Profesor întors „forțat” în România: Școala a fost un dezastru în pandemie și în Marea Britanie, dar o birocrație mai imbecilă decât cea care îngroapă Ministerul Educației de la noi, mai rar

Foto: Getty Images

După aproape zece ani de stat în Marea Britanie, anul acesta, pentru a evita un lockdown care, orice ar zice unii, a fost mult mai aspru şi mai deprimant decât restricţiile din România, am preferat ca după Crăciun să rămân acasă în Bucureşti şi să lucrez online. Astfel, am avut ocazia, nu neapărat să ma reconectez la realităţile româneşti căci am avut o legătură solidă cu România în toţi aceşti ani, dar, cel puţin, prin forţa lucrurilor, să fiu mai mult expus la discursul public de pe scena politică şi mediatică românească. Diferenţele în raport cu discursul public britanic sunt – mă tem – semnificative şi îngrijorătoare, deşi există, inevitabil, şi unele asemănări. Trei domenii, pe care se întâmplă să le şi cunosc mai bine, ies în evidenţă: educaţia, politica şi presa. 

Școala românească – obsedată de proceduri, metodologii şi examene

Contrar a ceea ce s-a tot vehiculat în spaţiul public românesc, România nu a fost o excepţie în ce priveşte slaba calitate a şcolii online. Atât la nivel universitar, cât şi la nivel preuniversitar, şcoala a fost un dezastru în timpul pandemiei şi în Marea Britanie şi, după câte aud, nici în alte ţări nu a fost cu mult mai bine. 

Motivele sunt evidente: niciodată până acum nu s-a mai predat online, contactul direct dintre elev/ student şi profesor nu poate fi niciodată suplinit, oricât de performantă ar fi tehnologia utilizată, iar evaluarea, care e parte integrantă a sistemului educaţional, nu se mai poate face serios. 

Românii, obişnuiţi să-şi denigreze, în ultima vreme, profesorii, au sărit la beregăţile lor că nu au fost pregătiţi să lucreze online şi că, cel puţin la început, cei mai mulţi se limitau la a le trimite elevilor şi studenţilor teme, note de cursuri sau bibliografie online. Exact la fel s-a întâmplat şi în Marea Britanie. E drept că, atunci când a devenit clar că situaţia aceasta va dura mai mult decât se anticipa iniţial, cu toţii a trebuit să ne redresăm şi să ne gândim cum să-i ajutăm pe elevi sau studenţi măcar să se menţină pe linia de plutire, să nu acumuleze nişte lacune imposibil de reparat mai târziu. 

Aud că unii colegi din România s-au dezmeticit mai greu şi au blamat lipsa unor instrucţiuni precise de la universităţi sau de la Ministerul Educaţiei. Desigur, de la nişte intelectuali m-aş aştepta la ceva mai multă flexibilitate şi inventivitate, dar plângerile lor nu au fost cu totul nejustificate: într-un sistem ultracentralizat, în care autorităţile din minister şi inspectorate sunt Dumnezeu pe pământ, dau tot timpul directive şi controlează sistemul educaţional în totalitatea lui, profesorii şi-au pierdut instinctul libertăţii şi aşteaptă ordine şi proceduri. De fapt, aceasta este marea problemă a şcolii româneşti: este sufocată de proceduri şi metodologii. Nu că ele ar fi un lucru rău în sine, căci orice sistem funcţional are nevoie de un minim set de reguli, dar când aceste reguli ajung să-ţi obnubileze mintea şi să te facă să nu mai vezi pădurea din cauza copacilor, devin extrem de nocive.

Ministerul Educaţiei din România este pur şi simplu îngropat într-o birocraţie imbecilă care ţine şcoala captivă şi produce catastrofe educaţionale. Nici nu e de mirare că un asemenea sistem inerţial a fost luat pe nepregătite de pandemie şi pur şi simplu s-a blocat: prins între scenarii roşii, verzi, portocalii, hibride, non-hibride, proceduri osificate, rapoarte epidemiologice, acorduri ale părinţilor, teste Covid, purtarea sau nepurtarea măştilor, ministerul a părut că scapă din vedere esenţialul, adică tocmai lucrul cu care numele său sugerează că ar trebui să se ocupe. Doamna Anisie, fostul ministru al Educaţiei, avea aerul unei diriginte acre, care nu putea, din raţiuni obiective, depăşi nivelul unui profesor de gimnaziu. Ministrul actual, domnul Câmpeanu, de asemenea, nu pare a depăşi nivelul unui inginer cuminte timorat de şefi şi incapabil să ia propriile decizii. Cu foarte puţine excepţii, toţi miniştrii Educaţiei de după 1989 au ştiut de frica sindicatelor din învăţământ şi a prim-miniştrilor. Or, cu oameni timoraţi, incapabili intelectual şi robi ai birocraţiei clientelare, învăţământul românesc nu se va urni în veci din prăpastia în care a căzut.

Şi mai are o obsesie şcoala românească: aceea a examenelor. Asemenea lui Farfuridi, care, avea n-avea treabă, la 10 fix se ducea-n târg, şi noi: s-a făcut nu s-a făcut carte, examenele naţionale trebuie ţinute de parcă ar fi fost instituite prin legile lui Moise şi fără ele s-ar ruina ţara. Marea Britanie a procedat mult mai cuminte: a anulat toate examenele naţionale, înlocuindu-le cu evaluarea făcută de profesorii de la clasă. Desigur, mi se va reproşa că la noi profesorii ar umfla notele şi deci evaluarea nu ar mai fi relevantă. Şi profesorii britanici au umflat anul trecut notele şi, foarte probabil, le vor umfla şi anul ăsta.

Din nou, nu suntem noi atât de speciali. Dar este aberant, frizează absurdul să insişti să organizezi examene cu sute de mii de elevi doar de formă, în condiţiile în care de mai bine de un de zile nu s-a predat mai nimic. Ce ne propunem, de fapt, să aflăm prin aceste examene (presupunând că subiectele nu ar fi substanţial simplificate)? Că majoritatea elevilor sunt tufă de Veneţia?! Asta o ştim deja. În plus, obsesia standardizării subiectelor şi a baremelor de punctaj, transmisă contagios de la minister la părinţi grijulii şi meditatori, este delirantă, ca şi cum în viaţă elevii se vor întâlni cu un singur tip de probleme, pe care vor fi efectuat, eventual, şi două teste de pregătire săptămânal, iar profesorii ar fi nişte retardaţi în care nu poţi să te încrezi niciodată. E drept că şi britanicii au această obsesie, inclusiv la nivel universitar: studenţi deştepţi cu care în primele două trimestre pot lucra degajat şi avea conversaţii inteligente, brusc, în trimestrul al treilea, devin paralizaţi de frica examenului, vor să ştie exact cum vor arăta subiectele, cum trebuie să răspundă, ce pondere are traducerea, ce pondere are comentariul, cum să scrie comentariul etc., iar răspunsul meu cum că nici eu, nici colegii mei nu avem un şablon pe care ei să-l urmeze cu stricteţe şi după care noi să-i evaluăm îi irită mai ales pe cei mici din anul I, care sunt obişnuiţi din şcoală cu aceeaşi standardizare cretină.

Citește în continuare: Politicienii români, spre deosebire de cei britanici, nu dau cu pumnul în masă la Bruxelles, dar nici nu înţeleg ceva din ce se întâmplă acolo. Așa școală, așa politicieni, așa presă!

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp