foto: Profimedia
De ce ideea de sustenabilitate intră în conflict cu logica creșterii economice?
În ultimele 4-5 decenii, economia globală a echivalat dezvoltarea socială cu creșterea economică: mai multă producție, mai mult consum, cicluri scurte de consum, mai multă mobilitate, mai mult profit. PIB-ul a devenit barometrul universal al succesului economic, iar orice încetinire a lui a fost (și este) privită cu îngrijorare; sau chiar cu panică. În același răstimp, planeta a respirat din ce în ce mai greu și ne-a dat tot mai multe semnale că acest model are limite fizice reale: resurse epuizabile, biodiversitate șubrezită, o dinamică climatică tot mai greu de prezis și gestionat. Pare evident că undeva, între economie și ecologie, ceva nu se (mai) leagă. Revin așadar la o întrebare pe care am mai tatonat-o, chiar și aici, pe Republica: ce este, de fapt, sustenabilitatea?
Sustenabilitatea este (sau ar trebui să fie) o formă de inteligență colectivă, o stare de înțelepciune și integritate socială, prin care noi, oamenii, recunoaștem că prosperitatea pe termen lung cere măsură, echilibru și responsabilitate. Ea nu e un moft ecologist și nici o barieră pusă în calea dezvoltării. În termeni simpli, este ideea că putem și trebuie să trăim bine fără a epuiza resursele care fac astăzi viața posibilă – atenție! – nu doar pentru noi, ci și pentru generațiile viitoare. Această retorică, pe care sunt sigur că mulți o găsesc utopică – dacă nu chiar caraghioasă – presupune un alt tip de progres: consum mai eficient, bunuri durabile, economie circulară, agricultură regenerativă, energie din surse curate etc. Nu înseamnă nici pe departe „înapoi la lumânare”, ci un „înainte” cu mintea limpede, buzunarele chibzuite și nevoile adaptate.
De ce ne e atât de greu să ne oprim? Pentru că ”greed is good” (lăcomia e bună). Logica actuală a piețelor globale e construită în jurul unei idei simple și foarte seducătoare: mai mult = mai bine. Companiile sunt evaluate în funcție de creșterile trimestriale, nu de impactul lor social sau ecologic (cel puțin deocamdată). La rândul său, mișcările politice promit „relansări” și „stimuli” care înseamnă, invariabil, mai mult consum (datoria totală la nivel mondial, suverană și corporativă, este de peste 100 de trilioane de dolari). Publicitatea, algoritmii, chiar și cultura populară ne ”antrenează” constant să vrem și să cumpărăm mai mult. Sunt și semne palide că în evaluarea unor companii și a acțiunilor și obligațiunilor acestora investitorii se uită și la criteriile ESG (environment – mediu; social; guvernanță), mai exact la cât de prietenos se comportă o organizație cu mediul și cu societate și cât de chezașă și responsabilă este conduita managerială a acesteia. Dar, cinstit, e un început timid și pe alocuri fragil.
Această dinamică a creșterii cu orice preț a fost, într-adevăr, motorul progresului material din ultimii 60-70 de ani. În ultima perioadă am început să vedem însă și costurile derivate sau complementare: schimbări climatice accelerate, risipă masivă, inegalități tot mai mari și o societate în care „lipsa timpului” este mai degrabă o virtute.
Tot mai multe voci – economiști, urbaniști, activiști, dar și guverne locale – încep să propună alternative. Spre exemplu, conceptul de wellbeing economy (economia bunăstării) propune înlocuirea PIB-ul cu indicatori precum sănătatea, coeziunea socială sau timpul liber. Orașe precum Amsterdam experimentează modele de dezvoltare inspirate din „Doughnut Economics”, în care se caută echilibrul între necesitățile umane și limitele ecologice. În sectorul privat unele companii explorează modele de afaceri bazate pe utilizare în loc de posesie, producție locală, design durabil. Dar acestea rămân, deocamdată, cum spuneam și anterior, excepția, nu regula.
Realitatea e că nu putem vorbi despre o tranziție reală către o economie sustenabilă (ne neapărat verde) fără să atingem un subiect delicat: inegalitatea. O parte a lumii consumă excesiv, în timp ce o altă parte abia își permite nevoile de bază (sigur, aceasta este o discuție veche de când lumea și pământul). O tranziție justă nu poate însemna doar „mai puțin pentru toți”, ci o redistribuire inteligentă și morală a resurselor. Iar asta presupune decizii politice și sociale curajoase și etice; adică necoruptibile; adică nepopulare. Colac-peste-pupăză se manifestă, în aceeași realitate, și o formă subtilă de rezistență culturală: ideea că suficiența înseamnă renunțare. Ne e greu să concepem că „destul” poate fi și o formă de libertate, nu doar ceva ce ne lipsește. Cum zice englezul: less is more.
Și totuși, ceva se schimbă. Poate nu cu viteza necesară, dar schimbarea apare. Tinerii cresc (sau așa îmi place mie să cred) cu altă orientare față de mediu. Consumul conștient devine tot mai prezent, iar ideea că „mai bine” nu înseamnă neapărat „mai mult” începe să prindă rădăcini. E nevoie, însă, de mai mult decât convingeri individuale: e nevoie de infrastructură, norme, educație și, mai ales, o nouă poveste despre ce înseamnă ”progres”. O economie sustenabilă nu înseamnă sfârșitul visului modern, tehnologic, ”smart”, ci o formă matură a acestuia, într-un context de resurse limitate și încălzire globală, indiferent dacă cea din urmă este antropogenă sau geologică sau solară. O economie sustenabilă este una în care ne asumăm că succesul nu se măsoară doar în profit, ci și în ce și cui lăsăm în urmă.
O concluzie ar fi că avem nevoie de un model nou de echilibru între sustenabilitate și economie, care presupune, pe lângă redefinirea prosperității de la „mai mult” la „mai bine” și de o cultură a suficienței – nu în sens de privațiune, ci în sensul armoniei și al echilibrului – între oameni, tehnologie și planetă. Aceste aspirații cer, desigur, un alt soi de guvernare, mult mai etică și vizionară, capabilă să integreze oportun și pragmatic știința, bunăstarea publică și dreptatea inter-generațională. Și mai cer un sistem economic pe mai multe nivele, în care, pe lângă piețele de capital reglementate, să coexiste comunități autonome implicate în inovație orientată spre valoare socială, nu doar comercială. Știu, e greu să ne imaginăm ă aceste două condiții se pot manifesta, nu e ceva ce poate fi făcut peste noapte. Însă trebuie să începem de undeva...
Pentru că viitorul nu trebuie să fie o alegere între „creștere infinită” și „decădere ecologică”, ci o tranziție către măsură și reconectare cu limitele planetare, bazate pe o inteligență colectivă pragmatică. Și asta pentru că într-o lume finită, inteligența nu constă în a consuma totul mai repede, ci în a construi sisteme care funcționează în echilibru cu ceea ce le susține. Sustenabilitatea nu este deci o opțiune alternativă. Este singura variantă viabilă pe termen lung.
Și, încă ceva: sustenabilitatea nu e doar despre ”decarbonizare”.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.