Profesoară pentru profesori: „Sâmbătă, când am avut curs cu masteranzii mei care sunt profesori, le-am arătat acel test, iar ei au spus: La întrebarea asta, copiii mei n-ar ști ce să răspundă. Iar eu le-am spus: Hai să vă arăt ce au răspuns niște copii de clasa a VIII-a de la o școală slabă…”

În urmă cu câțiva ani, o prietenă, profesoară de limba și literatura română, mi-a recomandat să citesc manualul de clasa a V-a după care preda și pe care îl considera adaptat nevoilor de învățare ale copiilor de astăzi. Publicat de editura Art Klett, manualul venea însoțit de un ghid al profesorului care schimba paradigma în ceea ce privește predarea acestei materii. Realizat de Florentina Sâmihăian, Sofia Dobra, Monica Halaszi, Anca Davidoiu-Roman și Horia Corcheș, ghidul e construit în acord cu teoriile moderne ale învățării și conține adevărate indicații regizorale care le permit profesorilor să îi transforme pe copii în actorii principali ai propriului proces de învățare. Totodată dă exemple de activități prin care profesorii pot stimula gândirea critică a copiilor, îi pot încuraja să se exprime și le pot oferi contexte de reflecție. Au trecut aproape 7 ani de când programele pentru gimnaziu au fost schimbate și aduse mai aproape de timpurile noastre și de copii. Însă, de multe ori, felul în care se desfășoară orele în școlile din România nu reflectă toate posibilitățile pe care, în ciuda tuturor neajunsurilor, profesorii le au totuși la îndemână astăzi.

Am întrebat-o pe Florentina Sâmihăian, conf. univ. dr. la Facultatea de Litere a Universității din București, expertă în dezvoltare curriculară, autoare a mai multor manuale și profesoară pentru profesori, care este spiritul în care crede ar trebui predate lecțiile de limba și literatura română.

„Cred că profesorul trebuie să îi învețe pe elevi să pună întrebări. Foarte puțin spațiu în orele de română este rezervat pentru zona aceasta, în care copiii pot să pună întrebări, în care sunt încurajați să pună întrebări despre un text, despre un fapt de limbă. Asta înseamnă că, de fapt, nu putem să ducem până la capăt un demers didactic. Și e păcat, pentru că de multe ori profesorul descoperă foarte târziu ce potențial există într-un elev și a pierdut timp prețios, nu a valorificat acest potențial. Profesorul e ca un fel de regizor, care trebuie să pună în scenă o lecție și trebuie să ofere roluri elevilor, ei trebuie să fie actorii principali. De multe ori, când merg la inspecții, profesorii își pregătesc foarte bine lecția, dar ce observ este că timpul rezervat elevilor este foarte mic. Profesorul vrea el să demonstreze cât și cum știe, iar elevii, de obicei, dau răspunsuri foarte scurte, într-un cuvânt, într-un enunț scurt, dar nu elaborează, nu verbalizează felul în care gândesc, în care simt”, spune Florentina Sâmihăian într-un interviu pentru Republica.

Care este spiritul în care ați gândit manualele la care ați lucrat? Dincolo de cunoștințele transmise, care este viziunea dumneavoastră asupra predării limbii și literaturii române?

Întotdeauna când concepem un manual, în primul rând ne gândim la copii. Spiritul pe care vrem să-l promovăm noi prin manualele pe care le scriem este unul care să formeze gândirea copiilor. Asta este ceea ce ne dorim, să fie o învățare cu sens. Ne dorim ca ei să înțeleagă că tot ce învață la română are legătură cu viața lor și îi ajută să înțeleagă mai bine lumea în care trăiesc.

Evident că ne dorim și să le stimulăm interesul pentru cunoașterea culturii române, a valorilor românești, nu doar a valorilor clasice, ci și a valorilor contemporane, pentru că, sperăm noi, ei vor fi cititorii de mâine și cititori de cursă lungă. Deci vrem să-i familiarizăm și cu literatura contemporană, nu doar cu literatura clasică și întotdeauna încercăm să găsim un echilibru între cele două. De obicei, începem manualele printr-un text din literatura actuală, tocmai pentru că simțim că universul acesta, care le este lor familiar, îi atrage mai ușor spre lectură. Și apoi mergem încet, încet spre clasici, spre scriitorii canonici. Deci spiritul este acela de a le forma gândirea, în primul rând, de a înțelege că literatura le oferă o deschidere spre înțelegerea lumii, spre înțelegerea personalității lor, spre a-și forma niște valori în care să creadă. Trăim într-o lume în care valorile sunt puse sub semnul întrebării și e foarte bine ca ei să-și formeze un sistem propriu de valori. Și sigur că ne dorim, de asemenea, să le stârnim curiozitatea, prin lucruri care să îi surprindă, lucruri care să le placă, lucruri despre care să le facă plăcere să învețe. De aceea temele pe care noi le alegem sunt întotdeauna legate de ceea ce am observat că le place lor. Cred că asta este foarte important, să poți să le oferi copiilor o deschidere către cunoaștere și către ei înșiși.

Am observat că unele dintre teme au legătură, de pildă, cu școala, cu neliniștea pe care ți-o provoacă o anumită materie, cu dificultatea de a te concentra la teme… Porniți așadar de la un subiect familiar copiilor și de abia ulterior vin noțiunile de teorie literară sau de gramatică.

Exact acesta este parcursul pe care noi încercăm să îl creăm, să plecăm de la ceva ce le este familiar și să-i ducem încet, încet spre lucrurile mai complicate, mai abstracte, dar întotdeauna ei să poată să facă aceste conexiuni cu viața lor, cu interesele lor. Asta mi se pare foarte important, în primul rând, pentru un profesor. Iar acest tip de demers presupune ca profesorul să-și cunoască elevii, să înțeleagă că aceste generații, native digital, nu sunt ca noi, sunt altfel.

Uneori, senzația mea este că profesorul nu are suficientă încredere în elevii lui

Chiar, cum sunt aceste generații de copii de care noi, adulții, obișnuim să ne plângem atât de mult?

În primul rând, sunt niște copii foarte inteligenți. Am avut o surpriză, am făcut o cercetare pe un text la prima vedere, „Comoara târzie", de Radu Stanca, cu niște copii de clasa a VIII-a dintr-o școală bucureșteană de periferie. Acolo era o întrebare, la un moment dat, legată de ce au înțeles ei din acel text și am fost surprinsă să constat înțelegerea lor profundă. Sunt copii foarte inteligenți și unii dintre ei chiar citesc. Îngrijorarea că, de fapt, copiii astăzi citesc foarte puțin mie mi se pare că e deja un clișeu și că nu are oglindire în realitate. Pentru că știu că sunt foarte multe școli în care există cercuri de lectură în care copiii citesc și discută despre ceea ce citesc.

Sâmbătă, când am avut curs cu masteranzii mei care sunt profesori, le-am arătat acel test, iar ei au spus: La întrebarea asta, copiii mei n-ar ști ce să răspundă. Iar eu le-am spus: Hai să vă arăt ce au răspuns niște copii de clasa a VIII-a de la o școală slabă, nu de la o școală cu rezultate foarte bune și au rămas absolut surprinși. Uneori, senzația mea este că profesorul nu are suficientă încredere în elevii lui, în capacitatea lor de a gândi și asta, practic, înseamnă că își pune singur niște bariere. Însă ceea ce cred eu că trebuie să facă profesorul este tocmai să știe să-i provoace pe elevi, iar aceste provocări trebuie să fie în așa fel făcute încât să-i stimuleze pe copii și să scoată ce e mai bun din ei. Uneori, copiii nu știu despre ei că sunt inteligenți, că sunt creativi, că pot să facă un raționament foarte bun și să-l argumenteze. 

De multe ori profesorul descoperă foarte târziu ce potențial există într-un elev și a pierdut timp prețios

Acest dialog cu profesorul mi se pare foarte important și cred că profesorul trebuie să îi învețe pe elevi să pună întrebări. Foarte puțin spațiu în orele de română este rezervat pentru zona asta, în care copiii pot să pună întrebări, în care sunt încurajați să pună întrebări despre un text, despre un fapt de limbă. Asta înseamnă că, de fapt, nu putem să ducem până la capăt un demers didactic, dacă ei nu sunt încurajați să gândească cu mintea lor, să pună întrebări. Și e păcat, pentru că de multe ori profesorul descoperă foarte târziu ce potențial există într-un elev și a pierdut timp prețios, nu a valorificat acest potențial. Profesorul e ca un fel de regizor, care trebuie să pună în scenă o lecție și trebuie să ofere roluri elevilor, ei trebuie să fie actorii principali. De multe ori, când merg la inspecții, profesorii își pregătesc foarte bine lecția, dar ce observ este că timpul rezervat elevilor este foarte mic. Profesorul vrea el să demonstreze cât și cum știe, iar elevii, de obicei, dau răspunsuri foarte scurte, într-un cuvânt, într-un enunț scurt, dar nu elaborează, nu verbalizează felul în care gândesc, în care simt. Deci asta cred că este ceea ce ar fi bine să facă mai mult profesorii de la noi. Sigur că sunt profesori care fac lucrul ăsta foarte bine, dar cred că la un nivel mai general ar trebui să se întâmple asta.

Profesorul în niciun caz nu mai este cel care vine și recită o lecție, iar elevii stau pasivi și așteaptă să li se dicteze

Sunt pregătiți profesorii să facă acest pas, în condițiile în care s-au format într-o cultură în care comunicarea era unilaterală, dinspre catedră înspre clasă, în care profesorul furniza informații, iar elevii reproduceau?

Sigur că există școli și profesori care mai practică stilul ăsta, dar evident că noile programe și noile filosofii ale învățării merg într-o cu totul altă direcție, și anume pe un dialog real, autentic între profesori și elevi, pe un spațiu mult mai mare pentru desfășurarea intervențiilor pe care elevii le au și pe felul în care ei trebuie să-și construiască învățarea. Ceea ce s-a schimbat este rolul profesorului. Sigur, prima condiție este ca profesorul să știe carte, asta este indubitabil, nu se poate fără să știi carte, n-ai cum să știi să faci o lecție bună. Iar profesorii care nu știu carte imediat sunt detectați de către copii, aceasta este condiția principală. Rolul profesorului s-a schimbat în sensul că a devenit mai discret. Profesorul trebuie să știe cum să stârnească interesul elevilor pentru domeniul lui și asta înseamnă să-i implice, să le ofere sarcini care să le stârnească și curiozitatea, dorința de a se documenta pe marginea problemelor abordate într-o lecție. Cred eu că și la noi începe să se întâmple în mai multe cazuri, pentru că, repet, programa practic impune acest nou mod de abordare. Profesorul în niciun caz nu mai este cel care vine și recită o lecție, care face tot efortul într-o lecție, iar elevii stau pasivi și așteaptă să li se dicteze sau să li se comunice niște adevăruri. Trebuie să îi ajutăm pe elevi să descopere ei înșiși acele teorii, acele reguli, sigur, plecând de la exemple, de la texte. Această abordare diferită solicită efortul și preocuparea profesorului de a-și pregăti lecțiile mult mai serios nu doar din punct de vedere științific, a conținutului pe care-l predă, ci și din punct de vedere a modului în care concepe activitățile pe care le propune elevilor. Dincolo de ceea ce știe, el trebuie să încerce și să aducă aproape de elevi ceea ce știe, pentru că avem într-adevăr, profesori excepționali care știu foarte multe, dar care nu au această abilitate de a comunica cu elevii lor și acest lucru nu este eficient pentru învățare.

Ce putem face ca societate, ce pot face părinții pentru a accelera această schimbare? Mă refer la creșterea calității dialogului în timpul orelor, la folosirea unor metode active de predare, la dezvoltarea gândirii copiilor.

Cred că societatea ar trebui să preseze în această direcție. Pentru că există și o altfel presiune din partea părinților, trebuie să recunoaștem, și foarte mulți profesori îmi spun: Știți, dar eu dacă nu le dictez lecția și copilul nu se duce acasă cu ceva notat în caiet la lecția respectivă, părinții spun că eu n-am făcut nimic la școală. Deci aici cred că este și o presiune din partea părinților pe care profesorul trebuie să o gestioneze. Adică trebuie să discute cu părinții la ședințe, să le explice părinților ce vrea să facă în orele respective, că vrea să formeze gândirea elevilor, să îi ajute să devină autonomi, să știe să învețe singuri, să știe să caute singuri textele pe care să le citească. Până la urmă, asta este miza, nu să le dea el mură în gură totul, ci să le provoace interesul pentru literatură și pentru comunicare. Asta nu poate face decât un profesor care e pasionat de domeniul lui, care caută întotdeauna să afle ce s-a mai scris, ce a apărut nou ca să poată să aducă în clasă lucrurile care sunt la zi. Învățarea se petrece când pătrunzi în profunzimea domeniului respectiv și, cum spuneam, când tu însuți poți să pui întrebări despre ceea ce se discută într-o lecție. Să ai curajul, în primul rând, s-o faci, pentru că sunt, să recunoaștem, și profesori care nu acceptă, cărora le e frică de întrebările elevilor. Dacă îmi pune elevul întrebare și nu știu să răspund? Nicio problemă, le spui că te documentezi și până data viitoare vii cu un răspuns, pentru că profesorul nu mai este cel care trebuie să știe totul despre orice domeniu. Un copil care înțelege că profesorul este preocupat să-i ofere un răspuns și că se pregătește special pentru asta cred că îl apreciază mai mult pe acel profesor decât pe cel care nu-l lasă să pună întrebări.

Un profesor care nu știe să îi atragă pe copii nu reușește să-și ducă la îndeplinire misiunea. Se poate învăța și într-un mod plăcut

Am văzut, într-unele din manualele dumneavoastră pe care le-am răsfoit, ca faceți și niște sugestii de jocuri didactice. Ce rol au acestea în învățare și cum pot fi încurajați profesorii să le aplice, mai ales dacă nu sunt persoane ludice?

În teoriile moderne ale învățării, dimensiunea ludică este foarte importantă, pentru că ea ar trebui să atragă elevul spre învățare. Acesta este rolul jocurilor, dar, pe de altă parte, copiii trebuie să înțeleagă că aceste jocuri, dincolo de aspectul lor plăcut, au un scop clar. De a-i ajuta să descopere ceva important despre despre disciplina respectivă, despre domeniul respectiv. Ceea ce oferim noi în manuale sunt, desigur sugestii, un profesor nu trebuie să le urmeze la literă. Dar un profesor care nu știe să se joace cu copiii, nu știe să îi atragă pe copii este un profesor care nu cred că reușește, în mare măsură, să-și ducă la îndeplinire misiunea. La noi există încă viziunea asta, că școala trebuie să fie ceva foarte serios, unde jocul nu-și are locul. Da, la școală mergem ca să învățăm, dar se poate învăța și într-un mod plăcut. Nu trebuie neapărat să fie acolo o morgă, să fie o distanță între tine și profesori, între tine și colegi, între ce înveți și viața ta ca să poți învăța.

Pilda familiei de români ajunse în Suedia și a școlii care trebuie făcute „serios”

Țin minte că, la un moment dat, niște prieteni au plecat în Suedia cu copiii lor, care erau foarte buni la învățătură în România. Când au ajuns acolo și au văzut ce se întâmplă, au fost nedumeriți și chiar revoltați că erau copiii lor foarte bucuroși să meargă la școală și că de abia așteptau să meargă la școală. Și s-au dus la directorul școlii și i-au cerut socoteală: Domnule, de ce se întâmplă chestia asta? Școala trebuie să fie ceva serios, nu ceva distractiv. Dar copiii aceia învățau cu plăcere o mulțime de lucruri, nu doar se jucau, le-a răspuns directorul. Trebuie să vedem întotdeauna dincolo de joc. Sunt profesori care folosesc celebrele metode interactive, care au coeficient ludic destul de puternic, dar ele țintesc, de fapt, mult mai departe - ca elevii să gândească, să aibă puterea de a investiga ceva și, mai ales, ca profesorul să construiască și un moment de reflecție pe marginea lor. Tocmai pentru ca elevii să nu rămână cu impresia doar s-au distrat, ci că au și învățat ceva din activitatea respectivă.

Cred că un profesor care e mai puțin deschis trebuie să se gândească mai bine și să încerce să-și schimbe atitudinea. Pentru că altfel, cum spuneam, elevii nu vor avea plăcerea de a învăța și fără plăcerea de a învăța, fără interesul pentru ceea ce înveți, e foarte greu să ajungi să descoperi un univers care poate să îți aducă niște bucurii intelectuale, să-ți aducă o altă înțelegere asupra lumii.

Trebuie să încerci să-ți cunoști elevii cât mai bine, pentru că altfel poți să reacționezi greșit. Poți să-i rănești pe copii, poți să-i demotivezi

De cealaltă parte, ce se întâmplă în clasele în care există probleme de disciplină, în care elevii contestă autoritatea profesorului?

Eu cred că depinde foarte mult de profesor, adică un profesor care știe de la început să stabilească reguli și să-i responsabilizeze pe copii nu va avea asemenea probleme. Depinde foarte, foarte mult de profesori. Sigur, aici lucrurile sunt complicate pentru că apar situații la care nici nu te gândești, e adevărat. Dar de multe ori, astfel de situații apar și pentru că există profesori care chiar nu sunt interesați de elevii lor, adică nu sunt interesați să știe de ce un copil se comportă într-un anumit mod. Poate are niște probleme care nu neapărat trebuie să fie diagnosticate, dar pot fi probleme în familie, pe care copilul nu le înțelege și nu știe să le rezolve. Dincolo de stabilirea unor reguli foarte clare încă de la început, reguli de comportament, trebuie să încerci să-ți cunoști elevii cât mai bine. Pentru că altfel poți să reacționezi greșit. Poți să-i rănești pe copii, poți să-i demotivezi, pentru că sunt copii foarte sensibil, cărora dacă le-ai făcut la un moment dat o observație, după aceea se închid și nu mai vor să răspundă atunci când le pui o întrebare. Lucrurile sunt foarte, foarte delicate și ce să zic? Nu există rețete. Fiecare profesor trebuie să se adapteze în funcție de copiii cu care lucrează, dar asta cred că e important: să încerce să-i cunoască, să arate interes pentru problemele lor și să creeze o relație bazată pe respect reciproc. Nu este el cel care trebuie să rezolve problemele elevilor, există consilieri școlari, dar e bine ca profesorul să fie mai deschis pentru a înțelege comportamentul pe care un elev îl are la un moment dat.

Uneori profesorul e nevoit să devină un fel de diriginte, să își lase materia ca să încerce să-și disciplineze elevii

De mulți ani îi formați pe cei care vor să devină profesori. Cum au evoluat provocările pe care le întâlnesc cadrele didactice în meseria lor și cum s-a schimbat statutul profesorilor?

Problemele cu care se confruntă profesorii au evoluat în direcția aceasta, a felului în care ei reușesc să stabilească o bună relație și un dialog real cu elevii. Elevii sunt foarte diferiți față de noi, dar sunt foarte diferiți și între ei. ȘI atunci problemele legate de disciplină, de cum să participe la clasă într-un mod civilizat, într-un mod responsabil au devenit foarte, foarte presante. Uneori profesorul e nevoit să devină un fel de diriginte, să își lase materia ca să încerce să-și disciplineze elevii și se concentrează doar pe partea asta. Deci aici este o pierdere. Un profesor preocupat de această problemă va încerca diverse căi prin care să-și creeze cât mai mult spațiu pentru învățare și cât mai puțin pentru disciplinarea elevilor.

Rolul profesorului, evident că s-a schimbat foarte mult, pentru că el nu mai este doar cel care predă, este și cel care trebuie să construiască relația cu elevii. Dacă nu știe să o construiască, atunci, practic, tot ceea ce încearcă să facă, nu are sorți de izbândă. Mai este o presiune de care foarte mulți profesori se plâng, și anume intruziunea asta a factorului birocratic. Profesorii sunt puși să facă tot felul de raportări, ceea ce este o povară. Ei ar trebui să se ocupe de ceea ce trebuie să facă în clasă, să-și pregătească orele, nu să stea să facă zeci de rapoarte într-un an. Sunt niște lucruri care creează o presiune asupra profesorului și îi iau din timpul pe care trebuie să-l dedice pregătirii lecțiilor.

Apoi rolul lui, cum spuneam, a devenit, aparent doar, mai discret. Nu mai este cel care face totul într-o lecție, ci trebuie să știe cum să facă să înainteze o discuție. Trebuie să știe să dea rapid feedback - ce i-a plăcut, de exemplu, în compunerea unui copil, ce i-a plăcut în interpretarea unui copil sau ce nu l-a convins și de ce nu l-a convins. Or, asta e foarte dificil. Asta mi se pare că e unul dintre lucrurile cel mai greu de realizat în momentul ăsta - să știi să dai feedback, să îl ajuți pe elev să înțeleagă ce știe, ce poate să facă, ce și cum poate îmbunătăți.

Cum ar trebui să le vorbim astăzi copiilor despre valori, într-o lume în care o persoană fără merite își ia într-un an o mașină mai scumpă decât apartamentul la care plătește rate un profesor bine pregătit?

Un profesor poate deschide mintea copiilor spre adevăratele valori și, până la urmă, literatura este calea regală prin care poate să discute cu ei despre valori, să le inducă ideea de adevărate valori, dincolo de cele materiale.

Valorile sunt cele care pot să te facă să fii fericit. În funcție de fiecare nivel de școlaritate, valorile trebuie traduse într-un într-un mod pe care copiii îl pot înțelege, dar până la urmă valorile importante sunt adevărul, binele, frumosul, sunt cele la care orice sistem de educație se raportează. Ele trebuie făcute însă discutate pe înțelesul lor. Ce înseamnă binele? Ce înseamnă adevărul, ce înseamnă frumosul? S-a schimbat ceva în modul în care le înțelegem? Sunt cazuri de oameni foarte bogați, dar despre care se discută și într-un mod depreciativ. Faptul că ai bani nu înseamnă că ești și fericit și trăiești bine, de multe ori înseamnă că poți să faci și lucruri rele, poți să spui și lucruri neadevărate, poți să-ți cumperi cu banii ăia mulți și lucruri care nu sunt frumoase. Profesorul poate pune în discuție următoarea situație: ce ai face dacă ai fi foarte bogat? Pornind de aici, se poate ajunge la o discuție consistentă despre adevăratele valori.

Și dacă o să eșuăm să predăm această lecție, care este pericolul?

Pericolul este ceea ce vedem că se întâmplă astăzi în societatea noastră, o societate în care există oameni corupți, o lume în care avem războaie și în care îi disprețuim pe cei care nu sunt ca noi. O lume care nu mai cunoaște valorile este o lume în derivă. Acesta este scopul construirii unui sistem de valori, să poți să acționezi în conformitate cu ele, nu doar să le identifici și să spui, da, mie mi se pare că asta este valoarea în care cred. Până la urmă contează ce faci pentru a da consistență sistemului tău de valori. 

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp