Foto: Inquam Photos / Nichita Cojocea
Comunismul nu s-a terminat și „nu poate să se termine niciodată”, iar ideile comuniste reprezintă un vis frumos despre egalitatea oamenilor, ceea ce nu există în realitate, crede scriitoarea Ana Blandiana, invitată la emisiunea „În fața ta” de la Digi24.
„Nu vreau să vă șochez, dar eu cred nu numai că comunismul nu s-a terminat, ci că nici nu poate să se termine niciodată, pentru că ideile comuniste sunt un vis frumos despre ceva ce nu există, despre egalitatea oamenilor. Putem lupta pentru această egalitate, dar oamenii nu se nasc egali. Niciodată oamenii nu vor fi egali și, indiferent cât de tare va crește nivelul de jos, față de ce cel de sus, va exista mereu o diferență. Oamenii, unii sunt frumoși și alții urâți, unii sunt deștepți, alții proști și așa mai departe. Și există în primul rând invidia celor care au mai puțin, față de cei care au mai mult, chiar dacă cei care au mai puțin au infinit mai mult în secolul al XXI-lea, decât în secolul al XIX-lea, să zicem”, a declarat Ana Blandiana.
Scriitoarea a accentuat importanța înțelegerii modului în care a funcționat comunismul în trecut, când deținea puterea politică. Potrivit acesteia, „binele nu se poate face cu forța” și „în afara libertății nu există nimic”, deoarece comunismul a fost caracterizat încă de la început prin lipsa de libertate.
Poeta a declarat că, deși căderea Zidului Berlinului a marcat simbolic sfârșitul unei ere, comunismul nu s-a sfârșit și continuă să influențeze lumea contemporană. Există încă țări mari în Extremul Orient care sunt oficial comuniste, a continuat Blandiana, iar în fostele țări comuniste persistă un „comunism rezidual”, care împiedică progresul.
Cum arată comunismul rezidual? „Sunt niște reziduuri în care ne împiedicăm, ca un nisip în care mergem mult mai greu decât pe o șosea. După aceea mai există marea problemă a marxismului cultural, a corectitudinii politice, a mișcărilor woke, cancel culture și așa mai departe, care sunt într-o evidentă creștere și care provin din comunism. E destul să ne gândim la tot ce se scrie când se caută rădăcinile acestei mișcări care este extraordinară, în sensul că înlocuiește marxismul clasic, care confisca proprietatea, pentru că confiscarea proprietății nu mai are cum să funcționeze. Între timp s-a dovedit prin istoria Uniunii Sovietice și a țărilor din est că clasa muncitoare a devenit mai bogată și mai bine în capitalism decât în comunism. Deci ăsta nu mai este un teren pe care se poate înainta. Deci înlocuiește asta cu confiscarea istoriei, a culturii și chiar a bunului simț, aș zice”, vede Ana Blandiana.
Întrebată dacă o îngrijorează faptul că marxismul cultural are teren fertil în America, patria democrației liberale, ea a afirmat că o îngrijorează și că acest curent are trecere la noi în țară. „Mă simt de-a dreptul umilită de faptul că, atunci când am început eu să percep acest pericol - în jurul anului 2000 era în creștere, mai ales în străinătate - am vorbit absolut dezinvoltă despre faptul că voi, occidentalii, puteți să cădeți pradă acestei încercări de a reînființa cenzura, dar nu noi, cei care am luptat jumătate de secol cu ea. Pentru ca să descopăr acum că tot ce spuneam era valabil doar pentru generația mea, care chiar a trăit asta, în timp ce generațiile următoare, care s-au născut după 89 sau erau mici atunci, sunt victime ca și occidentalii care au fost întotdeauna liberi, ceea ce mi se pare teribil”, vede Ana Blandiana.
Referitor la cum arată în prezent societatea, scriitoarea spune că i se pare că este „mult mai puțin deosebită față de celelalte țări europene decât pare în general, decât li se pare oamenilor”. Ea a relatat o discuție la care a asistat, la un moment dat, pe tema problemelor din sistemele de învățământ din Franța și Marea Britanie.
„Problema învățământului rămâne o problemă esențială. Ea este la fel de dramatică în toate țările. Îmi amintesc un moment de la Sighet, când erau vreo trei istorici francezi, vreo doi englezi și s-a ajuns la o masă seara să se discute despre învățământ și noi românii nici nu am mai reușit să deschidem gura, atât erau ei de furibunzi împotriva învățământului din țările lor (...)
E clar că la noi învățământul este o problemă imensă din toate punctele de vedere, în măsura în care nu se găsesc soluții de a crea următorul tânăr, următorul cetățean al țării, care să înțeleagă pe ce lume trăiește. Și va fi de rău, și ca sistem medical. Părerea mea e că totul ține de corupție, chiar și învățământul. În secolul al XIX-lea învățătorul era considerat un apostol. Și el despre el credea asta. Nu zic că trebuie să rămână așa, dar ar trebui în conștiința profesorului să existe ideea că de el depinde ce urmează. Nu mai există.”
„În mod evident pentru mine au fost o mare dezamăgire ultimele mari greve ale profesorilor, care veneau imediat după „România educată”. Și tot ce era acolo îi privea, era într-un fel un atentat la definiția profesiei lor, ei erau cei care ar fi trebuit să discute asta. În „România literară” Manolescu scria număr de număr și analiza toate tezele. Nimeni nu zis nimic, la grevă se vorbea numai despre salarii”, a spus Ana Blandiana.
Emisiunea „În fața ta” de la Digi24, moderată de Claudiu Pândaru și Florin Negruțiu, poate fi urmărită sâmbăta și duminica, de la ora 14.00.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Nimeni nu s-a imbogatit pentru ca a lucrat mai mult, pentru ca ziua are 24 de ore pentru toți. În realitate, relatiile de pe orice piata sint relații de forta, asa ca te poti imbogatii numai daca esti intr-o pozitie de forta, extragind o renta de pe spatele societatii (cazul evident al monopolurilor) sau daca munca ta se poate multiplica ușor.
Cit de bun ai fi dacă n-ai avea societatea în spate, dacă ai fi singur pe acest pamint? Probabil ca mai mult de nivelul de trai al epocii de piatra nu ai ajunge. Deci care e valoarea ta intrinseca, fara a avea ajutorul celorlalti? Trăim într-o societate, așa că o mică parte din bogăție vine din munca ta și o parte mai mare din munca altor oameni. Se vede asta foarte bine atunci cind te muti dintr-o tara saraca, intr-o tara bogata. Pentru aceeasi munca ești remunerat mult mai mult, intr-una poți fi sarac, în alta poți sa sa fii milionar.
Lumea, pentru ca simte ca e ceva in neregula cu polarizarea societatii ( 10% din societate deține 90% din bogatie) cauta raspunsuri și, deocamdată, singura ideologie care da raspunsuri este comunismul, ceea ce e un lucru rău pentru ca, in forma leninista, nu este decit un alt model de oligarhie.
Şi, fiindcă ai menţionat „epoca de piatră” - defapt începând chiar din acele timpuri a început Legea Selecţiei Naturale; cei care erau în stare să şlefuiască o piatră ca să facă săgeţi - ăia erau în stare să vâneze, să aducă acasă vânatul, să mănânce. Incapabilii şi puturoşii mâncau resturi, pierdeau vremea prin peşteri cu nevestele.
Acum vremurile cică au evoluat, însa doar în sensul că cei slabi au învăţat că pot să-şi voteze politicieni care să le garanteze un trai nemeritat pe spatele celor capabili.
Bărbaţii socialişti sunt oameni slabi. Căci dacă nu ar fi slabi, atunci nu ar sta la mâna statului ca să le dea din rezultatul activităţilor ălora mai capabili. Nimeni nu te împiedică ca să devi şi tu bogat, sau să mergi altundeva unde crezi că poţi realiza mai mult.
Referitor la meritul celor bogati, pot sa amintesc cum a apărut democratia in Romana antica, cind cetatenii au decis sa plece si sa își intemeieze un nou oras, lasindu-i in urma pe aristocrati. Culmea e ca cei bogati nu au fost bucurosi ca au ramas singuri, caci daca e asa cum sustineti, ca meritul ca sint bogati era in intregime al lor, ar fi trebuit sa se bucure ca au scăpat de cei saraci, ce doar ii incurcau.
Asa ca s-au dus după ei și le-au cerut sa revină, promitindu-le ca vor avea reprezentanti in senat (tribuni), ce se vor putea opune (veto) oricaror legi ce nu sint acceptate de popor.
Atâta timp cât tu nu poţi livra aici argumente (link-uri) oficiale, rămâne doar presupunerea ta şi nimic mai mult.
Revenind la timpurile actuale - tu tot încerci să arunci o umbră de vinovăţie a bogaţilor faţă de săraci. Din discursul tău, reiese că bogaţii ar trebui să se simptă cumva vinovaţi din cauză că au îndrăznit să-i exploateze pe săraci, sau că bogaţii ar fi comis vreo nedreptate în defavoarea săracilor.
Însă, în timpurile actuale, teoria ta este doar o aiureală marxisto-socialistă. Şi am să-ţi explic de ce - cu toate că nu ar trebui să-mi irosesc timpul pe-aici în dezbateri inutile împotriva conceptelor marxiste.
Uite, în cele ce urmează, îţi voi explica cât mai succint şi cât mai clar...
Eu, (nemernicul de bogat gras şi abuziv) te-am angajat pe tine (săracul cel nevoiaş şi exploatat) ca să-mi prestezi munca X pentru Y suma de bani.
Odată ce eu te-am plătit pe tine la sfârşitul lunii cu Y suma de bani pentru care am convenit de comun acord, nici eu (exploatatorul), dar nici tu (săracul) nu mai putem avea nicio pretenţie, sau nicio justificare legală ulterioară de daune faţâ de celălalt. Nici eu (cel de te-a exploatat pe tine), dar nici tu (cel de mi-a muncit) nu ne mai putem acuza reciproc (legal) de vreo încălcare a clauzelor asupra cărora am convenit reciproc.
Fiindcă, Contractul de muncă, (la fel ca oricare alt contract), reprezintă "Legea Părţilor".
Orice altceva reprezintă doar o încercare de manipulare morală ieftină - o manipulare ce nu poate avea vreun rezultat favorabil într-un proces din cadrul unui sistem de justiţie normal.
Este echivalentul unei situaţii în care tu ai cumpărat un telefon mobil de la un magazin din România, apoi încerci să-i ceri unui judecător român ca să-ţi acorde ţie despăgubiri fiindcă, (vezi doamne), acelaşi model de telefon tu l-ai fi putut cumpăra mai ieftin în altă ţară, probabil acolo unde a fost produs. Asta ar fi o încercare de ţigănie ieftină şi lumea ţi-ar râde în nas!
Legea Cererii şi Ofertei (care operează într-o piaţă liberă) nu permite aşa ceva. Pe mine (bogatul) nu m-a obligat nimeni ca să te angajez pe tine (săracule). Şi nici pe tine (săracule), nu te-a obligat nimeni ca să să te laşi „exploatat” şi să munceşti pentru mine.
Aşadar, cade argumentul tău precum bogaţii, (sau angajatorii în general), ar trebui să datoreze ceva suplimentar societăţii, angajaţilor sau săracilor. Sau că bogaţii ar trebui să se simptă întrucâtva vinovaţi fiindcă ţi-au oferit un loc de muncă în care tu consideri că ai fost „exploatat".
Au trecut suficient de mulţi ani de la Manifestul Marxist împotriva exploatatorilor burghezi şi de la revoluţia bolşevică care ne-au adus pe toţi în mizerie. Mai terminaţi odată cu încercările astea de manipulare prostească... căci deveniţi plictisitor de banali şi rupţi de realitatea economică actuală.
In ceea ce priveste scoaterea ochilor cu acel contract, mie mi se pare ca sinteti doar un bitocrat, ca va opriti la lucrurile de suprafata și nu incercati sa patrundeti in profunzime, poate v-ar ajuta sa cititi mai multa istorie.
Un contract intre doua parti nu poate fi echitabil decit daca partile au putere egala, altfel e doar o justificare pentru partea abuzatoare și o incercare de a-l forta pe cel abuzat sa munceasca pentru tine. Din aceasta cauza exista Protectia Consumatorului, Inspectoratul de Munca, salariul minim, sindicatele si alte organe ale statului ce verifica calitatea, pentru a apara pe cei ce nu au puterea de a se apara singuri.
Ca incheiere va aduc aminte ca nu mi-ati răspuns de ce aristocratii din Roma antica nu s-au bucurat ca au scăpat de cei saraci.
Protecţia Consumatorilor - în terorie - ar trebui să-i protejeze pe Consumatori împotriva abuzurilor de tot felul. Dar, ce te faci că, in aceast caz consumatorul este cel care plăteşte, respectiv cel care cumpără muncă de la cel aşa-zis „sărac”?
În practică, Protecţia Consumatorilor nu-l protejează în niciun fel pe cumpărătorul de muncă (angajator) faţă de un angajat care trage chiulul la serviciu, sau care nu produce nici măcar suficienţi bani ca să acopere salariul minim obligatoriu impus de stat. Aşadar, în raport cu ceea ce oferă angajatorilor, Protecţia Consumatorilor este doar un organism inutil, doar consumator de resurse plătite din bani publici.
Inspecţia muncii - nu se implică în legătură cu moralitatea relaţiilor de muncă. Ci doar de existenţa şi de respectarea contractelor şi a normelor de muncă (fişa postului, plata salariilor, etc). Odată ce tu, (săracule) ai convenit să munceşti pentru suma Y, şi „exploatatorul” te-a plătit la timp cu suma convenită de ambele părţi, atunci ITM nu poate invoca legal vreo încălcare a legii. Căci dacă s-ar implica şi pe partea de moralitate, asta ar însemna să te sancţioneze şi pe tine atunci când tragi chiulul ne-aducând suficient venit pentru angajator (aşa cum o fac majoritatea bugetarilor sau politicienilor aleşi).
Sindicatele - nu verifică calitatea muncii, şi nici venitul adus angajatorului prin prestarea muncii. Deşi probabil că ar trebui, tocmai pentru a apăra în mod egal şi echitabil ambele părţi (pe vanzătorul de muncă, dar şi pe cumpăratorul de muncă).
Despre subiectul adiacent propus de tine, cel în legătură cu aristocraţii din Roma antică care i-ar fi oprimat pe săraci, nu comentez. Fiindcă, o speţă care s-ar fi întâmplat în trecut, nu scuză ceea ce încerci să faci tu atunci când acuzi acum bogaţii-cei-exploatatori fiindcă îndrăznesc să nu le cedeze săracilor ceva mai mult din bunăstarea lor, pe care au obţinut-o în urma investiţiilor, (adică o ideologie socialistă).
Dacă tu eşti atât de ahtiat după socialism, atunci du-te bre în Venezuela, Corea de Nord...sau China - însă nici pe-acolo nu cred că mai merge cu redistribuirea nemeritată de bani către incapabili sau puturoşi.
Deşi, cel puţin momentan, România rămâne totuşi locul ideal pentru tupeiştii şi nostalgicii care insistă la „redistribuirea” (furtul) resurselor altora, în continuarea vechiului stil socialist.
Totul porneste de la intrebarea: Au oamenii nevoie de libertate? Isi doresc libertatea? Lupta pentru a o obtine? Dar pentru a o pastra?
Raspunsul e surprinzator si dezamagitor.
Am citit candva un articol pe acest subiect a lui Gabriel Liiceanu - https://www.contributors.ro/au-oare-oamenii-nevoie-de-libertate/comment-page-1/
E un text mai lung, foarte frumos si foarte concret, mi-a placut foarte mult si voi cita din el:
„Într-o discuție publică pe care am avut-o cândva cu Lucian Boia, i-am pus această întrebare: „Pomeniți undeva de patru forțe care mișcă omenirea: dorința de putere, averea, sexul și cunoașterea. Dar libertatea? Au oamenii nevoie de libertate?” – „Oamenii au nevoie de protecție”, a răspuns Lucian Boia.
Nu-mi mai amintesc dacă pe loc, sau după ce dialogul nostru s-a încheiat, mi-a venit în minte următoarea replică: Dacă oamenii ar fi avut nevoie doar de protecție, s-ar fi aflat și astăzi în peșteră mestecând carne crudă. Dar au existat, din când în când măcar, și câțiva care au sporit gradul de protecție cu nevoia lor de libertate. Roata, de pildă, n-au inventat-o „toți”, ci unul singur în folosul tuturor. „Cineva” nu s-a mai împăcat cu târâtul în grup al animalului ucis, ci i-a eliberat pe toți de sclavia acestui obicei și a scornit roata. ...
Și-atunci, nu cumva istoria protecției omenirii atârnă până la urmă de istoria libertății ei? Poate că protecția dorită de toată lumea e opera celor puțini care au știut ce să facă cu libertatea lor. Să îndrăznim atunci să spunem că toți oamenii au nevoie de protecție, în vreme ce nu prea mulți se dau în vânt după libertate?
Dacă aruncăm o privire în istoria lumii (sau pe o hartă actuală a ei), cu greu vom putea susține că nevoia de libertate dă regula omenirii, chiar dacă nevoia de protecție a fost constantă. ...
Așadar, nu romantica „sete de libertate” pare să fi mișcat masele în istorie. Să ne amintim o clipă de Cartea Exodului, de povestea ieșirii din robia egipteană a poporul lui Israel condus de Moise.
Parabola poveștii e simplă: statistic vorbind, omul preferă să moară în robie lângă „oala cu carne”, decât flămând pe drumurile libertății.
Iar în povestea lui Dostoievski, de care am amintit într-un alt text, Marele Inchizitor îi spune „de la obraz” lui Isus că oamenii n-au nevoie de darul libertății, de „pâinea Cerului” pe care le-a adus-o El, ci de pâinea pământului oferită de Satana în „ispitirea în pustie”.
Istoria libertății, ca istorie a lungului drum de la pâinea pământului la pâinea Cerului, este așadar un raport subtil între puțini și mulți. Ameliorarea stării omenirii se datorează de fiecare dată câtorva „agenți ai libertății” care, prin faptele lor, lucrează în folosul celor mulți doritori de protecție. Ce dialectică stranie! Calitatea protecției depinde în permanență de o libertate pe care protejații nu o revendică defel și care, pentru nu puțini, nu-i altceva decât „o plictiseală și o belea” (Alfred Jarry).
Instalați pentru un timp nedefinit în inerția vieții, cei mai mulți dintre noi se mulțumesc să asiste cum noul și salvarea vin peste ei dintr-un cer care cel mai adesea le rămâne străin. Orice pas în bunăstarea noastră a fost fapta cuiva care a îndrăznit să înfrunte „despotismul Obiceiului”:
... „un geniu poate respira doar într-o atmosferă de libertate. […] nici un lucru nu s-a făcut vreodată fără să-l fi făcut cineva primul. tot ce e bun e rod al originalității. […] începutul tuturor lucrurilor înțelepte și nobile vine de la indivizi; în general, mai întâi de la un singur individ. toată cinstea și gloria omului obișnuit constă în a fi capabil să urmeze această inițiativă..”.(2)
Cuvintele acestea se află în faimoasa carte a lui John Stuart Mill, On Liberty (1859). Frustrații lumii s-au grăbit să strige că au fost jigniți, că „există intelectuali” care și-au arogat dreptul de a se considera, ei doar, „agenți ai libertății”, că în felul acesta omenirea a fost împărțită în „puțini” și „mulți”, „cei puțini” (geniile și elitele) disprețuindu-i și sfidându-i, cu aroganța lor binecunoscută, pe „oamenii obișnuiți”.
Nedându-și seama că, din toate punctele de vedere, este mai rentabil să admiri și să iubești decât să invidiezi și să urăști, ei s-au grăbit să strige: „Jos elitele!” Dar niciodată „cei de jos” nu vor putea fi ridicați coborându-i pe „cei de sus”. (3). Ațâțând ura împotriva „celor puțini”, ei n-au făcut doar să văduvească comunitatea pe care-o instigau – și pe ei înșiși – de uzufructul unor fapte excepționale, dar au promovat în același timp, de la nivelul unei mediocrități neîmpăcate cu ea, o enormă minciună.
Căci în fapt, isprava oricărei ființe aparte înzestrate este bazată nu pe dispreț, ci pe dăruire. Un muzician de geniu nu și-a compus muzica pentru a o asculta între patru pereți, iar marii scriitorii nu s-au îngropat cu manuscrisele lor. Putem fi jigniți de existența lui Platon? A lui Dostoievski? A lui Fleming? A lui Marconi? A lui Einstein? A lui Churchill? A lui Steve Jobs? Sau mai degrabă profităm cu toții de pe urma existenței lor? Nu cumva suntem toți mai bogați și suntem ceea ce suntem grație lor? A iubi agenții libertății nu-nseamnă a nu iubi oamenii în general.
A-i admira pe cei puțini nu-nseamnă a-i disprețui pe cei mulți. Îți poate fi cel mult milă de cei care n-au ajuns să se înfrupte din tot ce a dat omenirea mai bun.
Poate că oamenii – în majoritatea lor – n-au nevoie de libertate, ci, preponderent, de protecție. Și totuși! Ei au nevoie de cei care au nevoie de libertate nu numai pentru a-și spori gradul de protecție, ci deopotrivă pentru a învăța de la ei nevoia de libertate. Cei puțini i-au iubit pe cei mulți, le-au oferit protecție, un trai mai bun, un grad sporit de civilizație, un mod mai rafinat de a simți, un comportament superior și, mai ales, le-au deschis calea către propria lor libertate. Agenții libertății au devenit educatorii ei. Căci acesta e lucrul nemaipomenit care s-a întâmplat la un moment dat în istoria libertății: interesul câtorva gânditori s-a mutat de pe produsele libertății pe condiția ei. N-ar putea oare libertatea deveni însăși starea societății, s-au întrebat ei?
Cândva, la începutul modernității europene, o mână de oameni au început să-și bată capul nu cu un mod mai avantajos de a învârti o piatră de moară sau de a iriga un teren, ci cu proiectarea unui spațiu social care ar fi urmat să-i pună pe toți în condiția libertății. Gândul acestor clasici ai „societății deschise” era simplu: numai într-un cadru al vieții în care libertatea e garantată, societatea poate să aștepte de la fiecare o ispravă în folosul tuturor. În felul acesta, agenții libertății nu deveneau cei mulți (nu toată lumea, având-o, își poate folosi creator libertatea), dar puteau deveni, prin eliberarea unui uriaș potențial social, mai mulți. Iată axioma, formulată de Mill în cartea amintită, care fixează definitiv raportul ideal dintre protecție și libertate: „Grație libertății pot exista tot atâtea centre independente de promovare a îmbunătățirilor câți indivizi există” (4).
Cu poticnirile de rigoare, aceasta a fost istoria Occidentului. Alta mai bună, specia umană nu a cunoscut. Aceasta e istoria la care încercăm să ne-ntoarcem și din care nu vrem să fim din nou azvârliți. ...
Orice dezertare din istoria Occidentului presupune mizerabila revenire la „oala cu carne” și la „robia Egiptului”, la șantajul conductei de gaze siberiene, la kilul de zahăr și litrul de ulei cu care se cumpără un vot, la micii lui Vanghelie, la „suta” devenită simbolică pe care, cu privirea rătăcită, Ceaușescu o oferea din balcon sclavilor „lui” ca preț al perpetuării celei mai dezgustătoare „protecții” din istoria poporului român. (Pentru ei „oala cu carne” devenise de mult o fantasmă!)
Dar dacă libertatea nu este prima nevoie a omului și nici nu e neapărat dorită de cei mulți, dacă prețul ei e scump, s-a spus, și factura trebuie plătită în fiecare zi, de ce, atunci, se cuvine să punem piciorul în spațiul ei de risc și să vrem, uneori cu prețul vieții, să rămânem acolo?
De dragul speciei umane. Ca să nu arătăm ca niște dobitoace zgribulite de frică, la care un dobitoc mai obraznic și lipsit de scrupule rage de câteva ori pe zi”.
De aceea marxismul cultural, corectitudinea politica, mișcările woke, cancel culture etc. distrug ceva ce nu pot intelege. Distrug ceva ce-i face sa se simta in pericol. E despre izbavirea celor multi in fata celor putini.
De aceea greva prfesorilor e numai despre salarii.
Totul se reduce la „oala cu carne”.
Mai exact, ca să mă refer la exemplul cu inventarea roții, aceasta poate fi interpretată nu ca dorință de libertate ci ca o derivație din dorința de CUNOAȘTERE pentru a obține mai multă PUTERE și AVERE. Dacă roata (x4) e pusă la Porsche și nu la o căruță oarecare – pentru unii – se poate traduce inclusiv în SEX.
Apoi, Lucian Boia nu este figura centrala a acestui articol. Este mentionat un simplu raspuns la o intrebare. Cat de comunist a fost, asta trebuie sa hotarasca cei care studiaza arhiva fostei securitati, dincolo de asta cred ca are capacitatea intelectuala de a da un raspuns filosofic la o intrebare filosofica.
Nu este adus in discutie si nici eu nu l-am mentionat pentru laude la adresa trecutului sau comunist.
Pana la urma n-a fost nici mai mult nici mai putin decat unul dintre multii intelectuali care au colaborat cu organele. Nici mai bun, nici mai rau. Nu e o scuza, nu e nimic bun in privinta asta, dar asta nu inseamna ca omul e idiot, si atata timp cat e vorba doar de o fraza, un simplu raspuns la o intrebare, cred ca poate sa-si exprime o parere. Pana la urma toti profesorii din universitati erau in vizorul securitatii, dadeau note informative etc. Dupa 90 trebuiau toti dati afara. Aratati cu degetul, pusi la zid. Daca nu s-a intamplat asta cine-i de vina? Si Lucian Boia trebuia trimis acasa fara posibilitatea de a mai preda, scrie sau exprima opinii in spatiul public.
In rest, eu textul l-am inteles altfel. Gabriel Liiceanu face niste paralele intre diferite momente mai vechi sau mai noi din istoria oamenilor pe Terra, remarca anumite caracteristici care au dus oamenii pe un anumit drum. Mi s-a parut interesant, mi-a placut si am dorit sa citez cateva pasaje din acel articol.
P.S. Doar comisia pentru studierea arhivelor fostei securitati poate sa spuna cat de mult si cat de grav este tot ceea ce a facut Boia in viata sa comunista inainte de 90.
Să o lăsăm așa.
Uneori scriu mai agresiv, uneori mai nervos, uneori mai in gluma, mai ironic, mai haios depinde de subiect, de moment si de ce-mi trece prin cap in clipa aia. De felul meu sunt mai categorica, mai drastica, mai taioasa, mai intransigenta si recunosc lucrul asta. Scriu pentru ca am avut ceva timp in perioada asta si pentru ca lucrul asta ma relaxeaza, imi dau cu parerea pe un subiect si citesc si alte opinii. M-am obisnuit si m-am acomodat cu site-ul „Republica”. Imi face placere cand cineva ma apreciaza. Normal. La randul meu si eu apreciez pe altii.
Nu am pretentia ca ceea ce cred eu, ceea ce exprim eu este 100% parerea cea mai pura, cea mai adevarata, cea mai corecta, dar atat cat o sa mai comentez pe acest site am s-o fac cu maxima sinceritate in parerile exprimate, cu argumente si cu multa placere. La fel ca toti ceilalti.
Dialogul e greu de realizat pentru ca „vorbesti” cu oameni pe care nu-i cunosti chiar deloc si in scris e foarte dificil sa spui tot ce-ai vrea sa spui. Ar trebui sa scriu foarte, foarte mult. Asa se nasc si neclaritatile. Regret daca a fost ceva in neregula cu un raspuns de-al meu.
O să încerc să mă abțin din observațiile critice, deși rămân la convingerea că acestea fac parte dintr-o dezbatere autentică ne(auto)cenzurată.
Invidia este rea. Invidia cu siguranță nu poate fi eliminată nici măcar prin egalitate impusă.
Încercarea socialistă de a elimina invidia prin egalitarism nu poate spera niciodată să reușească.
Inima socialismului și comunismului este copleșitoarea dorință de a elimina invidia prin potolirea apetitului său agresiv, făcându-i pe toți uniformi și egali.
Este o doctrină absurdă și dăunătoare a „dreptății” că fiecare copil ar trebui să „înceapă” absolut în mod egal. Este o poziție anti-umană, deoarece fiecare copil începe în mod evident complet inegal - cu părinți și abilități inegale. Dacă părinții au dreptul să nască și să crească copiii fără intervenția statului, atunci părinții au dreptul concomitent de a furniza acel mediu și sumă de bani pentru ei. Pentru a asigura fiecărui copil o „oportunitate egală”, în sensul egalității sugarilor, asta ar trebui să înseamne că statul naționalizează toți copiii și îi crește în pepiniere de stat în condiții exact „egale” (deși, chiar și în acel caz egalitatea absolută nu este posibilă).
Socialiştii sunt admiraţi şi votaţi fiindcă promovează visul egalităţii. Însă, egalitatea impusă se bazează pur și simplu pe invidie. Iar invidia este un păcat creştinesc de bază - un păcat bine definit în urmă cu mii şi mii de ani.
Toate mişcările sindicale sunt bazate pe sentimentul de invidie: „Alţii-Au-Mai-Mult, Vrem-şi-Noi-La Fel!”. Efectul este că politicienii măresc birurile (taxele) sau/şi se împrumută de bani pentru a le liniştii doleanţele, cel puţin temporar. Însă, până la urmă, exact asta crează o inflaţie necontrolată în societate.
Când trecem granița României și vedem cât am rămas în urmă față de celelalte țări foste comuniste să îi mulțumim lui Iliescu în primul rând. Oricum el îmbătrânește în pace și onor netulburat de nimeni- oare visează noaptea cum minerii calcă în picioare libertatea (și oamenii) în anii '90 ?
E evident ca egalitatea e dorita de cei mai putin capabili sau de cei ce vad in asta o cale de a profita.
Dar toate aceste sunt vechi de cand s-a inventat comunismul. n-am descoperit nimic nou.