Preotul Cristian Galeriu: „Biserica nu poate fi împotriva oamenilor de știință, atunci când ei dovedesc că au dragoste pentru adevăr și pentru oameni”

Preotul Cristian Galeriu este nepotul preotului Constantin Galeriu, unul dintre cei mai mari și mai populari duhovnici ai românilor, un preot cu har și cu multă iubire pentru oameni, un profesor dăruit și un om care a trecut prin pușcării politice…

Pr. Cristian Galeriu slujește la Biserica Sf. Silvestru, (aceeași unde bunicul lui a slujit din 1974 până în 2003) și face o figură aparte în rândul preoțimii de azi.

L-am provocat să vorbească despre ură. Această ură care sare din social media și care ne împroașcă pe toți cu miasmele ei respingătoare.

Părinte Cristian Galeriu, ce este ura? De unde vine? Că a început să crească în jurul nostru și mă întreb ce e cu valul acesta…

Când vorbim despre ură, vorbim despre păcat mult. Ura apare acolo unde păcatul s-a învechit și nu apare într-un suflet aflat în cercetare, în căutare, ura este o formă malignă de păcat. E rea de tot, invidia poate răsări pe ici pe colo până când ajunge la o invidie care să te controleze, judecata celuilalt poate apărea în multe situații, judeci pe unul, judeci pe altul, iar toate acestea provin din mândrie, dar păcatul trebuie să se învechească în tine ca să ajungi să urăști.

Sf. Teofan Zăvorâtu spune: ”Când diavolul ține pe cineva în robia păcatului, el se îngrijește îndeosebi să-i întunece din ce în ce mai mult orbirea duhovnicească, izgonind de la el orice gând bun, care ar putea să-l ducă la cunoștința pierzării spre care se îndreaptă viața sa”. Poate mă veți întreba ce legătură are asta cu ura. În ce măsură izgonirea gândului celui bun are legătură cu cel care urăște… Are, fiindcă atunci când vrei să găsești binele în celălalt, gândul bun îți este imediat înlocuit cu gândul cel rău.

Să dăm exemple din actualitate: dacă cineva cunoscut, în această perioadă de pandemie, suferă de boala care ne pândește pe toți, se îmbolnăvește, e contaminat, gândul bun ar fi să simți o empatie pentru persoana respectivă, să o compătimești. Dar care este mecanismul care te face pe tine, cel care ai avea inițial gândul compătimirii, să nu-l rostești, ci să-l transformi într-un atac? De ce? Pentru că asta arată starea păcatului în care te găsești. „ Nu ne învățai tu să ne păzim? Tu de ce nu ai făcut-o?” acesta este gândul de judecată care vine în locul celui bun. În loc să vii cu gândul iubirii, vii cu gândul vrăjmășiei. Din pornirea iubitoare a sufletului tău, pe drumul exprimării în afară al gândului bun, te întâlnești cu „demonii” cu care te-ai „împrietenit” în viața ta, (de aceea spun că avem de-a face cu un păcat învechit) care te învață să spui altceva decât gândul tău inițial.

Și ce arată cantitatea asta de ură din social media de la ora asta? Ce trădează ea?

Învechirea în păcat a oamenilor, care de fapt înseamnă îndepărtarea lor de Dumnezeu. Atât, nimic mai mult. Nu mai ascultăm de Cuvântul lui Dumnezeu, uităm că Hristos ne iubește. Ne raportăm la cuvintele Lui ca la niște porunci care ne îngrădesc libertatea, de multe ori ni se pare că atunci când Biserica vorbește despre păcat, ea arată ură față de păcătos, nu se înțelege faptul că Biserica îți spune că te afli în pericol de moarte făcând un păcat, iar ea se îngrijește să-ți atragă atenția că nu e bine ce faci, pentru că lași răul să te cuprindă și să te distrugă. Biserica a fost dată la o parte, a fost pusă într-un colț. Cuvântul lui Hristos a fost dat la o parte, nu ne interesează, nu cercetăm, nu știm ce a vrut Hristos de la noi, știm doar că a fost cineva bun, a făcut ceva, dar nu contează pentru noi, viața noastră e viața noastră, noi suntem liberi și…

… Și e mai urgent ce e întâmplă acum.

Exact. Eu trebuie să-mi rezolv problemele la serviciu, problemele sociale, dar… pornind de la al cui cuvânt? Cine este reperul meu? Dacă el nu mai este Hristos, reperul meu este în oamenii de știință, vedete, personalități, oameni care au o oarecare pondere în viața socială, sau, de multe ori sunt chiar eu însumi, și fac eu cum cred eu și analizez lucrurile după mintea mea și eu hotărăsc. Când dai la o parte cuvântul lui Hristos, care este iubire și adevăr, mă întreb ce poate fi în partea cealaltă? Dacă Iubirea și Adevărul sunt înlăturate, atunci vor rămâne mai întâi neadevărul, apoi vrăjmășia, invidia și ura.

Oamenii de știință sunt oameni exemplari prin faptul că și-au dedicat viața unui scop de cunoaștere și de binefacere. Deci Biserica nu poate fi împotriva oamenilor de știință, atunci când ei dovedesc că au dragoste pentru adevăr și pentru oameni.

Ați atins subiectul oamenilor de știință. În această perioadă oamenii de știință, experții contează foarte mult. Și nu numai în această perioadă. Se spune mereu că Biserica are ceva cu ei…

Oamenii de știință sunt oameni exemplari prin faptul că și-au dedicat viața unui scop de cunoaștere și de binefacere. Deci Biserica nu poate fi împotriva oamenilor de știință, atunci când ei dovedesc că au dragoste pentru adevăr și pentru oameni. Biserica îi îmbrățișează când sunt așa și, în această vreme, așteptăm ca ei să primească de la Dumnezeu revelația vindecării, adică a modului în care se poate trata această boală, și știu că ei fac multe eforturi. Să ținem însă cont de faptul că știința nu-L poate înlocui pe Dumnezeu. Dacă știința dorește să-l înlocuiască pe Dumnezeu, este foarte simplu să-și vadă neputința, fiindcă dacă această pandemie a început cândva în decembrie, sau ianuarie, sau Dumnezeu știe când, suntem în luna august și nu ne este foarte clar cum să rezolvăm problema și cum să ne luptăm cu virusul acesta. Au apărut multe soluții care sunt acum în curs de validare, testare, dar dacă știința era Dumnezeu, termina cu virusul într-o săptămână. Știința nu este Dumnezeu, dar în omul de știință sincer, devotat adevărului și iubitor de oameni se poate ca Dumnezeu să lucreze pentru ca el să-i ajute pe semenii săi.

Purtatul măștii a devenit motiv de discordie, a devenit „botniță” a devenit exagerare, a devenit motiv de ură… De ce?

Masca e un pretext vizibil care dovedește o anumită orientare în gândirea cuiva. Purtatul ei, sau nepurtatul, purtatul corect, sau în mod greșit arată felul în care ne raportăm la pandemie. Pentru că există felul de a te raporta serios, superficial, sau contestând total prin apelarea la teoria conspirației, sau alte lucruri care nu-și au locul. Eu știu, ca om al bisericii, că trebuie să ascultăm de autorități, pentru că ele poartă de grijă…

Cel puțin în terorie…

Cel puțin în terorie, da. Dar despre ascultarea de autorități spune Sf Apostol Pavel, nu o spun eu, și nu o spune doar Biserica ortodoxă… Prin urmare, a purta masca atunci când este nevoie, în spații închise, în mijloace de transport în comun, în Biserică, nu poate fi deloc un lucru rău. Nu-mi anulează libertatea, nu-mi anulează nimic din ceea ce sunt eu, din ceea ce mă definește pe mine.

Într-o zi m-a întrebat cineva dacă mi-e greu cu mască. Eram la o slujbă de înmormântare. Și am răspuns că nu-mi este mai greu decât le-a fost deținuților politici în temnițele comuniste. Nu cred că e chiar așa de greu să poți mască. Ne place, sau nu ne place, considerăm că este o minciună, sau o realitate această pandemie, indiferent ce credem, a purta mască ne ajută să rezolvăm mai repede problema. Dacă este o realitate, așa cum cred eu, ea se va sfârși, iar dacă este o minciună, bineînțeles că se va sfârși. Dar este bine să o purtăm. O port și arăt că sunt responsabil, chiar dacă mi-e greu. Stau puțin mai departe de cineva, chiar dacă mi-e greu.

Am intrat și eu în contact cu cineva care a fost testat pozitiv. M-a salvat faptul că în acea întâlnire care a durat o oră și jumătate, am stat afară, la distanță. Și acea persoană nu a îmbolnăvit pe nimeni. Ea a aflat abia a doua zi că este bolnavă, fiindcă un coleg de serviciu fusese depistat pozitiv, a venit DSP-ul și așa a aflat că este și ea pozitivă. Dar noi nu am contractat boala, tocmai fiindcă am stat la o anumită distanță, afară. Ai putea zice „nu există boala”. Ba da, există, dar Dumnezeu m-a păzit, pentru că am respectat și eu ceva, și anume indicațiile autorităților.

Dumnezeu nu ne vrea proști.

Evident. Dumnezeu ne vrea empatici, ne vrea înțelepți, ne vrea buni…

Vorbeam săptămâna trecută cu un medic care îmi spunea că sănătatea presupune și grija față de spirit, e nevoie de spiritualizare… Mai cu seamă în aceste perioade grele când apare suferința.

Da, avea dreptate… Dar v-aș întreba ce este suferința. Este un rău?

Este un rău.

Nu, nu este, fiindcă dacă ar fi un rău, atunci Hristos a făcut un rău suferind pe cruce. Nu, suferința este o urmare a răului. Suferința este indicele care arată măsura răului în lume. Dacă este suferință multă, înseamnă că este rău mult care produce această multă suferință. Suferința e partea văzută a răului, partea prin care răul se descoperă pe sine, pentru că răul nu se poate ascunde, el ar vrea să se ascundă, să te mănânce din interior fără să-ți dai seama, dar Dumnezeu a lăsat suferința ca indice, și moartea- ca un capăt al suferinței. Și atunci, dacă suferința este un indice, și e atâta suferință e în lume, înseamnă că răul s-a învechit și s-a întărit asupra noastră foarte tare.

Astăzi am înmomântat o persoană carea suferit timp de 20 de ani de poliartrită reumatoidă care i-a deformat-o trupul. A murit de durere. Din cei 20 de ani de suferință, în ultimii 11 ani eu i-am fost duhovnic și am avut privilegiul de a întâlni un om care a știut să reziste în fața unei suferințe atroce mai ales prin faptul că nu are vindecare. Noi, atunci când suferim o fractură, sau o viroză, știm că, la un moment dat, ne vom reface sănătatea și ne vom relua firul vieții. Dar pentru această persoană de care vorbesc, orizontul ei era unul al suferinței despre care știa că va fi din ce în ce mai mare. Întâlnirea cu ea mi-a arătat că există oameni capabili să rabde suferința, și există și alți oameni, la fel de capabili, în preajma acestora, care sunt în stare să suporte și ei această suferință. Pe coroanele din partea familiei scria că „dragostea îndelung rabdă” și „dragostea nu moare niciodată”. Pe această femeie nu am auzit-o niciodată să se revolte împotriva lui Dumnezeu. Îi cerea Lui doar să-i curme suferința, dar nu-l întreba de ce o are. Ducea suferința, mă chema, dorea să se spovedească, să se împărtășească, stătea cu rugăciunea în mână. Și la înmormântare m-am gândit ce cuvânt aș putea spune unor oameni care au suferit atât lângă ea?

Și atunci am înțeles că această răutate a noastră se vede în suferința din lume, iar pe această răutate din lume, Hristos a fost cel dintâi care a plătit-o prin suferința lui. El a iubit și a fost urât, El a venit cu dragostea dumnezeaiască pentru lume, și oamenii L-au întâmpinat cu ură. Suferința Lui a fost atroce, dacă te gândești la ruperea încheieturilor pe cruce, dar această suferință a fost trăită și de alții, numai că la El a fost atroce prin faptul că a venit în lume cu toată dragostea și în schimb a primit toată ura.

Gândiți-vă la un om căruia aproapele lui îi face un rău. Ce va spune acela? „Eu ți-am făcut bine și tu îmi întorci binele cu rău?”. Sau va zice „ce ai avut cu mine? De ce mi-ai făcut asta?” Și îl va chinui mai mult gândul nedreptății, decât faptul în sine prin care celălalt i-a făcut răul. Te va durea mai mult că cineva a fost capabil să-ți facă un rău, decât te va răni răul în sine. Pe Hristos, care nu a făcut niciun rău, vă dați seama cât îl doare? Și nu-L doare atât de mult faptul că vii cu răul asupra Lui, că și spune, „Cel care îmi va greși Mie, va fi iertat”, ci îl doare faptul că tu nu reușești să devii bun, Îl doare că te vede pe tine pierzându-te.

„Fă binele, caută binele, nu mai face răul, oricare ar fi el”

Și atunci cum are loc spiritualizarea în aceste vremuri?

Fiecare om trebuie să înțeleagă că atunci când adaugă un rău în lume, când alege să înjure, să mintă, să fure, să ucidă, să desfrâneze, să invidieze, să judece pe aproapele lui, să-l urască pe aproapele lui, când fiecare face unul din aceste gesturi, înmulțește răul în lume. Și acest rău pe care îl înmulțește în lume, va aduce suferința asupra ei.

Masca e un pretext vizibil care dovedește o anumită orientare în gândirea cuiva. Purtatul ei, sau nepurtatul, purtatul corect, sau în mod greșit arată felul în care ne raportăm la pandemie.

Suntem legați unii de alții?

Suntem toți legați unii de alții, nu putem să ne despărțim. A circulat la un moment dat o istorioară- care este probabil inventată, dar care arăta cum cineva iese din scara blocului dimineața și face o faptă bună, iar seara când se întoarce acasă, soția lui îl așteaptă la rându-i cu o faptă bună, binele trecând în toată acea zi prin întreg orașul, într-o altă formă, ajungând, iată, din nou la el. Care a fost mecanismul? Omul a cedat ceva din egoismul lui, l-a compătimit pe aproapele lui, a jertfit din ceva al lui și l-a dat altuia. Aici trebuie să ajungem, în a înțelege că Hristos nu a venit să judece lumea, ci a venit să o mântuiască, dar lumea nu se poate mântui decât dacă vrea să se mântuiască împreună cu El, și dacă ascultă cuvântul acesta: „fă binele, caută binele, nu mai face răul, oricare ar fi el”, pentru că, dacă facem și răspundem cu rău la rău, se ajunge la un lanț care ne strânge pe toți de gât. Noi ne trebuie să învățăm să rupem acest lanț, răspunzând cu bine la rău. Dar așa cum lui Hristos i s-a răspuns cu rău la bine, așa facem și noi azi, exact ca în vremea Lui. Dacă spune cineva cuiva „poartă mască”, se mai trezește și cu o înjurătură! Dacă spune cineva „m-am îmbolnăvit eu și soțul meu, și familia mea”, ajunge un paria al societății!

Nu așa vom ajunge undeva, nu așa vom trece de suferință! Oare nu înțelegem că răul acesta din noi devine suferință tot în noi? Că, dacă eu voi spune un cuvânt rău cuiva, eu, în acel moment, am făcut ceva împotriva firii mele? Omul e făcut să fie bun, iar dacă nu rămâne așa, în primul rând pe el însuși se atacă și se distruge. Și de aceea vin toate aceste boli asupra noastră, fiindcă tot organismul nostru suferă, atunci când noi aducem răul în lume.

Iar vremurile astea tulburi, tulbură totul în aceeași măsură?

Tulburarea aceasta din afară arată valoarea noastră. Omul se arată pe sine, când e pus la încercare. Omul, când are toate lucrurile ordonate în viață, nu lasă să se vadă ce e înlăuntrul lui, dar când e pus la încercare, atunci se vede cine este. De asta vă vorbeam de cei din închisori. Ei au fost puși la încercare și acolo s-a văzut valoarea lor care era aceeași și în lume, și în afara ei.

Deci valoarea noastră este și cu mască, și fără mască.

Nici măcar fizicul nostru nu are importanță, d-apoi masca aceasta care acoperă fizicul nostru! Are importanță statura noastră spirituală. Sau, cum spunea Martin Luther King, un om luminat de Dumnezeu, „Oamenii se urăsc pentru că se tem, se tem pentru că nu se cunosc și nu se cunosc pentru că nu comunică!” Eu am vorbit mult, dar el a spus asta în câteva cuvinte. Oamenii nu comunică cu Dumnezeu, când comunică unii cu alții, comunică cu măști mult mai urâte decât cele pe care le avem pe nas și pe gură. Sunt în întregime o mască, nu se arată aproapelui lor pentru că nu-l iubesc și nu au încredere în el și în Dumnezeu. Dacă tu ești drept în fața Lui Dumnezeu, dacă tu stai cu fața la Hristos cu tot cu faptele tale, fapte ale bunătății, adevărului, curăției, ale milei, atunci te duci în fața lumii oricând și în orice situației ai fi și rămâi același.

Când tu l-ai pus pe Hristos în colț și ai tot felul de gânduri care te macină și te învârtesc și-ți conduc viața, nu știi cine ești când te duci undeva și tot timpul ești nesigur. Ți-e frică de oameni, îi invidiezi, poate ajungi să-i și urăști. Problemele pe care le văd eu ca origine ale acestui val de ură sunt deci: depărtarea de Dumnezeu, neștiința, nepăsarea, lenea și deasupra tuturor mândria că „eu știu mai bine”.

Revenind la suferință. Dacă ea nu este un rău, ce este?

Nu numai că nu este un rău, ci este calea prin care te izbăvești de rău. Dacă primești suferința, dacă o accepți fără să te întorci împotriva lui Dumnezeu, suferința te curăță, te poate face mai bun, deci trebuie să știi să folosești suferința în folosul tău, așa cum au făcut cei din închisorile comuniste. Pe ei suferința i-a făcut mai buni, au fost puși la încercare și au ieșit mai buni, ca aurul din topitoare, așa cum se zice în Scripturi. Omul trecut prin încercare, luminează! Suferința este și un indice pentru valoarea omului, pentru ce a reușit el să adauge la chipul pe care i l-a dat Dumnezeu. Un om în suferință care rămâne demn, arată ce valoare umană are. Un om în suferință care trădează, aruncă cu pietre, invidiază, urăște, fură, înșală arată lipsa de valorii.

Gesturile noastre conțin energie? Cuvintele noastre au energie?

Da, au. „Energie” în limba greacă înseamnă „lucrare” și cuvintele și gesturile noastre sunt o lucrare a noastră. Sf. Maxim Mărturisitorul spune că noi, fiind făcuți buni, fiecare putere a sufletului nostru este bună la rândul ei și poate avea o lucrare bună. Modul în care gândim influențează întreaga noastră ființă. Dacă noi vom produce gânduri bune și vom avea milă și vom iubi, atunci cu siguranțăcă starea noastră va fi mai bună și vom aduce mai mult bine în jurul nostru, reducând răul. Asta este singura cale.

Citiți mai multe pe cristinastanciulescu.ro 

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp