Sunt psihoterapeut și, în ultimul an, am încercat să-mi „vând” proiectul antreprenorial. Obstacolul neașteptat de care m-am lovit m-a pus pe gânduri

sursa foto: Profimedia

Văd oameni zilnic în cabinet și, oricât aș categorisi diagnoze, probleme, tipuri de personalitate, oamenii nu încetează să mă fascineze. Oricât cred că știu și înțeleg, învăț că încă mai e de învățat și de înțeles. Asta e într-un fel smerenia, humbleness-ul pe care nu știu să îl traduc mai bine, al meseriei de psihoterapeut.

Oamenii mi se dezvăluie adânci, fragili, preocupați de întrebări și dileme grele. Demograficele obișnuite nu funcționează în cabinet și nu se dovedesc corecte, gradul de educație, de nivel financiar și social nu definesc nivelul de profunzime și simțire. Am auzit amintiri de la țară care m-au dus înapoi în cărțile lui Ion Creangă, iar poveștile erau din anii '90. Am ascultat întrebări pe care și le punea un copil de 8 ani într-un apartament de mamă singură undeva în Berceni, care ar fi pus pe gânduri un grup de intelectuali citiți și pentru care nici ei n-ar fi avut vreun răspuns valoros.

Trăiesc ca martor al existenței oamenilor și n-am încotro, trebuie să trăiesc la nivelul la care mi se cere în terapie - orice grad de disociere, generalizare sau normalizare m-ar îndepărta de clienții mei.

Cred (și sper) că îi cunosc pe clienții mei, deși cu adevărat nu știu. Cunosc ce mi se dă să văd și să simt în ora pe care o petrecem împreună, care e doar o parte a existenței lor. O parte în care nu prea mai contează toate celelalte caracteristici, și în care se aduc doar muritori, umani și atât de diverși. Apoi pleacă la viețile lor, despre care eu știu totul și nimic.

Ce mă face să am încredere în umanitate este ce ajung să înțeleg despre noi, oamenii, în cabinet.

În ultimul an și ceva, mă chinui să lansez un program în care am mare încredere, pe care l-am scris și gândit pentru clienții mei, asa cum îi cunosc în terapie. Fiind împreună cu ei în momente de toate felurile, însoțindu-i, preocupându-mă, câteodată întrebându-mă și pe mine odată cu ei.

Și-am ajuns cu proiectul meu să fiu eu însămi client pentru diverși creativi, mici hub-uri media, să-mi fie făcute imagine și strategie pentru proiect, să trebuiască să mă explic de zeci de ori și să povestesc și repovestesc ideea. Provin din industria de publicitate, înțeleg motive și principii, am înțeles nevoia acestei radiografii.

Am vorbit mult despre clienții mei de terapie, am făcut profile umane și am povestit tot ce am simțit că e important, păstrând bineînțeles confidențialitatea. Am crezut că deschiderea și uimirea pe care eu le simt zi de zi alături de oamenii care vin la terapie vor convinge și pe cei care trebuie să vândă acest proiect despre cât de interesanți și profunzi sunt oamenii, despre cât de mare nevoie avem să ne recunoaștem în poveștile celorlalți, să simțim că nu mergem singuri prin viață, mai ales atunci când ne e greu. Am povestit mult despre cum suntem mai mult asemănători decât diferiți și despre cum în cabinet, indiferent cine intră — se descoperă fragil, curios, uman, uneori dornic de alți oameni.

A fost un an greu, ultimul an. Un an greu ca inițiator de proiect, antreprenor, om care încearcă să descrie o direcție în care crede.

Pentru că tot universul ăsta - atât de important mie - al interiorului uman, aproape mini constelație umblătoare pe care am încercat modest să o descriu, mi-a fost întoarsă sub forma unor briefuri neapărat făcute cu AI-ul sau a unor demografice fără nicio legătură cu înțelegerea motivelor pentru care oamenii vin în terapie. Cumva, tot ce am povestit a dispărut ca și cum n-ar fi fost, iar omul descris de mine a fost înlocuit de omul descris de algoritm.

Ca o mașină de tocat în care am băgat micile constelații, despre care vă spuneam mai sus, și am primit niște hot dogi cu de toate, de la ketchup organic până la un pic de ceapă crunchy, gen Ikea. Pentru că asta se consumă, indiferent de ce discutăm - constelații sau altceva.

Experiența mea și a clienților de terapie despre care am povestit s-a transformat întotdeauna în ce vrea algoritmul. În ce crede AI-ul despre ce vrea clientul la terapie, în ce merge în social media și ce nu. S-au scris cartoane de Instagram pe bandă rulantă, care n-au spus mare lucru, s-au generat nu știu câte prezentări cu ChatGPT despre cum trebuie să arate produsul, să sune, să vorbească, despre cum să apropii influenceri și să devii (mai) relevant.

Problema pe care am tot semnalat-o în ultimul an specialiștilor a fost lipsa de contact reală cu ceea ce citim pe social media. Am făcut mini workshop-uri pentru ei, citind un text scris de om versus un text scris de Claude, i-am îndrumat să fie atenți la răspunsul pe care îl au la text. Corporal, emoțional, a rezonat ceva diferit?

Fără excepție, au existat răspunsuri concrete la textele scrise de om. Adică “m-am simțit văzut”, “a generat un răspuns în mine ceea ce mi-ai zis”. “Vorbesc cu cineva și cineva vorbește cu mine” - și nu cu „ceva”.

„Ceva” va genera sute de pagini de text, toate adevărate și care nu mișcă nimic pe interiorul oamenilor, iar „cineva” poate spune o singură propoziție care să mă facă să mă simt auzit, cu care să rezonez.

De la sine înțeles că nimic din toate eforturile media nu a generat vreun succes, și de fiecare dată am auzit că nu am răbdare să văd că se întâmplă ceva. Realitatea e că nu am putut să văd cum proiectul meu o ia într-o direcție atât de simplificată și de potrivită algoritmului, încât rămâne fără esență, fără motiv.

Am făcut tot preambulul ăsta ca să ajung la esența a ceea ce vreau să descriu azi: oamenii și experiența umană nu sunt ce vedem în social media. 

Știu că toată lumea crede așa, "dhhhaaa, normal, nu e nimic nou". Cine crede oare că oamenii sunt ce vedem pe Instagram? Nimeni, doar nu suntem cretini să credem așa!

Și totuși, întreb din nou, altfel de data asta: dacă nu suntem cei de pe Instagram, cine suntem?

Aveți puțină răbdare cu mine: dacă pornim de la concluzia că nu suntem cei de pe Insta, și noi toți știm asta, iar în același timp petrecem timp pe Insta văzându-i pe ceilalți și exprimându-ne pe noi (așa cum nici noi, nici ceilalți, de fapt nu suntem), unde suntem noi în realitate?

E un pic ca la teatru: sunt personajul sau actorul care joacă personajul? Când se termină reprezentația, cine rămân? Plec ca personaj acasă sau mă „scutur” înapoi în actor?

Și aici vreau să fac un disclaimer legat de oamenii care au găsit autenticitatea în expresia lor pe platforme și viața reală. Chapeau! pentru ei, dar, în același timp, social media este o acțiune de distragere a atenției, o distracție.

Distragerea atenției, însă de la ce?

Și aici pot eu să vin să spun ceea ce tot povestesc de un an: de la ce ne preocupă de fapt, de la discuția pe care nu vrem s-o avem, de la soluția lipsă, de la emoțiile buluc pe care le-am simți fără social media, de la probleme, regrete, întrebări fără răspuns. Pentru că da, toate astea ne fac oameni. Condiția umană presupune o existență finită, foarte multă incertitudine și, adesea, singurătate.

Nu e nimic nou, se întâmplă de mii de ani, culmea e că tocmai paradoxul ăsta existențial ne face atât de valoroși.

Distracția asta (cu două sensuri aici) nu face decât să adauge volum dilemelor pe care le avem, să le lase neîntrebate, neexaminate, sub un preș din ce în ce mai mare (din ultimele studii, în medie între 4-6 ore pe zi petrecute online), fără soluție.

E o poveste budistă despre un călugăr care vrea să-și dovedească abilitățile de concentrare și își propune să stea câteva ore în apă înghețată, asistat de învățătorul său. Îi este foarte greu, și atunci când este întrebat ce păstrează cu el atunci când meditează în apa înghețată, răspunde că face toate eforturile să nu se gândească la cât de rece e apa. Profesorul zâmbește și îi spune să se concentreze la exact opusul — adică la cât de rece e apa. Să se adâncească în realitatea pe care o trăiește, asumându-și neplăcerea prin care trece. Călugărul reușește să stea câteva ore în apa înghețată, reiterându-și condiția, situația în care se află, acceptând și asumându-și greutatea.

Realitatea e că situația noastră existențială de muritori nu va dispărea dacă vedem suficiente reel-uri, ci va deveni o cameră închisă bine cu cheia, în casa în care locuim. Și casa va deveni din ce în ce mai puțin folosită, pentru că nu vom mai avea spațiu de depozitare și vom fi nevoiți să închidem cu cheia din ce în ce mai multe camere.

Reîntorcându-mă la ideea de azi: eu știu cum sunt oamenii în cabinet, și am mare încredere în ei, în noi. Mai știu că ce mi se explică în ultimul an - apropo de oameni si comportamente online - nu are nicio legătură cu ce știu eu despre noi.

Cumva, faptul că eforturile de pe social media nu funcționează pentru proiectul meu îmi confirmă credința: nu suntem atât de goi pe cât suntem descriși a fi.

În ciuda impasului antreprenorial, sunt cumva liniștită cu concluzia asta: se dovedește că viața chiar bate filmul, vom alege după cum suntem în realitate și nu după cum ne spune ecranul.

Probabil că soluția pentru o epocă atât de complicată ca cea în care trăim e să continuăm să ne ținem de ce vine dinăuntru către exterior, de expresia personală, de frământările pe care le avem. Să nu evităm dificultățile pentru că nu sunt ușoare și confortabile, să căutăm să ne exprimăm pe cât de mult așa cum suntem cu adevărat, și nu așa cum ni se spune că suntem. Pentru că, în momentul în care ni se spune cum suntem, nu o spune cineva, ci ceva. E mare diferență.

Important e să ne descriem fiecare singuri, să ne vedem unii pe alții cu propriii ochi, să acceptăm faptul că o metodă de distracție a devenit în ultimii ani o metodă de vânzare, și că postările de azi nu mai au nici o legătură cu pozele inocente de vacanță din 2009.

Social media creează o criză reală de identitate, schimbă decizii, hotărăște cine câștigă alegerile, popularizează orice plătește suficient.

Social media nu e spațiul care să ne vorbească despre cine suntem ca umanitate, și luați pe rând, unul câte unul - ca oameni. Cred că mare parte din catastrofa ideologică și umanitară în care ne aflăm în 2026 se datorează mediului în care ne petrecem mai mult timp decât față în față.

Oamenii în cabinet sunt însă diferiți, și de aici prind speranța. Doar că mă întreb cu frică unde e pragul critic, linia roșie. Deja multe din schimbările ultimilor ani vin din alinierea celor care iau decizii la cine spune algoritmul că suntem. Vă las să trageți concluziile singuri.

Sper tare mult să ne găsim felul, calea. Cu tot cu social media și AI, însă nu definiți de tehnologie, ci folosind-o ca pe o secretară bună.

Nu știu cum, însă mă bazez foarte tare pe instinctul de supraviețuire pe care îl avem, înclinația naturală către a face bine și nevoia de a tinde către un univers blând, binefăcător.

(Cât despre proiectul meu, știu că voi găsi căi să-l fac cunoscut. E doar o chestie de timp și de motivație)

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp