Sari la continut

Vorbește cu Republica și ascultă editorialele audio

Vă mulțumim că ne sunteți alături de șapte ani. Ascultați editorialele audio publicate pe platformă. Un proiect de inovație în tehnologie susținut de DEDEMAN.

Politicienii români, spre deosebire de cei britanici, nu dau cu pumnul în masă la Bruxelles, dar nici nu înţeleg ceva din ce se întâmplă acolo. Așa școală, așa politicieni, așa presă!

Politicieni britanici Bruxelles

Foto: Getty Images

Defectele şcolii româneşti, menţionate în prima parte a acestui articol, nu ar fi posibile fără concursul, mai mult sau mai puţin tacit, al politicienilor, cărora le-au convenit, de treizeci de ani, o masă de profesori îngenuncheaţi de directori, inspectori, miniştri, şefuleţi de prin minister sau universităţi şi îngropaţi în rapoarte de activitate, una de părinţi uşor de manipulat şi una de elevi sau studenţi din ce în ce mai slab pregătiţi. Aceasta pentru că ei înşişi, în imensa majoritate a cazurilor, sunt exact la fel: timoraţi de şefii mai mari, lipsiţi de personalitate, interesaţi exclusiv de câştigul electoral imediat, prost pregătiţi şi excesiv de autoritari când ajung în funcţii din care unicul lor vis este să taie şi să spânzure. 

Partea întâi: Profesor întors „forțat” în România: Școala a fost un dezastru în pandemie și în Marea Britanie, dar o birocrație mai imbecilă decât cea care îngroapă Ministerul Educației de la noi, mai rar

  • După aproape zece ani de stat în Marea Britanie, anul acesta, pentru a evita un lockdown care, orice ar zice unii, a fost mult mai aspru şi mai deprimant decât restricţiile din România, am preferat ca după Crăciun să rămân acasă în Bucureşti şi să lucrez online. Astfel, am avut ocazia, nu neapărat să ma reconectez la realităţile româneşti căci am avut o legătură solidă cu România în toţi aceşti ani, dar, cel puţin, prin forţa lucrurilor, să fiu mai mult expus la discursul public de pe scena politică şi mediatică românească. Diferenţele în raport cu discursul public britanic sunt – mă tem – semnificative şi îngrijorătoare, deşi există, inevitabil, şi unele asemănări. Trei domenii, pe care se întâmplă să le şi cunosc mai bine, ies în evidenţă: educaţia, politica şi presa. 

Politicienii români – provinciali, obsedaţi de militărie şi corigenţi la comunicare

Urmărind, în ultimele luni, cu ceva mai multă asiduitate discursul politicienilor români şi comparându-l cu acela al britanicilor, am tras câteva concluzii deloc flatante:

  • La guvernare se află o alianţă conjuncturală a două partide care, în afară de dorinţa de a fi şi unul, şi celălalt la putere, nu au absolut nimic în comun: pe de o parte, un partid „liberal” învechit în rele şi obişnuit să băltească împreună cu un PSD călduţ condus de alde Ciolacu, Ponta sau Geoană (mai greu le-a fost cu PSD-ul lui Dragnea, care nu părea dispus să colaboreze), iar pe de alta, un partid fundamental de centru-stânga (USR-PLUS) care ţine, morţiş şi ipocrit, să se dea de dreapta. „Liberalii” sunt tot atât de liberali pe cât sunt pesediştii, ambele partide bătându-se pe un electorat fundamental conservator din punct de vedere social, iar „useriştii”, sătui de stat în opoziţie şi înţelegând că, într-o ţară în care frica primară de comunism este încă reală sau întreţinută, orice discuţie a unor vagi reforme sociale de stânga este imposibilă, au ales să coabiteze cu un partid cu care n-au nici în clin, nici în mânecă, numai să fie şi ei o tură la guvernare.
  • Opoziţia este fie impotentă (PSD), fie complet dementă (AUR). La capitolul ăsta, nici Marea Britanie nu stă mai bine: opoziţia laburistă este şi ea total emasculată şi sfâşiată de conflicte interne şi nu reuşeşte, de mai bine de zece ani, să-i învingă pe conservatori, deşi aceştia din urmă nu s-au remarcat prin nimic special.
  • Preşedintele Iohanis este, în continuare, încântat de sine şi de propria importanţă, dă sfaturi ca un tătuc, ţine presa la respect şi, ca toţi predecesorii săi, venerează armata.
  • Obsesia pentru militărie şi autoritarism, la absolut toate partidele, este deprimantă. Românii par să aibă un cult al ierarhiei, al autorităţii şi se uită la şef „ca la Dumnezeu”.
  • Nici un politician român nu pare să fi citit sau ascultat în viaţa lui discursurile unor politicieni mai luminaţi decât el de la noi sau de aiurea. Niciunul nu are minime noţiuni de public speaking şi nici nu se gândeşte să ceară sfatul cuiva care se pricepe. De aceea, comunicarea politicienilor în spaţiul public este bolovănoasă, lipsită de charismă, fundamental ineptă. Cei mai mulţi dintre ei au aerul şi abilităţile retorice ale Sergentului Cristoloveanu sau, cel mult, ale Plutonierului Căpşună.
  • Politicienii români, spre deosebire de cei britanici, nu dau cu pumnul în masă la Bruxelles, dar nici nu înţeleg ceva din ce se întâmplă acolo. Dovada cea mai grăitoare că nu pricepem nimic din valorile şi principiile UE este că, atunci când UE spune imperativ că nu se dau bani decât pentru proiecte ecologice de aducere a economiei în secolul al XXI-lea, noi ne ducem cu proiecte de autostrăzi şi irigaţii. Dacă britanicii s-au pus de-a curmezişul UE din interese meschine ale conservatorilor, noi o facem din prostie.

Presa românească – isterică, desuetă şi defazată faţă de presa occidentală

La aşa şcoală şi aşa politicieni, aşa presă. Ar fi fost neverosimil ca şcoala şi politicienii să fi rămas, de treizeci de ani, la acest nivel de provincialism jenant dacă am fi avut o presă ceva mai sofisticată şi mai branşată la valorile Occidentului. Observaţiile următoare nu sunt, fireşte, valabile pentru absolut toată presa. Avem şi instituţii de presă respectabile, unde jurnaliştii îşi fac treaba în mod profesionist şi mai citesc şi urmăresc şi mass-media occidentale. Impresia generală însă este una nefavorabilă pentru că:

  • Presa continuă să cultive cu voluptate scandalul, căutând isteric rating-ul ieftin. De dragul încăierării politicienilor, creează false dileme (cu aerul că promovează dezbaterea), dezinformează, reinterpretează tendenţios vorbele cuiva. Poate că n-au aflat, dar modelul OTV este de mult expirat.
  • Tendinţa de a interpreta, simplist, realitatea în cheie exclusiv politică arată lipsa orizontului şi a lecturilor. Puţini au fost jurnaliştii care au lăsat deoparte ce le spuneau politicienii despre Covid şi au pus mâna să citească ei înşişi măcar ceva literatură medicală de popularizare sau au stat de vorbă cu specialişti în epidemiologie.
  • Televiziunea publică organizează talk-show-uri pe teme politice cu un singur invitat sau chiar cu mai mulţi, dar toţi având acceaşi opinie, lucru de neimaginat la BBC sau la alte televiziuni publice occidentale.
  • Jurnaliştii trimişi în teren par nişte simpli executanţi ai ordinelor venite din redacţie şi, în general, atunci când deschid gura, lasă impresia, prin vocabular şi sintaxă, că au chiulit mult de la şcoală.
  • Subiecte importante pe scena politică internaţională sunt fie ratate complet din ignoranţă, fie raportate, obsesiv şi minor, la România.
  • Site-urile ziarelor importante conţin, în continuare, clickbait-uri de care până şi revista unei parohii de la ţară din Marea Britanie s-ar ruşina.
  • Limbajul ziariştilor români atunci când vorbesc de monarhie sau aristocraţie în general trădează fie o incultură crasă, fie trânjii unei precare educaţii comuniste: vezi apelativele de tipul „domnul prinţ” (nu că i-aș lua cumva apărarea prinţului-vânător).
  • Majoritatea jurnaliştilor par complet deconectaţi de la dezbaterile intelectuale şi politice ale presei occidentale, preferând confortul unor realităţi deja familiare.
  • Manipularea este prezentă în toate instituţiile de presă occidentale, dar la noi ea cunoaşte un nivel de primitivism care te îndeamnă să strigi „Mai răsfiraţi, băieţi, mai răsfiraţi!”
  • În perioada Paştelui, Crăciunului sau altor sărbători religioase importante, majoritatea televiziunilor par nişte staţii anexe ale Trinitas-ului. Nu am nimic împotriva difuzării de ştiri din domeniul religios. Dimpotrivă, mi se pare deranjantă secularizarea excesivă a presei britanice, în care Paştele aproape că nu există, nici măcar în ziarele conservatoare. Dar a-mi da breaking news în fiecare seară a Săptămânii Mari de la denii, de la prohod şi de la înviere, a-mi organiza discuţii cu preoţi, a-mi da „ştiri” despre frumuseţea dragostei creştine şi a-mi difuza în fecare an în preajma Paştelui, nesmintit, filmul „Iisus din Nazaret” (care, întâmplător, îmi place enorm) ori, în cazuri fericite, un alt film cu tematică religioasă mi se pare deja un abuz. Mi se pare că sunt luat de imbecil.

Verdictul este, aşadar, întristător. Suntem de 14 ani în Uniunea Europeană şi continuăm să ne comportăm naiv, neprofesionist, provincial, continuăm să fim preocupaţi exclusiv de „ţărişoara” noastră, de „râul, ramul” nostru. Nu e vorba că nu ne simţim bine în liga mare, habar n-avem nici măcar cum să intrăm acolo. Suntem ca Ion al Glanetaşului care, ajuns, pe uşa din dos, la balul din Armadia, priveşte cu dispreţ la luxul „domnilor”, gândul lui fiind tot la pământurile din Pripas.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp 

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • Super articol, bravo, desi m-am intristat gandindu-ma ca am deja 60 de ani si nu voi mai prinde o Romania civilizata.... daca o sa existe vreodata asa ceva.
    • Like 0
  • Nume check icon
    Exceptional articol. Nu m-am asteptat la o atat de fidela caracterizare a clasei politice si in special a mediei romanesti.
    Si cum ati spus la final noi ramanem cu faimoasa "ospitalitate" romaneasca, o tara superba pacat ca este locuita de noi, mici si fete frumoase. Si cam atat.
    • Like 3


Îți recomandăm

Centrul Pompidou

Francezii anunță, sub patronajul președintelui Emmanuel Macron, deschiderea pe 27 martie a celei mai mari expoziții Brâncuși de până acum, iar un vin românesc a fost ales drept vinul oficial al evenimentului inaugural: Jidvei. (Profimedia Images)

Citește mai mult

Familia Mirică

„Eu, soția, mama și tata. Mai nou, sora și cumnatul care au renunțat să lucreze într-o firmă mare de asigurări ca să ne ajute cu munca pământului. Au fugit din București și au venit la fermă, pentru că afacerea are nevoie de forțe proaspete. Și cei 45 de angajați ai noștri, pe care-i considerăm parte din familie”. Aceasta este aritmetica unei afaceri de familie care poate fi sursă de inspirație pentru toți tinerii care înțeleg cât de mult a crescut valoarea pământului în lumea în care trăim.

Citește mai mult

Dan Byron

Într-un dialog deschis, așa cum sunt și majoritatea pieselor scrise de el, Daniel Radu, cunoscut mai degrabă ca Dan Byron, a vorbit recent la podcastul „În oraș cu Florin Negruțiu” despre copilăria sa, cântatul pe străzi la vârsta de 16 ani, amintirile mai puțin plăcute de la Liceul Militar de Muzică, dar și despre muzica sa și publicul ei întinerit. (Foto: Cristi Șuțu)

Citește mai mult