Sari la continut

De șase ani suntem împreună. Vă mulțumim!

Găsim valori comune, sau scriem despre lucruri care ne despart. Ne unesc bunul simț și credința că putem fi mai buni. Suntem Republica, sunteți Republica!

Radu Aldulescu: Literatura este un act de libertate individuală

Radu Aldulescu

În hanorac și în tricou, așa a apărut la interviul nostru de pe Zoom Radu Aldulescu, scriitorul care a vrut să se facă boxer, care nu a vrut la facultate fiindcă s-a dus muncitor pe marile platforme industriale comuniste. Radu Aldulescu este autorul a peste 10 romane, între care, cel de debut, „Sonată pentru acordeon”, care face parte din așa numita „literatură de sertar”, cea mult așteptată de după 1989, a făcut subiectul acestei întâlniri organizate de Editura Litera.

Am citit pe nerăsuflate această carte, prinsă fiind de o scriitură viguroasă, neașteptat de virilă, în care frazele lungi, unele cât o pagină te lasă fără aer.

Povești de iubire întortocheate, povești de supraviețuire și noroc, de comunism târziu și de familie dintr-un Ferentari situat la capăt de București, plin de personaje conturate puternic, acid.

„Fantastic”, am spus după ce am terminat cartea, „trebuie să-l cunosc pe acest om”.

L-am cunoscut, chiar dacă printr-o fereastră mică deschisă pe ecranul unui laptop…

Domnule Radu Aldulescu, vă mulțumesc foarte mult pentru această carte, nu am mai citit ceva atât de bun de mulți, mulți ani!

Mulțumesc și eu pentru aprecierile… nemeritate:)

Ce scriitură, ce forță, câte reacții puteți obține fără multe artificii sau efort…

Mulțumesc, acum, după ce m-ați lăudat Dvs, o să încep să mă laud singur…

Vă rog!

Nu, nu…:)

„Sonată pentru acordeon” este o carte pe care ați scris-o între 1984 și 1988, înainte deci de Revoluție, pe vremea când comunismul nu părea că ne va lăsa în pace prea ușor. Ați scris greu această carte?

Toate cărțile se scriu greu, romanul se scrie greu, modul de elaborare cere o muncă sisifică, mai ales această carte, prima pe care am definitivat-o atunci, fiindcă mai lucram și la altele care au apărut ulterior. Modul de a le elabora l-am învățat de unul singur, văzând și făcând și scriind, eu fiind de vârsta scriitorilor optzeciști, dar nefiind un optzecist. Nu am debutat în anii 80, nu am fost la cenaclurile din vremea aceea, „Junimea” condus de politrucul Crohmălniceanu sau „Cenaclul de Luni” condus de Manolescu, sau altele. Despre toate acest cenacluri și glorioasa lor existență am aflat după ce ele dispăruseră. Nu m-am format deci în cenacluri sau redacții… Eu m-am format mai degrabă prin Tolstoi, Dostoievski, în adolescență și în copilărie am trăit printre cărți. M-am născut într-o casă cu o mie de cărți de literatură.

Mă așteptam ca „sonata” să ne ducă într-o zonă mai rafinată, dar acordeonul a coborât-o cumva într-una mai populară…

Da, am vrut o poveste și sofisticată, și simplă, de fapt am vrut să spun că simplicitatea presupune un efort al autenticității, ca să zic așa și am făcut referire la acordeon, un instrument clasic al zonei (în care se petrece acțiunea-n.m) și al României, în general (deși și în lume se cântă mult la acest instrument). Acordeonul are un sunet anume, o poveste anume și eu l-am văzut ducând acțiunea acestei cărți. Cam asta am vrut să acopere titlul și a acoperit bine, în ceea ce mă privește.

Este o poveste de iubire acolo, o poveste de supraviețuire, de viață și de moarte. Sunt personaje pe care le-ați cunoscut? Știu că ați locuit în Ferentari o vreme…

Eu nu am cunoscut personaje, personajele le-am inventat, eu am cunoscut persoane care merită o mai mare atenție decât personajele.

Am crezut că vom ține democrația în mână cu ajutorul presei. Nici pomeneală de așa ceva. Nici azi nu se întâmplă asta, fiindcă nici jurnaliștii cei mai bine intenționați nu au putere să schimbe porcăriile clasei politice.

De ce pare lumea asta din mahala „mai vie” decât oricare alta?

Orice lume este vie, vorbesc de lumea pe care o inventez pe hârtie. Literatura este un act de libertate individuală, inventezi o lume pe hârtie, făcând-o să semene cu cea de afară. De ce pare mai vie lumea asta de mahala, de fapt de cartier? Ferentariul la vremea când se desfășoară acțiunea era cu mult diferit față de ceea ce este acum, din pricina faptului că acolo se termina Bucureștiul și începeau câmpurile. Acum nu mai este așa. Revin, de ce pare mai vie? Fiindcă vorbesc eu despre ea, îmi arog acest tupeu:). Eu am văzut-o vie și mi-a cerut un mare efort ca s-o redau așa cum am văzut-o. Am empatizat cu ea, m-a obsedat, ca toate lumile care apar în cărțile mele și am socotit că am ceva de spus despre ea.

Câte variante are o carte pe are o scrieți?

Las în urmă multe, fiecare pagină are în spatele ei 4, 5 sau 6 variante. Procesul de elaborare despre care vorbesc, îmi scapă chiar și mie. Nu știu când am scris prima dată primul capitol, prima frază sau primele zeci de pagini dintr-un roman, sau una din scenele dintr-un roman. Se poate s-o fi scris-o în urmă cu 15 ani și să o reiau la un moment dat, când s-a potrivit.

Știți de la început finalul unei cărți?

Nu știu, nici pomeneală. Se întâmplă ca atunci când mă apuc de o carte, să scriu chiar finalul uneori. Am scris o povestire odată, pe care am și publicat-o, fără să știu ce se va întâmpla cu ea… În timp s-a transformat într-un roman, „Mirii nemuririi”, care păstrează și începutul și sfârșitul acelei povestiri.

Finalul cărții „Sonată…” spune așa: „Belelele astea. Dac-ai sta să le scormonești pe toate, nu știu unde ai ajunge”. Viața e plină de belele și știu că nici a dvs nu a fost ocolită de ele…

Viața are o esență tragică la urma urmei, peste care încercăm să sărim fiecare cum ne pricepem. Deci nu numai viața mea nu a fost ocolită de belele sau încercări sau tragedii, ci viața oricui! La o anumită vârstă, când ne uităm înapoi, ne dăm seama că am trecut prin niște încercări, niște cumpene… Ei, de aici încolo să mai și scrii, e deja o cumpănă în plus. Auzeam la televizor o recomandare din partea unor parapsihologi care spunea că niciodată mesajele rele nu trebuie citite până la capăt. Adică în sensul că dacă îți trimite cineva un mesaj injurios să nu-l citești până la sfârșit. Ei bine, în cazul meu, nu numai că le citesc până la capăt, dar le recitesc, trec prin mine. Greutatea unor întâmplări din viața mea se resimte cu asupră de măsură, mai ales când le rememorez și le transform în ficțiune.

Lumea unui scriitor este plină, e foarte aglomerat la dvs în cameră atunci când scrieți:) Sunteți un fel de Dumnezeu al cartierului, fiindcă pe toată această lume trebuie să o și coordonați.

Da, se poate spune că sunt și așa cum spuneți. Metaforic, camera mea e plină de lume, dar în realitate e foarte goală. Coordonarea acestei lumi este o artă, un meșteșug de la Balzac citire, de la Flaubert citire…

Pe cât de greu este de scris un roman, observ că pe atât este greu și de citit, uitându-mă la cererea de cărți. Să citești literatură este o îndeletnicire destul de grea care îți ia timp, energie.

Tinerii pot citi și înțelege această carte, această lume pe care ei nu o cunosc?

Am avut semnale de la tineri care mi-au spus că au citit și că le-a plăcut. Nu foarte mulți, dar atât câți au fost au empatizat cu această lume pentru că ea comunică cu lumea de azi deși este atât de schimbată… Omul este același ca acum 35 de ani sau 100 de ani. Trag speranță ca tinerii să empatizeze cu această lume, așa cum și noi, ca cititori profesioniști empatizăm cu Dostoievski, Faulkner, Tolstoi. Lumea literaturii are o anume durabilitate, nu dispare. Arta are capacitatea să fixeze niște lumi.

Greutatea unor întâmplări din viața mea se resimte cu asupră de măsură, mai ales când le rememorez și le transform în ficțiune.

Vă îmbrăcați tot în hanorac și tricou… Așa vă îmbrăcați mereu?

Nu, dacă veneam la dvs în studio, veneam cu cravată… 

La căsătoriile dvs v-ați îmbrăcat la costum?

Da, dar cravată nu cred că am avut. Purtam cravată în liceu, că era obligatoriu împreună cu șapca și matricola.

Știu că părinții dvs au fost jurnaliști.

Da, pe vremea când jurnalismul și literatura erau aservite și sugrumate de ideologie. După Revoluție nu a mai fost așa ceva, dar nici nu a fost cu mult mai bine. Am lucrat atunci la revista „Baricada”, o revistă de opoziție, dar mi-am dat seama că nu eram făcut pentru așa ceva, nu mi s-a potrivit. Am crezut că vom ține democrația în mână cu ajutorul presei. Nici pomeneală de așa ceva. Nici azi nu se întâmplă asta, fiindcă nici jurnaliștii cei mai bine intenționați nu au putere să schimbe porcăriile clasei politice.

V-ați gândit vreodată că ziarele vor dispărea? Că pe hârtie ele nu vor mai fi?…

Da, m-am gândit… Se preconizează să dispară și literatura… E o vorbă foarte adevărată care spune: „cultura este sufletul națiunii”. Scoțându-i sufletul, vom vedea doar cadavrul acestei națiuni. Dispare cultura. De ce? Ca în mod programat să dispară probabil și națiunea. Și cultura scrisă tinde să dispară, de ce să ne amăgim? Pe vremea comunismului exista cenzura ideologică care a fost înlocuită treptat cu cenzura economică mult mai atroce pe care o trăim acum. În cultură intră și educația, și literatura și artele și tot.

Aveți o părere proastă despre literatura română contemporană… Ați spus despre ea că este cam de mâna a doua…

Da, de mâna a doua, a treia, așa… Nu este o părere proastă, este de domeniul evidenței.

Dar asta doare…

Doare, dar ăsta este adevărul. Noi nu avem un scriitor de nivelul și de succesul lui Ismail Kadare, de exemplu. Nu avem scriitori, sau literatură de nivelul celei poloneze, un alt exemplu, care este aproape de nivelul celei americane. Am citit acum o scriitoare poloneză, Olga Tokarczuk, laureată a Premiului Nobel… Extraordinară! Nu avem așa ceva, literatura română funcționează după un canon de ordine interioară care nu este valabil în afara granițelor, iar ierarhiile sunt răsturnate, la vârf sunt scriitori care nici măcar nu sunt scriitori, iar cei care sunt scriitori adevărați nu sunt vizibili, nu prea aude nimeni de ei.

Cultura este sufletul națiunii. Scoțându-i sufletul, vom vedea doar cadavrul acestei națiuni. Dispare cultura. De ce? Ca în mod programat să dispară probabil și națiunea.

Ce titlul ați da acestei perioade prin care trecem?

Poate cel al ultimului meu roman care urmează să apară: „Drumu-i lung, căldura mare” care este o poveste de dragoste, nu ca în „Sonată..,” unde sunt mai multe povești de iubire, aici va fi doar una.

Literatura română funcționează după un canon de ordine interioară care nu este valabil în afara granițelor, iar ierarhiile sunt răsturnate, la vârf sunt scriitori care nici măcar nu sunt scriitori, iar cei care sunt scriitori adevărați nu sunt vizibili.

Știu că și dvs ați iubit cam mult în această viață… Sau niciodată nu e prea mult?

Toți am iubit prea mult, ce să facem… din iubire ne hrănim!

Și ați înțeles femeia?

Da, am înțeles-o, dar cu mare, mare greutate…

Și ce ați înțeles?

Că trebuie lăsată în apele ei și să accepți să te conducă. Trăim o perioadă de emancipare a femeii care are drepturi cel puțin egale, dacă nu superioare bărbatului.

Aflați mai multe pe cristinastanciulescu.ro

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere


Îți recomandăm

Dove cover

De ce au nevoie adolescenții pentru a-și dezvolta o imagine sănătoasă de sine? De mai mulți factori protectori, dintre care cel mai important este relația de încredere și apropiere cu adulții din viața lor, cu precădere părinții.

Citește mai mult

Mădălina Stănescu

„Nu ar trebui să existe business de niciun fel care să nu aibă prezență minimă în online, iar aici mă refer la website în primul rând și apoi la pagini pe rețelele de socializare. Încă mai sunt afaceri care au numai prezență pe Facebook, iar noi le spunem că nu e sănătos să-ți pui tot ce ține de identitatea și brandul tău pe o singură platformă, care, iată, acum ceva săptămâni, a picat 6 ore, nu a mai funcționat deloc”, spune Mădălina Stănescu, fondator Optimized,

Citește mai mult