Istoria e un coșmar din care aș vrea să mă trezesc. J. Joyce
„Eu sunt Domnul Dumnezeul tău, să nu ai alți dumnezei în afară de mine. Căci eu sunt un dumnezeu zelos.” Așa începe ciclul celor 10 porunci. Și toate religiile cărții (iudaică, creștină și musulmană) au făcut din această poruncă piatra de căpătâi a monoteismului. De aici, un pas mic pentru om, un pas mare pentru omenire, până la singularitatea dumnezeului biblic.
Dacă Nietzsche căuta să facă „filosofie cu ciocanul”, dați-mi, vă rog, un baros. Vreau să sparg această piatră, să fac teologie cu barosul.
Nu pretind că sunt primul care afirmă cele ce urmează dar e posibil să fiu primul pe care îl citiți:
- Să nu ai alți dumnezei afară de Mine admite existența altor zeități. Doar că
- Eu sunt Domnul Dumnezeul tău, adică al lui Israel și numai al lui, nu și al altor popoare. Care Israel să ia aminte că
- Eu sunt un Dumnezeu zelos. Ai încăput pe mâna mea, acum să joci cum cânt eu.
Să explic. Religiile antice admiteau, fără excepție, pluralitatea divinității. Deci și religia evreilor. Elohim din Geneza biblică, tradus prin Dumnezeii, a făcut cerul și pământul. Creștinismul identifică în acest plural, urmat de verb la formă de singular, Sfânta Treime. Dar este vorba pur și simplu de mai mulți zei care acționează în consens când înfăptuiesc Creația. Din nou, nu e un caz singular. Și alte mituri cosmogonice dezvăluie cum zeii decid să creeze lumea. Iar Elohim, afirmă exegeții, nu e același cu Iahveh.
Pentru a fi cât mai limpede, să trecem prin politeismul grec. Aflăm de la Homer cum zei și zeițe se implică în războiul troian. Și mai știm că orice cetate își alegea un zeu protector.
Zeii sunt invocați și binevoiesc sau nu să ocrotească un trib, o comunitate, un popor. Iar cei aleși au datoria să-i venereze pe ocrotitori, crescându-le astfel prestigiul în panteon.
Xenofon îi acuza pe greci că și-au creat zeii după chipul și asemănarea lor. Iar Elohim l-a creat pe Adam după chipul și asemănarea sa.
Avraam, șef de trib nomad, primește cunoașterea Dumnezeului celui Viu de la marele preot Melchisedec. Îi ridică altare și îi aduce sacrificii. Dumnezeul cel Viu îl pune la încercare, cerându-i să-și sacrifice propriul și unicul fiu. Avraam ascultă, dar sacrificiul nu mai are loc. Dumnezeu a primit confirmarea credinței și a supunerii. De acum înainte, urmașii lui Avraam vor fi poporul său. Sau popoarele, pentru că, din nepoții lui Avraam, Israel și Ismael, iau naștere evreii și arabii. Doar că arabii își preiau moștenirea abia cu revelația profetului Mahomed. Poporul lui Israel e un popor nomad, nestatornic din fire, pe care Dumnezeu nu-l stăpânește decât cu biciul, cum face păstorul cu vitele ale căror tendință e, mereu, spre dezbinare și neascultare. Dumnezeul cel Viu trece prin două faze diferite, de la cea de Elohim la cea de Iahveh, iar cultul său e instituționalizat de către Moise. Iahveh e zeul lui Israel și numai al lui. Evreii sunt și ei zeloși și nu vor să-l împartă cu nimeni. Iahveh ia pășunea altor popoare și o dă lui Israel, îl duce pe Israel în țara promisă, trecând prin foc și sabie comunități întregi, Iahveh va fi mai mare decât zeii altor popoare dacă are supunerea totală a lui Israel. Dar socoteala lui Moise nu prea iese. Lui Israel îi place viața fără ziduri și evadează mereu în cultele fertilității dedicate unor zei ca Baal. Parcă simte că Iahve are și el nevoie de Israel, nu doar Israel de Iahveh. Dar Iahveh, asemeni unui soț înșelat, trece mereu la repercusiuni și la amenințarea că își va părăsi poporul. De câte ori istoria dă cu el de pământ, Israel își aduce aminte că are un Dumnezeu care nu glumește.
Până și Hristos afirmă: „Am venit în lume doar pentru oile pierdute ale lui Israel”. De ce s-a răzgândit? Aici e buba. Identificăm în Noul Testament două tipuri de mesaj evanghelic: unul iudaic, cu cei 12 apostoli evrei care vor să-l țină pe Mesia doar pentru poporul ales, și unul păgân, cu apostolul Pavel care adaptează mesajul cristic la lumea traco-elenistică, adică păgână. Limitarea lui Iisus la propriul popor pare să fie forțată de evangheliști. Iisus mărturisește, după interacțiunea cu un centurion roman: „Adevărat spun vouă, că n-am văzut atâta credință în toată casa lui Israel.” Iar aproapele din pildă nu e un iudeu, ci un samaritean.
Propovăduirea lui Pavel pune evreii pe jar. E chemat la Ierusalim spre a da socoteală pentru blasfemia de a-l împărtăși lumii pe cel care trebuie să-l facă pe Israel mai mare decât toate popoarele. Atunci are Petru viziunea cu bucatele spurcate, oprite de lege, și creștinii iudei fac un pas înapoi: oricine poate primi evanghelia, cu condiția să treacă la Lege, în trup și spirit. Pavel zice ca ei, scrie ca el: Legea ne-a fost dată spre judecată și moarte, Hristos s-a făcut nouă lege, spre iertare și înviere. Mai târziu, Biserica a adoptat ambele mesaje: unul în teorie, altul în practică, asemeni unui Stăpân care cheamă câinele cu vorbă bună și mângâiere, ca să-i pună lanțul la gât și bâta pe spinare.
Nu e întâmplătoare comparația creștinului cu câinele. Un anume Pavlov a demonstrat legătura cauzală dintre stimulul asociat și reacția organismului, aprinzând lumina când hrănea câinele. După o vreme, câinele saliva doar la pornirea luminii, fără să primească hrană. Rămânea cu bale și cu speranța că va primi și hrana. Dar Pavlov, se zice, nu s-a oprit aici. De câte ori hrănea câinele, îi arăta un cerc. De câte ori îl bătea, îi arăta un oval. Era suficient să-i arate cercul că saliva; îi arăta ovalul și câinele scâncea, speriat. Cu un cerc flexibil în mână, Pavlov a dus experimentul la extrem. Îi arăta câinelui cercul pe care, prin strângere, îl transforma în oval, apoi iar în cerc, iar în oval. Câinele a înnebunit.
Dumnezeul biblic e stăpânul care îmi arată, concomitent, cercul și ovalul. Hrana și bătaia. Cum să mai judec lucrurile limpede? Cum să nu fie istoria creată de mine, omul, o nebunie? M-am născut vinovat pentru păcatul primului om, sunt la cheremul unui Stăpân zelos și cu toane. Vedeți vreo asemănare cu statul totalitar, laic sau religios?
Punctul de răscruce al Bibliei este Cartea lui Iov. Dumnezeu îl dă pe Iov, un om fără pată, în mâinile lui Satan, să-l încerce. Din Patriarh, Iov ajunge un orb cerșetor. Doi prieteni buni de pe alte meleaguri îl vizitează și îi reproșează păcatele neștiute sau nerecunoscute. Iov se apără și îl condamnă pe Dumnezeu. Atunci Intervine Dumnezeu și îi arată lui Iov cât e El de puternic și de neînțeles. Cine e omul să se pună cu ditai Stăpânul? Dar Iov primește înapoi cele pierdute. De ce a făcut Dumnezeu așa ceva? Pentru că are PUTERE nelimitată. Iov nu poate decât să se supună. Demnitatea umană e un moft. Cum vă sună acum cuvintele lui Hristos: „Căutați mai întâi împărăția lui Dumnezeu și toate acestea se vor adăuga vouă”?
Dar să abordăm o altă viziune. Iov e Prometeul biblic. În loc să pupe tălpile lui Iahve, el se revoltă. Prietenii îl condamnă apriori, Iahve tună și fulgeră. Dar ce are Iov de pierdut? Viața de câine? Și atunci Iahve îi dă toate cele înapoi. Nu pentru că a putut, ci pentru că Iov le-a câștigat fiind demn. Sau, poate, i le-a dat alt zeu. Sau soarta. Sau karma. Indiferent de variante, vedem că, în fața demnității umane, se înclină și zeii și soarta. Acum, aceeași afirmație a lui Hristos: „Căutați mai întâi împărăția lui Dumnezeu și toate acestea se vor adăuga vouă”, are alt înțeles.
Constat că e la modă desființarea lui Eliade. Personal, când îl voi întâlni dincolo, îi voi strânge mâna. N-o fi fost om de știință, dar a fost ceva mult mai mult: Profesor. A făcut istoria religiilor pe înțelesul meu, al profanului însetat de sacru. a făcut, vorba apostolului Pavel, teorie pentru „cei cu dinți de lapte”. În linii mari, m-a învățat următoarele:
- Pentru omul tradițional, realitatea există în măsura în care participă la sacru. Restul e iluzie. Iată de ce munca, iubirea, sexul, muzica, dansul, războiul etc. sunt sacre ca să poată fi reale.
- Sacru e orice lucru valorizat de un mit.
- Mitul e un model exemplar. Arată că ceva trebuie făcut pentru că așa l-au făcut, mai întâi, zeii.
- Zeii au creat lumea și apoi s-au retras.
- Zeii locuiesc în Ceruri. Sunt extratereștri. Sau sub pământ, în Infern (care nu e obligatoriu Iadul).
- La început, oamenii puteau alege soli care mergeau, în carne și oase, la zei.
- Din cauza unei erori sau a mândriei sau a păcatului, zeii rup calea de legătură a lumii cu Cerul sau Infernul.
- Ascensiunea la Cer se poate face doar de către inițiați și doar în spirit.
- Va veni o vreme în care zeii se vor întoarce și vor restabili pe pământ starea paradisiacă.
- Creația e sortită entropiei, de aceea lumea trebuie recreată periodic. Timpul e circular, omul se reîncarnează.
- Geniul religios evreu introduce timpul linear. Dumnezeu crează istoria, intervine în istorie și va sfârși istoria. Omul istoric trăiește doar o dată. Nimic nu este sacru în afară de casa lui Dumnezeu, templul. Creația a fost profanată, tot ce face omul e nimicnicie, vânare de vânt. Omul trebuie să se rușineze și să se căiască pentru ceea ce este.
Creștinismul și islamul au proliferat în „Întunecatul Ev Mediu”, într-o lume a totalitarismelor. Dar care a fost raportul dintre lumea medievală și cele două religii?
Când îmi răspund la această întrebare, am în vedere că democrația s-a născut în Atena, într-o lume politeistă ce a permis nașterea filosofiei antice grecești care, la rându-i, a făcut posibil un creștinism cu față umană. Că un Imperiu Incaș a cedat fără luptă în fața unui grup flămând și beteag de pompos-numiți conchistadori, pentru simplul motiv că un mit le prezicea revenirea zeilor pe pământ în timpul unui eveniment astronomic care tocmai avea loc. Că spiritul capitalismului a fost posibil datorită eticii protestante.
Când Hristos le spunea apostolilor că, dacă au credință, pot muta munții, era și un avertisment. Ideile în care credem modelează lumea în care trăim.
Lumea a devenit mai bună datorită unor oameni ca Prometeu, Iov, Hristos, Ghandi și a altora, cunoscuți sau nu, care au arătat zeilor că există demnitate umană. Aceștia sunt figuri mitice, modele exemplare ce au învățat lumea că demnitatea umană se păstrează cu sacrificiu personal, dar că răsplata demnității e progresul.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Mă bucur mult să vă citesc articolele și urmăresc cu plăcere parcursul de gândire și simțire.
Scopul, rostul, țelul articolului care-i ori unde-i ascuns?
Pe cuvânt că se termină prea abrupt pentru a nu bănui că-i lipsește sfârșitul, sau așa cum am învățat noi la școală, încheierea!
Ei bine, cu părere de rău dar cu diacritice, cred în continuare că respectivul articol se încheie fără o concluzie: asta, doar dacă nu-mi cereți să-l privesc ca pe o operă literară de altă factură decât publicistica!
Cu speranța că nu v-am supărat, vă doresc numai bine.