Povestea unei clădiri „altfel”, dintr-un sat de pe marginea DN1A. Construită pe vremea lui Carol I, a ajuns să fie transformată în depozit

Dacă cineva s-a păcălit vreodată să urmeze sfaturile poliției și să evite aglomeratul DN1, luând-o pe și mai aglomeratul DN1A, spre București, probabil că Măneciu Pământeni le sună cumva cunoscut. Este un sat destul de mare, situat între Cheia și Vălenii de Munte, sat care a dat zeci de ani meseriași, ingineri, economiști, muzicieni, profesori, care au plecat cândva spre oraș, sub îndemnul de a construi comunismul și sub imboldul de a-și construi lor și familiilor lor un viitor mai bun.

Legăturile mele cu Măneciu Pământeni, sunt primii câțiva ani de viață petrecuți cu bunicii din partea ambilor părinți (mai mult ai mamei), mai târziu cele mai frumoase vacanțe de vară și acum... rădăcinile înfipte în cimitirul din sat și niște crâmpeie de pământ nefolosite și împărțite cu cele câteva neamuri rămase în viață. Cred că sunt legături destul de puternice care justifică faptul că îmi este mereu dor și îmi pasă de satul ăsta, din ce în ce mai uitat și mai izolat de restul lumii, în care oameni de omenie, din ce în ce mai în vârstă, încă își mai așteaptă copiii și nepoții împrăștiați prin lume, să se chivernisească. Grădinile au uitat glasurile vesele ale „muierilor” și glumele sătenilor hâtri ce le lucrau sau coseau iarba înaltă și plină de flori în țipetele copiilor și cotcodăcelile orătăniilor ce umpleau în copilăria mea curțile.

Când mă trimitea bunica să cumpăr pâine de la Cooperativă, cale de vreo 5-6 km, cu indicații clare să nu cumva să traversez șoseaua și să nu uit să salut cuviincios pe toată lumea, nu aveam cum să nu remarc clădirea „altfel” pe lângă care treceam, mare, grea, din cărămidă roșie, cea de lângă Monumentul Eroilor, centrul satului. Nu știam atunci de ce mă impresiona atât, probabil pentru că și atunci, ca și acum, era (încă mai este) singura clădire impunătoare din sat, singura construită într-un stil arhitectonic recognoscibil, cel neoromânesc, stilul lui Mincu.

Mă mira să văd acum că în epoca internetului nimeni nu (mai) știe nimic despre clădirea asta. Nici măcar Wikipedia, sau Google maps nu au nimic a spune despre ea, poate fi doar văzută în fuga mașinii din spatele pomilor care o acoperă tot mai eficient. Probabil că atunci când cineva își va aminti de ea, va fi deja un morman mare de cărămidă arsă-roșie, în spatele unor pomi... și atât.

Înțeleg că școala a fost construită pe vremea lui Carol I (fiind parte din uriașul efort, reușit atunci, de a reforma învățământul) și că bunicul meu, născut în 1905, a învățat acolo, la fel ca toate celelalte generații de după el. Acum o văd transformată în depozit de materiale de construcții, probabil ca o ultimă soluție înainte de a o lăsa să se năruie sub apăsarea vremii și a vremurilor. Școala se mutase deja de acolo, încă din vremea comuniștilor, cred că după cutremurul din ’77, într-o școală „modernă”, ca cele care umplu și acum toate orașele și satele țării. Clădirea asta a rămas acolo, mare și roșie, stingheră, uitată de lume și fară niciun rost. Probabil că decizia de a fi transformată într-un depozit de materiale este o continuare firească a unui șir de decizii, care au scos-o din atenția și din preocupările satului și ale oamenilor. Din fericire cineva s-a învrednicit să refacă acoperișul și asta este ceva de lăudat. În plus, le va da oamenilor o rezervă de timp în care să se decidă cum să o repună în valoare.

Într-o lume în care ne-am pierdut reperele, în care nu mai știm unde suntem, de unde venim și încotro ne îndreptăm ar trebui să ne concentrăm resursele întru redescoperirea istoriei, măcar a celei relativ recente, și să punem în valoare ce a mai rămas din ea. O astfel de clădire ar merita să redevină centrul satului, locul în care cei vechi să se adune împreună cu cei mai noi, în încercarea de a-i da o nouă strălucire.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp