Pregătiți-vă de impact!

Foto: Inquam Photos

Întrebarea nu mai este „dacă”, ci „când” și „cu ce viteză”. Adică, în momentul șocului vom fi în continuare cu piciorul pe accelerație, lăsând ca doar „zidul” legilor economice să ne stopeze și să ne aducă la realitate, sau vom fi într-un proces de frânare menit să atenueze șocul impactului.

Faptul că ne îndreptăm spre zid era previzibil. Consiliul Fiscal și mulți alți economiști, printre care și subsemnatul, au semnalat în ultimul an faptul că politica fiscală nu doar că este total nesustenabilă, dar și că vulnerabilizează fundamental economia românească. Și aici nu vorbim de previziuni bazate pe matematici superioare, ci de aritmetică pură. Acea aritmetică care ar fi trebuit folosită pentru a calcula la ce deficit va duce creșterea nelimitată a cheltuielilor bugetare și cu cât va crește astfel îndatorarea țării.

De ce nu a reacționat nimeni la previziunile și avertismentele făcute? De ce nu s-au luat măsuri înainte de a ajunge în această situație? Pentru că una dintre abordările înrădăcinate adânc în modul nostru de a administra această țară a fost abordarea exclusiv reactivă, nu cea anticipativă. Reacționăm nu ca să rezolvăm din timp provocările, chiar și atunci când sunt ușor de anticipat, ci doar după ce acestea s-au materializat.

Construim autostrăzi doar după ce rămânem blocați în trafic. Construim aeroporturi doar după ce ne sufocăm în cele existente. Luăm contramăsuri doar după ce izbucnesc războaiele hibride în jurul nostru. Construim centrale electrice doar după ce consumul ne face să devenim dependenți de importuri. Dăm drumul exploatărilor de gaze din Marea Neagră doar după ce ajungem cu importurile la mâna unei țări ostile. Iar exemplele, din păcate, ar putea continua fără prea mult efort.

Această cultură a deciziilor reactive, a lipsei oricărui apetit pentru o abordare proactivă, este consfințită și de faptul că dezechilibrele fiscale majore ale țării din ultimele decenii au fost rezolvate post-factum, doar cu asistența FMI și a UE, în condițiile în care soluțiile ar fi fost mult mai puțin dureroase dacă ar fi fost aplicate în avans. Aceste instituții nu dețin niște formule magice, niște modele economice pe care nimeni altcineva nu le știe. Recomandările lor sunt bazate pe științele economice altminteri perfect cunoscute și de economiștii locali și care puteau foarte bine să fie aplicate înainte de a fi necesară intervenția salvatoare din exterior. Era nevoie doar de o asumare politică, în locul căreia însă s-a preferat calea cea mai dureroasă pentru că ea oferea la pachet și niște „țapi ispășitori”, nu întâmplător externi.

Lipsa unei abordări vizionare, anticipative, explică și eșecul României în a se profila ca o putere regională. Este total nerealist și naiv să clamezi o astfel de statură geopolitică când nu ai o anvergură regională dintr-o perspectivă economică. Dincolo de focurile de artificii politicianiste, ar trebui să ne uităm atent în oglindă și să facem un exercițiu de sinceritate: ce anume recomandă România ca o putere economică regională? Cum putem clama așa ceva când atât de puține companii românești își propun să aibă o anvergură regională, atunci când nicio companie de stat nu își propune așa ceva, în timp ce companii de stat din Polonia, Ungaria, Grecia se extind în România prin preluarea de companii locale?

Dar obiectivul de a deveni o putere globală sau regională este de neconceput fără ingredientul „viziune”: planificare pe termen lung și execuție consecventă pe termen lung. Câtă vreme România nu va avea ingredientul „viziune” în administrarea dezvoltării economice și în politica sa externă șansele de a deveni o putere regională sunt foarte mici. Asta ar însemna însă o trecere de la o abordare reactivă la una proactivă.

Însă problema nu este doar de viziune, ci și de resurse. Cu ce resurse ar putea companiile de stat românești să se extindă în regiune câtă vreme profiturile lor sunt „mulse” până la ultima picătură pentru a finanța un buget național total dezechilibrat? Și iată cum cercul se închide.

Practic, până la invocarea dușmanilor externi, reali sau imaginari, care ne fac rău și sapă la temelia țării, ar trebui să rezolvăm mai întâi problema internă a „naivilor utili”, care din ignoranță vulnerabilizează țara economic și geopolitic. Pentru țările ostile României aceasta este calea cea mai ieftină, deci perfectă, prin care România rămâne o țară mai degrabă slabă, indiferent de câte avioane F-35 achiziționează.

Cei care au o experiență substanțială ca executivi/directori ai unor companii știu că lipsa de leadership nu o poți cumpăra. Crescând salariile la nesfârșit, pentru a motiva și păstra oamenii, vei ajunge într-un blocaj. Fără dezvoltarea unei încrederi reciproce între conducători și cei care ar trebui să îi urmeze, fără dezvoltarea unui spirit de echipă bazat pe competență, respect, empatie și comunicare, nu vei ajunge departe, va fi foarte costisitor, iar cei conduși vor dezerta rapid în tabăra celui care oferă mai mult.

Acesta este cercul vicios în care România s-a învârtit de decenii. Lipsa unui leadership credibil a fost înlocuită exclusiv cu remunerarea celor conduși. Iar faptul că asta s-a putut face discreționar, discriminatoriu, fără mecanismele de control existente într-o companie, nu a făcut decât să înrăutățească lucrurile.

Iată, suntem din nou într-o situație foarte delicată din punct de vedere economic. Și merită subliniat faptul că în această situație ne-am fi aflat indiferent de evoluțiile politice. Instabilitatea politică existentă nu face decât să complice și mai mult rezolvarea dezechilibrelor fiscale.

Acum poate înțelegem că „planul” de a eșalona ajustarea fiscală pe 7 ani nu este un plan bazat pe o analiză de risc serioasă, realistă. Este mai degrabă o dorință, bazată din nou pe o abordare eventual reactivă, care ignoră numeroasele riscuri geopolitice, politice și economice cărora România trebuie să le facă față într-un context internațional atât de complicat și riscant cum nu a mai fost de foarte multă vreme. (Iată, nu a trecut nici un an din cei șapte și agențiile de rating ne semnalează că deja suntem într-o situație cu risc ridicat…)

Nota bene, așa cum și graficul de mai sus o arată, niciodată de la revoluție încoace România nu a mai avut un plan de corecție fiscală care să dureze 7 ani. Faptul că îl are acum, în acest context, este greu de justificat și, practic, expune România la riscuri majore. Din acest motiv, acest plan ar trebui corectat, astfel încât ajustarea să se facă mai repede, înainte ca alte riscuri să se materializeze.

Întrebarea pe care trebuie să ne-o punem mai departe este dacă necesarele corecții le vom face singuri, într-un mod administrat, sau le vom face obligați de reținerea piețelor internaționale în a finanța o țară cu un profil de risc în creștere. Ultimul scenariu ar veni, fără doar și poate, la pachet și cu finanțarea condiționată de reforme dure furnizată de o instituție internațională.

Din acest motiv, măsurile liber asumate ar trebui luate neîntârziat, odată cu primele zile ale noului guvern. Întârzierea alegerilor prezidențiale nu face decât să complice lucrurile, prin diminuarea apetitului pentru reforme nepopulare. Însă cu cât reformele vor fi amânate mai mult, cu cât piciorul va fi pus pe frână mai târziu, cu atât impactul va fi mai dur.

Ar fi o mare greșeală să ne facem iluzii că e posibilă o ajustare care să nu aibă impact semnificativ asupra economiei, că această spirală a consumului poate continua. Când un mare plătitor (direct sau indirect) de bunuri și servicii precum Statul își va tăia cheltuielile, aceasta se va reflecta în economie prin încetinire economică și poate chiar o ușoară recesiune. Pilula va fi amară, dar va fi o pilulă, nu o perfuzie sau o amputație. Pentru că un Stat mai suplu, cu un necesar de finanțare mai mic, va face ca prețurile în economie să crească mai lent, ca deficitul extern să înceapă să se corecteze, ca dobânda finanțării deficitului să scadă, ca BNR să poată scădea dobânzile făcând creditele mai ieftine, ca sectorul privat să își găsească mai ușor forța de muncă, ca sectorul de stat să aibă mai multe fonduri la dispoziție pentru dezvoltare locală și regională, ca reformele asociate să deblocheze mai mulți bani europeni din PNRR pentru investiții.

Investițiile ar trebui, fără doar și poate, protejate și continuate inclusiv din resurse interne. Adevărul este că nivelul deficitelor actuale nu a fost realizat în primul rând din cauza investițiilor, ci din cauza consumului finanțat cu bani de la buget. Altminteri, ar trebui să acceptăm argumentația cuiva care se îndatorează din ce în ce mai mult, pentru a trăi într-un lux care îi depășește cu mult posibilitățile, dar care explică că creditele luate sunt pentru hrană, chirie și utilități pentru că restul cheltuielilor și le acoperă din salariu.

Însă, pentru a putea fi acceptat, procesul de restructurare, de ajustare fiscală prin tăierea cheltuielilor și poate chiar creșterea anumitor taxe, trebuie să aibă un element-cheie, fără de care rezistența în societate va fi teribil de mare: lipsa discriminării, suportarea costului în mod egal de către toate categoriile sociale și profesionale. Perpetuarea unui tratament preferențial pentru anumite categorii de plătitori la buget sau beneficiari de venituri de la buget, crearea percepției că aceste costuri sunt doar pentru unii, în timp ce o parte a populației rămâne favorizată și protejată, va face ca reacția de respingere să fie extrem de puternică, cu consecințe nu doar în planul reformei economice, dar și în planul evoluțiilor politice.

În acest caz, ne-am îndrepta spre scenariul impactului cu piciorul pe pedala de accelerație. Marea problemă într-un astfel de caz este că, în România de astăzi, coeziunea socială este cu mult mai scăzută decât în alte situații din trecut, când țara a mai trecut prin ajustări rapide și dureroase. Asta face ca stabilitatea internă să fie serios amenințată, mai ales că orice instabilitate politică și socială va găsi sponsori și în exterior.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp