sursa foto: Profimedia
Una din cele mai faine perioade de ciobănie am petrecut-o în Slăvei, în penultima vară din existența strungii. Cred că a fost apogeul vieții mele de cioban. Deși, două veri mai târziu, am mai ciobănit în Coasta lu Rus, a fost numai pentru a experimenta, vertiginos, declinul; pot spune că mi-am încheiat cariera acolo unde am început-o, în cel mai dur munte al Parângului: Slăveiul.
Una din săptămânile acelei veri am ciobănit-o cu Nicu Moian. La brânză era nea Culiță al lu Prună. Începusem să nu mai mănânc carne dar, ca să nu-i încurc pe oameni, mâncam ciorbele, doar carnea din ele o refuzam. Încă mâncam lactate. Totuși, efortul era mare, zilele lungi, așa că, în porneală, consumam ce găseam prin pădure: muguri de ferigă, ciuperci, zmeură, afine, orice găseam pentru a compensa dieta vegetariană.
Într-o după-amiază, cu oile pe-o tăietură mai veche, mă lăsasem către pădure. Nicu stătea pe areapa de diladeal. Am dat acolo de un brad bătrân, doborât de vânturi, suspendat pe-un gruneț. M-am cocoțat pe el și-am mers până spre vârf; am șezut între cepi, urmărind oile împrăștiate prin zmeurari, de la înălțime. Vremea era plăcută, oile cuminți așa că am început să mă plictisesc. Cum am rămas copil cu mintea, nu cu răutatea, de câte ori mă plictisesc încep și eu să fac ce fac copiii: tot felul de crâmpote.
(La școală, încă din clasa întâi, de plictiseală ronțăiam creioanele. O dată n-am avut creion, așa că m-am mulțumit să mușc din stilou. Obișnuit să întorc creionul cum îmi venea, m-am pomenit cu gura plină de cerneală.)
Deci mi-a venit să ronțăi ceva și, o dată cu pofta asta, a început să mă roadă și foamea. Aproape instant, ochii mi-au fugit la ciorchinii copți ai unui soc roșu crescut sub bradul meu parcă dinadins să întind eu mâna și să culeg. Fructe de soc negru mai consumasem. Nu-s rele, numai să mănânci puține, că te îngrețoșezi. Soc roșu? Niciodată.
Am rupt un ciorchine și-am stat pe gânduri. O fi otrăvitor? Cu câțiva ani în urmă, într-o toamnă târzie, pe-o tăietură din Ciorgan, am mâncat niște fructe negre, gustoase. Ajuns acasă, am căutat pe internet și am descoperit că era mătrăgună. Preventiv, mâncasem doar 5 și n-am avut nimic, dar m-au trecut toate transpirațiile gândindu-mă ce s-ar fi petrecut cu oile dacă mă apucau pe-acolo halucinațiile.
În cele din urmă, după ce am gustat, am decis să mănânc și soc roșu, dar până în zece bobițe. Le-am savurat pe rând, îndelung, ca să pară mai multe. Evident, imediat ce am terminat, a încolțit în minte teama. Remușcările, incertitudinea, așteptarea efectelor. După juma de ceas n-aveam nimic, așa că m-am liniștit și, bucuros, am mai mâncat câteva. Era și vremea de pornit spre stână, că mulgeam de vecernie. Am coborât din brad și am pornit la deal; ca la un semn, areapa oilor s-a-ntors și m-a urmat. Nicu s-a ridicat și mi-a strigat să o iau înainte, că rămâne el mai pe urmă.
Cum am ajuns în fruntea oilor, am simțit cum încep să-mi chiorăie mațele. O fi de foame, mi-am zis, mai mult cu gândul să mă amăgesc. Eram destul de aproape de stână dar, tot urcând, freamătul intestinelor mele s-a accentuat. Măcar nu-mi venea să vomit. Oile se înșiraseră tare, nu mă puteam abate, și-am regretat că nu rămânsesem la coadă. Nu mă scăpa nimic, dar aș fi avut șansa să-mi golesc burta și să pun capăt disconfortului.
Seara, mulgeam la strunga de pe cleanț. Ajuns la poartă, am sperat că se ocupă nea Culiță să bage oile iar eu să dau o fugă în pădure până să ne-apucăm de muls. Ca un făcut, nea Culiță întârzia în stână iar Loaici, ajutorul său, trebuia să se țină la uși. M-am resemnat că asta-i situația; am început să mă rog să nu m-apuce vreo criză în timpul mulsului și să încurc treaba cu totul.
În fine, când ne-am pus pe scaune, câinii au început să bată la dunga pădurii, după Cotețu lu Mărcuț. De acolo, s-au aliniat înspre Stâna Juronilor, cu larmă mare. De cum m-am așezat, pe mine mă apucaseră niște crampe îngrozitoare. Începeam deja să transpir. Mă rugam din toate puterile. Îmi doream să terminăm cât mai repede, ca să ies din situație basma curată. Numai că nea Culiță se temea că-i ursul și hotărâse să nu ne-apucăm încă de muls. Tumna când îmi venea să îl blastăm, s-a uitat la mine și-a zis:
- Dumii, că tu ești iute, nu dai tu fuga unde bat cânii? Pe-acolo ați ieșit de-amiaz și mi-i că v-o fi luat v’o oaie... O fi la hoit, că de-aia bat cânii în loc. Închid o ușă și mulg io cu Nicu până te-ntorci.
- N-avea cum să ne ia, a intervenit Nicu. Io am ieșit pe urmă ș-or fost cânii cu mine, ar fi sâmțât...
Eram de acord cu Nicu. De obicei aș fi spus ceva ca să-l liniștesc pe nea Culiță dar de data asta îmi pusese Dumnezeu mâna-n cap. Fără să stau pe gânduri, m-am ridicat de la strungă și am pornit la galop către câini. Am aruncat un ochi grăbit să mă asigur că nu e nimic, am intrat în pădure pe Dosu Părăului și, cu toată recunoștința de care poate fi capabil un om, am simțit că mi-am deșertat și laptele pe care l-am supt de la mama în ziua când m-am născut.
De multe ori mi-a dat Domnul răspuns la rugăciuni dar evident și grabnic ca atunci niciodată. Ca un făcut, câinii au trecut în fugă pe lângă mine și s-au băgat, bâtând, taman jos în părău. De acolo, au apucat firul apei, la deal. I-am urmat bucuros și-am profitat din plin să mă spăl, după care am ținut calea oilor ce iese chiar în fața scorțarului. Când m-a văzut nea Culiță pe unde apar, a exclamat admirativ:
- Păi te băgași după câni și pe Dosu Părăului?! Apăi nu trăbuia să te mai osteni atâta, că ce știi, or fi fost ceva mistreți!
- M-am băgat, cum să nu, am răspuns amuzat, dacă tot am plecat să văd că ce-o fi! M-am gândit că poate ai meta dreptate și, dac-o luat vreo oaie, sigur o tras-o în părău.
Am deschis înc-o ușă, m-am pus pe scaun și am muls voios, tot minunându-mă câtă dreptate are vorba: Prost să fii, noroc să ai!
Ajuns acasă, la finalul săptămânii, primul lucru făcut a fost să intru pe net și să citesc despre socul de munte. Atât florile cât și fructele au multe toxine. Fructele au efecte laxative puternice.
Învățătură de minte. Credeți? A venit toamna și s-au făcut ghebele. Deja îmi dusesem dieta până la extrem și nu mai mâncam nimica gătit. Obișnuit să consum ciuperci prin pădure, m-am bucurat de ghebe ca un copil de prăjituri. Oare ghebele au efect pozitiv asupra inteligenței? Întreb fiindcă, după ce mi-am făcut pofta, am realizat că înțelept ar fi fost să mă documentez mai întâi și apoi să mănânc. M-au trecut iarăși toate transpirațiile. Din fericire, n-am experimentat efecte adverse deși, cum aveam să citesc, și ghebele conțin o toxină care se neutralizează prin fierbere. Cine mai știe, la câte ciudățenii am mâncat, deja dobândisem imunitate.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.