoria noastră? Este o lipsă de interes sau putem vorbi de alte cauze?
Încă de atunci a fost o acțiune intenționată, s-a lucrat pentru ascundere, minimalizare, pentru că acțiunile acelea erau reprobabile și ar fi stârnit o populație întreagă. Au ținut secrete toate torturile. Iar după Revoluție nu s-a recuperat acest lucru, nu s-a mediatizat pentru că, din păcate, de multe ori presa se axează pe succesul comercial.
Ca să schimbăm puțin registrul grav, ce ne puteți spune despre generația dvs, înainte de venirea războiului? Cum vă petreceați timpul? Cum se amuza tineretul interbelic?
La mine și apropiații mei a fost sportul. De pildă, mergeam cu mare plăcere la schi. Era foarte ușor să ajungi pe Valea Prahovei, cu trenul. Iar în Bucuresti, amuzamentul extraordinar era tenisul. Anturajul meu nu s-a caracterizat prin chefuri și beții. Nu spun că o dată, la o sărbatoare, nu se bea un pahar de vin, dar nu îmi amintesc să fi avut un anturaj al detracaților. Toți căutau o anumită noblețe sufletească. Mai făceam și călătorii prin țară. Așa am ajuns la mănăstirea Sâmbăta de Sus, unde l-am cunoscut pe părintele Arsenie Boca.
Cum vi-l amintiți pe părintele?
Părintele Arsenie era o figură care te ilumina pe tine. Te ridica chiar din punctul cel mai jos. Te ridica și datorită lui reușeai să ai o gândire și o stare sufletească superioară.
Aveți unele regrete văzând cum s-a dezvoltat România în acești 28 de ani?
Cum să vă spun – iubindu-mi țara, am evitat să mă revolt împotriva ei, să o critic, dar am avut multe momente de tristețe. Nu poți cu forța să schimbi pe cineva. Nu poți să faci un suflet nobil cu forța. Acesta e un rezultat de la sine, la care se ajunge prin mai mulți factori: voință, educație, mediu.
Ce sfat ați da generației actuale?
Să creadă în Dumnezeu. Dacă are credință în Dumnezeu, își iubește și țara. Un creștin este în același timp și mare patriot.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.