În sfârşit l-a luat cineva în seamă şi pe #metoo, că nu toată lumea l-a luat în serios! #metoo era acolo de multă vreme, prin presă au tot apărut articole, s-au scris cărţi, dar, ca toată construcţia hollywoodiană, #metoo-ul glamoros părea mai degrabă o poveste, o picanterie, deşi locuitorii cetăţii ştiau adevărul. Dar adevărul e în general la bunul plac al oamenilor cu bani, al celor care ţin frâiele puterii. „Se ştia” că rolurile se obţineau pe favoruri, ba se ştia că până şi bărbaţii heterosexuali trebuiau să „presteze” şi apoi să uite că s-a întâmplat. „Se ştia” în toată lumea că multe dintre poziţiile privilegiate se obţin prin aceleaşi metode, nu numai pe ecran. Vrei faimă, vrei putere, vrei bani? Ei nu mai au nevoie de altceva decât de trupul tău şi jubilează sau ejaculează când te umilesc. „Se ştia”, se ştie, dar banii vorbesc. Victimele, de ruşine, nu au avut în gând să-şi strângă rândurile. A fost nevoie, ca întotdeauna, de dârzenia unei femei, a unor femei. S-a mai deschis o cutie a Pandorei, căci Pandora s-a sofisticat, are milioane de capete şi dublu braţe. Putoarea şi putregaiul se aşternuseră peste noi, cei parfumaţi la prima vedere. Pentru ca astfel de războaie să aibă un impact cât de cât pozitiv, trebuie să pornească de la persoane recunoscute planetar, furtunile mici rămân acolo, în paharele cu apă. Da, gunoiul divelor de la Hollywood e vanilat, dar în esenţă trecut prin aceeaşi durere digestivă. Unii oameni au câte un vis pentru care luptă, fac sacrificii. Toate ţoapele şi ţaţele, cu onestitatea conservată în paporniţă, au sărit să le acuze de ipocrizie. Dacă ele ar fi refuzat, ar fi fost chelneriţe şi astăzi, umilite de ticăloşii care oricum ar fi câştigat. Ce altă mai bună dovadă, că femeile nu sunt solidare? Cine le-ar fi ajutat?
„Şefii” sunt o breaslă puternică, ca şi taximetriştii, ca şi medicii, ca şi profesorii. Dacă denunţi un ginecolog, vai de cancerul tău ovarian! El va obţine favoruri de la prieteni şi colegi, tu justiţie morală, dar mai puţin tratament. Denunţă un profesor şi până nu îţi susţin şi alţii acuzaţia, mai lupţi şi cu câteva corigenţe. De milionari nu mai zic. Denunţă unul şi toţi se vor feri de tine, nu vei mai face mare lucru cu viaţa ta, cu visurile tale. Va trebui să te muţi în alt capăt de lume şi să porneşti iar de la zero. Dacă ar fi atât de uşor şi cu ştergerea traumelor şi a amintirilor! Aceşti oameni pot şi rar au mustrări de conştiinţă. Distrug vieţi. 99% dintre noi, dacă am avea putere, am face la fel. Dovada umblă zilnic, pe două picioare.
După cuviincioasele mame ale violatorilor din Vaslui, a apărut şi specia cuvioaselor de pe Facebook. Paraschivele care abia aşteaptă să mai vadă una plină de lături, una fără drept de Marie-Magdalenă. Cuvioasele astea, cărora nu li s-a întâmplat nimic rău în viaţă, sunt atât de pline de venin, că au luat forma unor buboaie. Buboaiele societăţii. Unele sunt mame. Într-o singură frază îi menţionez şi pe cei, nu cu gura aurită, ci fără damf de usturoi, care laudă astfel de neveste - „A mea nu ar face aşa ceva niciodată!”. Din cauza ăstora istoria se împiedică şi e nevoită să stea pe loc, până i se ridică tulburarea de pe ochi.
Feminismul s-a născut dintr-un strigăt de disperare, dar este împins spre extreme de durerile încă netratate şi ignorate de societate şi înspre ridicol de către bărbaţi, încă temători să împartă frâiele lumii. Probabil se aşteaptă la o schimbare violentă, precum a fost cea din Africa de Sud, unde după ce populaţia de culoare a biruit discriminarea, a terorizat şi abuzat minoritatea albă, până atunci trufaşă colonizatoare. În astfel de situaţii e nevoie de timp de vindecare şi convalescenţa nu e comodă. Totuşi, în cazul drepturilor şi egalităţii femeilor, schimbările s-au făcut cu paşi mici, poate prea lent, dacă e să aruncăm un ochi în Orientul Mijlociu.
În România agresiunile asupra femeilor sunt atât de diverse şi încă numeroase şi cad des în derizoriu. Uneori expunerea publică dă senzaţia de emisiune de umor şi divertisment. Unele cazuri sunt luate în râs chiar şi de justiţie. Banii vorbesc.
Am să spun o poveste de care m-am lovit sub foarte multe forme, încât mi s-a gravat în subconştient, ca un laitmotiv, mi-a rămas pe gânduri ca o Mioriţă.
E povestea unei tinere dintr-un oraș mic din România zilelor noastre. Nu dau nume, doar o iniţială aleatorie, alfabetul e sărac în perpetuarea tragediei.
O. e o fată de 16 ani, frumoasă, isteaţă, în pas cu moda. E deschisă, are un prieten, e prea devreme să se ia în serios. Sâmbăta şi duminica merg prin cluburi sau discoteci, unde beau, fumează, se joacă de-a maturii. În lumina obscură prădătorii îşi focalizează binoclurile. Aleg spontan, nu au griji. O. îi refuză. E ameninţată, mai întâi voalat, apoi pe de-a dreptul. Refuză. Ce i se poate întâmpla în mulţime? E înconjurată de oameni, aşa crede ea. Sunt telefoane, se poate suna la poliţie.
E urmărită la baie, violată, de una singură sau pot exista şi victime colaterale, dacă nu s-au grăbit să fugă. Uneori violată repetat, căci între timp s-a deschis pofta întregului grup. E lăsată în noaptea groazei, ameninţată că a fost filmată şi povestea va deveni publică, iar ea bătaia de joc a întregului oraş. Că va fi violată din nou şi nu atât de elegant ca de data asta.
Cum îşi continuă viaţa O.? Greu de imaginat.
Unele O. clachează, altele se aruncă în frivol, nu le mai pasă de ce fac şi merg mai departe. Foarte puţine aleg calea justiţiei şi şi mai puţine găsesc dreptate. Violatorii au relaţii, bani, legături de putere. Chiar şi dintre judecători, unii mai păstrează reminescenţe ale înţelepciunii orale, de familie: femeia e vinovată, dacă nu ridica coada...
O., pe care o, ştiu merge mai departe. Îşi face o familie. Şi violatorul îşi face o familie, dar nu renunţă la năravuri. Familia e blazon şi stavilă în instanţă, plăcerea merge şi ea mai departe.
La o şedinţă cu părinţii, la şcoala unde învaţă copilul, O. se împrieteneşte cu mama unui coleg. Se întâlnesc de mai multe ori după aceea, se plac, îşi propun o întâlnire de familie, cu soţ, copil, căţel, purcel. Noua prietenă o invită într-o duminică la masă. E încântată.
Dar ce te faci cu trecutul, care continuă să se întoarcă de la groapă? Poate ăsta a fost sensul reînvierii, creionat de Dumnezeu.
O. retrăieşte tot calvarul, care a ucis deja jumătate din ea. La masă, manierele sunt desăvârşite, rar se relevă o scânteie de satisfacţie şi aceea numai din priviri. Trei ore de supliciu. Ajunsă acasă, O. se închide în baie, tremură, clănţănind din dinţi, durerea e mută. Lacrimi nu mai are demult. Are un copil, viaţa e o obligaţie. Pentru unele însă, va fi o dată prea mult.
Violatorul, plin de sine, îi va mărturisi soţiei că a avut-o pe O. Va mărturisi chiar şi în ce condiţii, scuzându-se că, totuşi, ea a cerut-o, o avuseseră şi alţii. Acest „alţii”, de acoperire, a distrus la rându-i mii de destine.
Prietena lui O., soţia violatorului, o acuză de falsitate, de ascunderea adevărului. De ciudă că nu a luat-o pe ea. Dar cine-i nebun să ia o târfă? Unele soţii se asigură că povestea ajunge, chiar un pic îmbunătăţită, la urechile soţului lui O. Să-i fie învăţătură de minte nenorocitei, că i-a produs deranj în căsnicie, a sesizat ea în privirile soţului o uşoară notă, cum că se poate să-i fi plăcut un pic.
Soţul lui O. îi trage o mamă de bătaie sau o părăseşte pentru alta. Mereu „alta” e pregătită. Dacă rămâne, o va teroriza toată viaţa, aducându-i aminte ce lepădătură este, târfa oraşului, el - prostul care a luat-o, dar care nu-şi mai poate domoli scârba.
În România, hărţuielile de la serviciu împart laurii cu intervenţiile cunoştinţelor şi plocoanele. Banii vorbesc.
Chiar dacă primele şi cele mai vocale victime atrase de campanie au fost cele care au şi profitat de pe urma hărţuielilor, s-a găsit loc şi pentru vocile timide, care altădată au tăcut. S-a aerisit un pic planeta, nu m-ar mira să aud că s-a mai refăcut un pic şi stratul de ozon. Religiile încă mai încearcă să acopere mirosul urât cu fum de tămâie, înţelepciunea lui Mohamed sau reîncarnarea prin purificare.
Să nu uităm totuşi că victimele nu sunt numai femei. În Marea Britanie, de pildă, din ce în ce mai mulţi bărbaţi raportează poliţiei că au fost violaţi, după o repriză de bună dispoziţie la pub.
Partea proastă e că aceste campanii sunt dublate de altele, de discreditare, la fel de puternice, chiar mai bogate. Banii încă vorbesc.
Dar astăzi e un motiv de sărbătoare. S-a mai conştientizat de către opinia publică un obstacol. Poate de data asta, împreună îl putem pune la pământ.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Insa recent, am trecut chiar eu personal printr-o experienta de genul acesta, intr-un context de job, intr-o companie care "se respecta".
Am fost la un eveniment, organizat de managementul departamentului, unde am fost agresata fizic si verbal de gazda locatiei, care era prieten cu managerul care organizase evenimentul. Si nu doar eu am fost agresata ci si alte femei de la petrecere. I-am semnalat managerului organizator si am fost socata sa vad cum omul se distra de situatie impreuna cu un alt manager si nu faceau nimic, ba chiar celalalt a indraznit sa zica: "stai linistita ca asa faceti toate, va opuneti pana va dati seama ca nu aveti alternativa si apoi va supuneti!", dupa o jumatate de ora, cand ma duceam spre iesirea localului un alt manager m-a tras cu forta la dans si a inceput sa ma muste de gat. M-am simtit ca o "bucata de carne" intre hiene. Nu stiam ce ma socase mai tare: agresiunile individului sau reactia managerilor care imi sunt colegi.
A 2-a zi am aflat ca individual a avut acelasi comportament si la petrecerile din trecut. Atunci mi-am dat seama ca situatia e si mai grava...petrecerile continuau sa se tina acolo si nimeni nu comenta nimic.
Am decis sa merg sa fac sesizare in companie si apoi mi-am luat un avocat sa merg in instanta. Ce am obtinut? Am ales sa imi dau demisia.
Dinamica din departament s-a schimbat subit dupa ce am decis sa vorbesc, colegele agresate au uitat tot, pentru ca nu voiau sa ii faca probleme sefului sau nu vor sa si-l puna in cap, la departamentul de sesizari interne mi s-a spus: "astfel de comportament este normal din partea managerilor fiindca se intampla in toate corporatiile", apoi alti colegi care pareau ca ma sustin au inceput sa ma descurajeze sa renunt la plangerea penala, si la toate astea, la job eram pusa in situatia sa le ofer support managerilor care au ras de mine in timp ce eram agresata.
Dinamica si stresul din 2 saptamani dupa ce am decis sa vorbesc m-au determinat sa imi dau demisia. Nu stiam ce era mai grav:
faptul ca am fost agresate intr-un spatiu public si niciun coleg nu si-a dat seama ca asista la o infractiune si nu au intervenit sa o opreasca?
faptul ca managerii incurajau acest comportament ?
faptul ca oamenii din top managementul companiei aleg sa faca politica in loc sa previna astfel de infractiuni pe viitor?
sau
faptul ca atat colegele mele cat si colegii mei nu sunt constienti de astfel de situatii?
ca si experienta? a fost dura, dar invatatura pe care am luat-o de aici m-a ajutat sa imi amintesc cine sunt si sa imi doresc sa lupt sa ma protejez pe mine.
C'est la vie!
În ceea ce priveşte "cazul" Alyssa Milano, aş empatiza 100% chiar şi cu aceste destăinuiri târzii dacă totul s-ar fi limitat la justiţie (din punctul meu de vedere violul ar trebui să fie imprescriptibil) şi la scoaterea respectivului din breaslă, măcar pentru limitarea numărului viitoarelor victime. Dar în momentul în care apar în ecuaţie şi "despăgubirile materiale"...
"După cuviincioasele mame ale violatorilor din Vaslui, a apărut şi specia cuvioaselor de pe Facebook."
M-am gândit şi eu de multe ori la asta. Mai ales la discursul pe care aceste cuviincioase şi cuvioase l-ar fi avut dacă obiectul poştei ar fi fost ele însele sau fiicele lor.
Ne place sa credem ca suntem civilizati, ca ne-am dat jos din pom si ca nu suntem animale. Nu prea e asa.
" Denunţă unul şi toţi se vor feri de tine, nu vei mai face mare lucru cu viaţa ta, cu visurile tale." - da, e greu sa lupti, dar trebuie, altfel nu se schimba niciodata nimic.
"Va trebui să te muţi în alt capăt de lume şi să porneşti iar de la zero." - asta se cheama sa fugi. Nu fugi, lupta. Asta o sa le dea curaj si altora sa lupte alaturi de tine. Daca o chelnarita da in judecata un producator de la Hollywood e intr-adevar o furtuna intr-un pahar. Daca 200 fac lucrul asta, furtuna deja incepe sa nu mai fie doar in pahar.
"...bărbaţi, încă temători să împartă frâiele lumii." - puterea adevarata niciodata nu se imparte, puterea se ia. De obicei cu forta.
"Foarte puţine aleg calea justiţiei şi şi mai puţine găsesc dreptate. " - exact asta e problema. Pe asta se bazeaza de fapt violatorii, nu atat pe bani si pe judecatori corupti, cat pe faptul ca victimele aleg sa nu riposteze in cele mai multe cazuri. Trebuie luptat cu darzenie in fiecare caz pana la capat. Violurile, hartuirile, abuzul de putere vor inceta in momentul in care femeile nu vor mai fi privite ca prada de catre barbati cu apucaturi animalice. Cand a viola va deveni realmente periculos pentru violator.
#metoo e un prim pas bun, dar trebuie trecut la #breakthecycle. A denunta e greu, a lupta e si mai greu. De lupta e nevoie, insa.
Din faţa monitorului este uşor să fii intransigent. Dar să presupunem că subiectul, sau o persoană foarte dragă acestuia, ar trebui să suporte o operaţie fără de care viaţa i-ar fi foarte mult scurtată. Ce ar face subiectul în România? Ar lupta cu sistemul ori s-ar face frate cu dracul şi ar da cuvenita şpagă?
Subiectul ar putea sa lupte, si in decursul luptei sa stranga bani din donatii pentru a face respectiva operatie in afara Romaniei. E greu sa lupti, si intr-un asemenea caz e cu atat mai greu. Sunt si cazuri mai putin dificile de unde se poate incepe. Doar ca trebuie inceput odata.
Da, la majoritatea dintre noi instinctele bune domina asupra celor mai putin bune. Si educatia are un rol, sigur. Totusi, unii...didn't get the memo si iata ca se comporta dupa un program cu 3 linii de cod. Pana sa ne dezvoltam noile instincte sau sa ne asiguram ca absolut toti au parte de acea educatie, ce facem cu violatorii?
Dacă zici că glumești, ai voie practic să faci orice.