Sari la continut

Spune-ți părerea! Intră alături de noi în comunitatea Republica

Vă invităm să intrați în Comunitatea Republica, grupul de Facebook în care contributorii, cei care își scriu aici ideile, vor sta de vorbă cu tine. Tot ce trebuie să faci este să ceri intrarea în acest spațiu al dialogului.

Radicalizarea lui Dumnezeu

Istoria e un coșmar din care aș vrea să mă trezesc. J. Joyce

„Eu sunt Domnul Dumnezeul tău, să nu ai alți dumnezei în afară de mine. Căci eu sunt un dumnezeu zelos.” Așa începe ciclul celor 10 porunci. Și toate religiile cărții (iudaică, creștină și musulmană) au făcut din această poruncă piatra de căpătâi a monoteismului. De aici, un pas mic pentru om, un pas mare pentru omenire, până la singularitatea dumnezeului biblic.

Dacă Nietzsche căuta să facă „filosofie cu ciocanul”, dați-mi, vă rog, un baros. Vreau să sparg această piatră, să fac teologie cu barosul.

Nu pretind că sunt primul care afirmă cele ce urmează dar e posibil să fiu primul pe care îl citiți:

  • Să nu ai alți dumnezei afară de Mine admite existența altor zeități. Doar că
  • Eu sunt Domnul Dumnezeul tău, adică al lui Israel și numai al lui, nu și al altor popoare. Care Israel să ia aminte că
  • Eu sunt un Dumnezeu zelos. Ai încăput pe mâna mea, acum să joci cum cânt eu.

Să explic. Religiile antice admiteau, fără excepție, pluralitatea divinității. Deci și religia evreilor. Elohim din Geneza biblică, tradus prin Dumnezeii, a făcut cerul și pământul. Creștinismul identifică în acest plural, urmat de verb la formă de singular, Sfânta Treime. Dar este vorba pur și simplu de mai mulți zei care acționează în consens când înfăptuiesc Creația. Din nou, nu e un caz singular. Și alte mituri cosmogonice dezvăluie cum zeii decid să creeze lumea. Iar Elohim, afirmă exegeții, nu e același cu Iahveh.

Pentru a fi cât mai limpede, să trecem prin politeismul grec. Aflăm de la Homer cum zei și zeițe se implică în războiul troian. Și mai știm că orice cetate își alegea un zeu protector.

Zeii sunt invocați și binevoiesc sau nu să ocrotească un trib, o comunitate, un popor. Iar cei aleși au datoria să-i venereze pe ocrotitori, crescându-le astfel prestigiul în panteon.

Xenofon îi acuza pe greci că și-au creat zeii după chipul și asemănarea lor. Iar Elohim l-a creat pe Adam după chipul și asemănarea sa.

Avraam, șef de trib nomad, primește cunoașterea Dumnezeului celui Viu de la marele preot Melchisedec. Îi ridică altare și îi aduce sacrificii. Dumnezeul cel Viu îl pune la încercare, cerându-i să-și sacrifice propriul și unicul fiu. Avraam ascultă, dar sacrificiul nu mai are loc. Dumnezeu a primit confirmarea credinței și a supunerii. De acum înainte, urmașii lui Avraam vor fi poporul său. Sau popoarele, pentru că, din nepoții lui Avraam, Israel și Ismael, iau naștere evreii și arabii. Doar că arabii își preiau moștenirea abia cu revelația profetului Mahomed. Poporul lui Israel e un popor nomad, nestatornic din fire, pe care Dumnezeu nu-l stăpânește decât cu biciul, cum face păstorul cu vitele ale căror tendință e, mereu, spre dezbinare și neascultare. Dumnezeul cel Viu trece prin două faze diferite, de la cea de Elohim la cea de Iahveh, iar cultul său e instituționalizat de către Moise. Iahveh e zeul lui Israel și numai al lui. Evreii sunt și ei zeloși și nu vor să-l împartă cu nimeni. Iahveh ia pășunea altor popoare și o dă lui Israel, îl duce pe Israel în țara promisă, trecând prin foc și sabie comunități întregi, Iahveh va fi mai mare decât zeii altor popoare dacă are supunerea totală a lui Israel. Dar socoteala lui Moise nu prea iese. Lui Israel îi place viața fără ziduri și evadează mereu în cultele fertilității dedicate unor zei ca Baal. Parcă simte că Iahve are și el nevoie de Israel, nu doar Israel de Iahveh. Dar Iahveh, asemeni unui soț înșelat, trece mereu la repercusiuni și la amenințarea că își va părăsi poporul. De câte ori istoria dă cu el de pământ, Israel își aduce aminte că are un Dumnezeu care nu glumește.

Până și Hristos afirmă: „Am venit în lume doar pentru oile pierdute ale lui Israel”. De ce s-a răzgândit? Aici e buba. Identificăm în Noul Testament două tipuri de mesaj evanghelic: unul iudaic, cu cei 12 apostoli evrei care vor să-l țină pe Mesia doar pentru poporul ales, și unul păgân, cu apostolul Pavel care adaptează mesajul cristic la lumea traco-elenistică, adică păgână. Limitarea lui Iisus la propriul popor pare să fie forțată de evangheliști. Iisus mărturisește, după interacțiunea cu un centurion roman: „Adevărat spun vouă, că n-am văzut atâta credință în toată casa lui Israel.” Iar aproapele din pildă nu e un iudeu, ci un samaritean.

Propovăduirea lui Pavel pune evreii pe jar. E chemat la Ierusalim spre a da socoteală pentru blasfemia de a-l împărtăși lumii pe cel care trebuie să-l facă pe Israel mai mare decât toate popoarele. Atunci are Petru viziunea cu bucatele spurcate, oprite de lege, și creștinii iudei fac un pas înapoi: oricine poate primi evanghelia, cu condiția să treacă la Lege, în trup și spirit. Pavel zice ca ei, scrie ca el: Legea ne-a fost dată spre judecată și moarte, Hristos s-a făcut nouă lege, spre iertare și înviere. Mai târziu, Biserica a adoptat ambele mesaje: unul în teorie, altul în practică, asemeni unui Stăpân care cheamă câinele cu vorbă bună și mângâiere, ca să-i pună lanțul la gât și bâta pe spinare.

Nu e întâmplătoare comparația creștinului cu câinele. Un anume Pavlov a demonstrat legătura cauzală dintre stimulul asociat și reacția organismului, aprinzând lumina când hrănea câinele. După o vreme, câinele saliva doar la pornirea luminii, fără să primească hrană. Rămânea cu bale și cu speranța că va primi și hrana. Dar Pavlov, se zice, nu s-a oprit aici. De câte ori hrănea câinele, îi arăta un cerc. De câte ori îl bătea, îi arăta un oval. Era suficient să-i arate cercul că saliva; îi arăta ovalul și câinele scâncea, speriat. Cu un cerc flexibil în mână, Pavlov a dus experimentul la extrem. Îi arăta câinelui cercul pe care, prin strângere, îl transforma în oval, apoi iar în cerc, iar în oval. Câinele a înnebunit.

Dumnezeul biblic e stăpânul care îmi arată, concomitent, cercul și ovalul. Hrana și bătaia. Cum să mai judec lucrurile limpede? Cum să nu fie istoria creată de mine, omul, o nebunie? M-am născut vinovat pentru păcatul primului om, sunt la cheremul unui Stăpân zelos și cu toane. Vedeți vreo asemănare cu statul totalitar, laic sau religios?

Punctul de răscruce al Bibliei este Cartea lui Iov. Dumnezeu îl dă pe Iov, un om fără pată, în mâinile lui Satan, să-l încerce. Din Patriarh, Iov ajunge un orb cerșetor. Doi prieteni buni de pe alte meleaguri îl vizitează și îi reproșează păcatele neștiute sau nerecunoscute. Iov se apără și îl condamnă pe Dumnezeu. Atunci Intervine Dumnezeu și îi arată lui Iov cât e El de puternic și de neînțeles. Cine e omul să se pună cu ditai Stăpânul? Dar Iov primește înapoi cele pierdute. De ce a făcut Dumnezeu așa ceva? Pentru că are PUTERE nelimitată. Iov nu poate decât să se supună. Demnitatea umană e un moft. Cum vă sună acum cuvintele lui Hristos: „Căutați mai întâi împărăția lui Dumnezeu și toate acestea se vor adăuga vouă”?

Dar să abordăm o altă viziune. Iov e Prometeul biblic. În loc să pupe tălpile lui Iahve, el se revoltă. Prietenii îl condamnă apriori, Iahve tună și fulgeră. Dar ce are Iov de pierdut? Viața de câine? Și atunci Iahve îi dă toate cele înapoi. Nu pentru că a putut, ci pentru că Iov le-a câștigat fiind demn. Sau, poate, i le-a dat alt zeu. Sau soarta. Sau karma. Indiferent de variante, vedem că, în fața demnității umane, se înclină și zeii și soarta. Acum, aceeași afirmație a lui Hristos: „Căutați mai întâi împărăția lui Dumnezeu și toate acestea se vor adăuga vouă”, are alt înțeles.

Constat că e la modă desființarea lui Eliade. Personal, când îl voi întâlni dincolo, îi voi strânge mâna. N-o fi fost om de știință, dar a fost ceva mult mai mult: Profesor. A făcut istoria religiilor pe înțelesul meu, al profanului însetat de sacru. a făcut, vorba apostolului Pavel, teorie pentru „cei cu dinți de lapte”. În linii mari, m-a învățat următoarele:

  • Pentru omul tradițional, realitatea există în măsura în care participă la sacru. Restul e iluzie. Iată de ce munca, iubirea, sexul, muzica, dansul, războiul etc. sunt sacre ca să poată fi reale.
  • Sacru e orice lucru valorizat de un mit.
  • Mitul e un model exemplar. Arată că ceva trebuie făcut pentru că așa l-au făcut, mai întâi, zeii.
  • Zeii au creat lumea și apoi s-au retras.
  • Zeii locuiesc în Ceruri. Sunt extratereștri. Sau sub pământ, în Infern (care nu e obligatoriu Iadul).
  • La început, oamenii puteau alege soli care mergeau, în carne și oase, la zei.
  • Din cauza unei erori sau a mândriei sau a păcatului, zeii rup calea de legătură a lumii cu Cerul sau Infernul.
  • Ascensiunea la Cer se poate face doar de către inițiați și doar în spirit.
  • Va veni o vreme în care zeii se vor întoarce și vor restabili pe pământ starea paradisiacă.
  • Creația e sortită entropiei, de aceea lumea trebuie recreată periodic. Timpul e circular, omul se reîncarnează.
  • Geniul religios evreu introduce timpul linear. Dumnezeu crează istoria, intervine în istorie și va sfârși istoria. Omul istoric trăiește doar o dată. Nimic nu este sacru în afară de casa lui Dumnezeu, templul. Creația a fost profanată, tot ce face omul e nimicnicie, vânare de vânt. Omul trebuie să se rușineze și să se căiască pentru ceea ce este.

Creștinismul și islamul au proliferat în „Întunecatul Ev Mediu”, într-o lume a totalitarismelor. Dar care a fost raportul dintre lumea medievală și cele două religii?

Când îmi răspund la această întrebare, am în vedere că democrația s-a născut în Atena, într-o lume politeistă ce a permis nașterea filosofiei antice grecești care, la rându-i, a făcut posibil un creștinism cu față umană. Că un Imperiu Incaș a cedat fără luptă în fața unui grup flămând și beteag de pompos-numiți conchistadori, pentru simplul motiv că un mit le prezicea revenirea zeilor pe pământ în timpul unui eveniment astronomic care tocmai avea loc. Că spiritul capitalismului a fost posibil datorită eticii protestante.

Când Hristos le spunea apostolilor că, dacă au credință, pot muta munții, era și un avertisment. Ideile în care credem modelează lumea în care trăim.

Lumea a devenit mai bună datorită unor oameni ca Prometeu, Iov, Hristos, Ghandi și a altora, cunoscuți sau nu, care au arătat zeilor că există demnitate umană. Aceștia sunt figuri mitice, modele exemplare ce au învățat lumea că demnitatea umană se păstrează cu sacrificiu personal, dar că răsplata demnității e progresul.

Îți recomandăm
Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • Ana Hata check icon
    Pentru barosul respectiv e nevoie să vă faceți dumneavoastră drum pe la fierăria lui Mime ... Pe noi, deocamdată, ne cam găsiți în poiana lui Iocan :-)
    Mă bucur mult să vă citesc articolele și urmăresc cu plăcere parcursul de gândire și simțire.
    • Like 1
  • Foarte frumos... Foarte bine scris .. Un articol forte bine inchegat. Cei ce nu au inteles cum se sfirseste .....au ei o problema. Intrebari, intrebari, intrebari ....vom afla raspunsul la final .
    • Like 3
  • Sariti,crestini buni! Marcu Jura tocmai v-a facut caini.Sau mai bine nu.Repetati dupa mine,ca niste caini dresati ce sunteti(asa zice Jura) ;fericiti cei facuti caini de ciobani,ca a lor va fi imparatia cerurilor.El atat a inteles din crestinism si din conceptul de Stapan a lui Dumnezeu(ala care da cu bata,cioban ca si Jura).Iar pe Iov n-are cum sa-l inteleaga prea curand deoarece celor cu ''dinti de lapte'' nu le sunt rezervate astfel de incercari puternice.Abia daca suporta sa-l mistocareasca careva pe aici(glumesc,desigur).
    • Like 0
  • Este o filosofie din baros şi o teologie din topor
    • Like 3
  • check icon
    ... și?
    Scopul, rostul, țelul articolului care-i ori unde-i ascuns?
    Pe cuvânt că se termină prea abrupt pentru a nu bănui că-i lipsește sfârșitul, sau așa cum am învățat noi la școală, încheierea!
    • Like 2
    • @
      E posibil sa nu fi citit articolul. Ori daca l-ai citit, doar l-ai citit, nu l-ai si inteles. In articol se delimiteaza explicit intre doua stari ale omului: deminitate si supunere absoluta in fata unui zeu, a unui mit etc., supenere facuta cu si din frica de a nu fi persecutat. Altfel spus "capul plecat, sabia nu-l taie", aceasta este starea pe care o critica autorul si pe care o intalneste frecvent la roman. Autorul isi doreste ca aceasta stare sa fie inlocuita de o valoare umana si anume: DEMNITATE. Apropo, intrebare pentru unii comentatori: voi stiti ce inseamna demnitatea? Daca da, lucrati pentru stapan sau nu sunteti de partea demnitatii umane?
      • Like 1
    • @ Mazilu Cristi
      check icon
      Domnule, am și citit, am și priceput! Ceea ce faci dumneata aici, este să mă aduci în situația de a răspunde eternei întrebări școlărești „ce a vrut să spună autorul?”
      Ei bine, cu părere de rău dar cu diacritice, cred în continuare că respectivul articol se încheie fără o concluzie: asta, doar dacă nu-mi cereți să-l privesc ca pe o operă literară de altă factură decât publicistica!
      Cu speranța că nu v-am supărat, vă doresc numai bine.
      • Like 0
    • @
      Parerile de rau, supararile si alte tipuri de emotii nu au ce cauta in analize si polemici civilizate. Mai mult, iata si concluzia articolului: "Lumea a devenit mai bună datorită unor oameni ca Prometeu, Iov, Hristos, Ghandi și a altora, cunoscuți sau nu, care au arătat zeilor că există demnitate umană. Aceștia sunt figuri mitice, modele exemplare ce au învățat lumea că demnitatea umană se păstrează cu sacrificiu personal, dar că răsplata demnității e progresul." Ce anume nu se intelege sau nu intelegeti din aceasta concluzie: demnitatea umana este extrem de importanta prin raportarea la progres, evolutie, dezvoltare? Ce nu se intelege din ideea de sacrificiu personal, din ideea de implicare cu demnitate in evolutie? Nota: Republica.ro nu se promoveaza ca un loc unde se scriu opere literare, ci o comunitate unde se exprima idei, opinii, conceptii, teorii etc., cu mai multe sau mai putine argumente, mai stiintifice sau mai putin stiintifice, dar intr-un mod civilizat, de tip dialog, cu un ridicat standard jurnalistic, publicistic, profesional etc.. Din punct de vedere al criticii formale sau informale aduse la adresa religiei, autorul are perfecta dreptate, in opinia mea. Religia a avut un rol primordial in evolutia speciei, insa acest rol incepe sa se diminueze tot mai mult pentru simplul motiv ca omul are acces la informatie, iar nivelul de constientizare creste atat de mult incat nevoia de un zeu se va diminua pana la disparitie. Nevoia de un zeu, in esenta, a raspuns nevoii constiente de siguranta, de confort psihologic specifica omului.
      • Like 1
  • Vasile check icon
    Frumos scris.
    • Like 2


Îți recomandăm

litoral 2021

Totul a pornit de la o simplă aluniță pe care o avea pe spate, din naștere. Mereu râdea cu părinții ei - era alunița după care o puteau recunoaște imediat, în cazul în care ar fi pierdut-o pe malul mării. (Foto: Rob Wilkinson / Alamy / Alamy / Profimedia)

Citește mai mult

articol audio
play icon mic icon Echipa de fericire

„Am tras de mine cât am putut și la 11 și 50 de minute știu că a venit pe lume Teodor. I-am auzit pentru prima dată glasul, l-am simțit pe pieptul meu, i-am văzut pielea, am știut că i s-a pus sângele în mișcare... că a venit pe lume, de fapt”- Alexandra povestește zâmbind cele mai intense 40 de minute din viața ei.

Citește mai mult

Silvia Demeter

Acel grajd avea să capete, în doi ani, o nouă funcțiune - living, dining și bucătărie în ceea ce avea să devină, prin măiestria arhitectei, reședința de vară a Prințului Charles. Totul cu un mesaj – păstrarea tradiției, salvarea patrimoniului arhitectural din zonele rurale ale României. Foto opiniatimisoarei.ro

Citește mai mult