Sari la continut

Încearcă noul modul de căutare din Republica

Folosește noul modul inteligent de căutare din Republica. Primești rezultate în timp ce tastezi și descoperi ceea ce te interesează filtrat pe trei categorii: texte publicate, contributori și subiecte. Încearcă-l și spune-ne cum funcționează, părerea ta ne ajută.

Răscoala, educația și teatrul

Cele ce urmează sunt rezultatul unui mic exercițiu de luat …capsula timpului, aia care te face să te duci înapoi nici tu nu știi prea bine de ce. Poate pentru că-ți place? Poate pentru că e un înțeles ascuns?

1. Ceasornicarul

O zi toridă, în București, în 2017. Ca altele din trecut. Mi s-a defectat brățara ceasului. La parterul unui bloc, înghesuită între scara de intrare și restul, o ușă cu grilaj, intru la ceasornicar. Știam locul. Domnul e așezat, lucrează, cu lupa prinsă de frunte. O doamnă îi spune de câteva ori același lucru despre cum nu îi mai merge comanda de deblocare a ușii de la mașină. Ceasornicarul îi răspunde, după ce examinează atent, că nu e nimic defect. Doamna insistă, cu alte detalii din viața ei de șoferiță. Domnul îi explică calm același lucru. Doamna pleacă. Între timp mă uit prin micul spațiu al „afacerii”. 

Pe un perete, două pagini din „Adeverul”. Mă apropii cât pot, dar nu îndeajuns ca să pot vedea clar detaliile. Fac o foto cu mobilul. E prima pagină a ziarului, de miercuri, 28 februarie 1907.

Știrile: Răscoalele țărănești. Asasinarea prim-ministrului bulgar. Articolul de fond e despre ce se întâmplă la Cameră. Cel despre răscoale e înghesuit pe la mijloc. Dar treimea de jos a acestei prime pagini e, surprinzător, Cronica teatrală, semnată de Emil Fagure. Se detașează clar față de celelalte articole.

Nu știu de ce m-a surprins plasarea ei pe prima pagină în acest context. Răscoalele țărănești, Camera deputaților, un asasinat și cronica teatrală. Îmi place când dau peste „vechituri” din acestea. N-am avut ocazia – intrase alt client – să-l întreb pe ceasornicar de ce le-a expus pe perete în micul spațiu de lucru. Am plecat, în aceeași căldură, cu nedumerirea privind Răscoala alături de Teatru pe prima pagină.

2. Răscoala. Ajung acasă și sunt cu gândul tot la cronica teatrală pe prima pagină când, în România, răscoalele țărănești începuseră. Intru pe net.

Răscoala izbucnește pe 21 februarie 1907. Întârzierea încheierii învoielilor agricole, urmare a „licitației” arendării marii moșii din Moldova care includea și Flămânzi (de unde a început răscoala), procesul care a urmat și care a adâncit nesiguranța și defavorizarea țăranilor (nu mai știau dacă și cum își vor putea hrăni familiile), dar și alți factori, precipită evenimentele. 

Lăcomia arendașilor e în favoarea proprietarilor. Evenimentele sunt relatate într-un raport oficial. Să citim puțin din raport după care mergem la Caragiale care scrie concentrat, aplicat despre această traumă națională a sărăciei și a uciderii unor români de către alți români.

„Raportul către Prefectul Județului Botoșani al Inspectorului Comunal al Plășii Hârlău (…) detaliază evenimentele ce au dus la izbucnirea răscoalei, precum și trupele trimise pentru a restabili ordinea:

„În ziua de 4 februarie, Gheorghe Gh. Constantinescu (administratorul moșiei Flămânzi), s-a întâlnit la iarmarocul din Flămânzi cu mai mulți locuitori din comuna Frumușica, cărora le-a spus că pe ziua de 8 februarie să se adune în ograda administrației moșiei Flămânzi pentru a face cu ei învoielile agricole pentru vara anului curent. În noaptea de 7-8 februarie, le-a făcut cunoscut prin vătăjei și feciori boierești a se aduna pe ziua de 8 februarie. În ziua de 8 februarie s-au adunat la Primăria comunei Flămânzi, de dimineață, 400-500 de locuitori și o parte din comuna Copălău și alte sate ce cad pe teritoriul moșiei Flămânzi cu anexele ei. Între orele 10 -11 a trecut pe dinaintea primăriei Gheorghe Gh. Constantinescu, administratorul, cu trăsura, la administrația moșiei; ajunși aice, după ora 12 p.m., li s-a comunicat că „nu este aici, ce a plecat la cumnatul său C. Ciornei, secretarul primăriei, la masă…”; țăranii s-au sfătuit să-l aducă cu forța; pe la orele 13 și jumătate, Ciornei pleacă de acasă înspre primărie; locuitorii i-au spus să-l cheme; „sătenii erau foarte mulți adunați în drum, înaintea porții”; un locuitor s-a dus să-l cheme afară; apoi s-a dus un altul, care amenință că, „dacă nu iese afară să vorbească cu ei, îi devastează casa (casa secretarului Ciornei) și îi dau foc”.

Gheorghe Gh. Constantinescu a ieșit spunând că va veni arendașul Fischer pentru a încheia învoielile; unii au ripostat, că „dacă e administrator, pentru ce i-a chemat să stea flămânzi toată ziua”; unul din ei, Ioan Dumitru Dolhescu, l-a smucit de pe cerdac și apoi alții, pentru a-l aduce cu forța la primărie; Ioan N Dolhescu susține că Gheorghe Gh. Constantinescu l-a lovit pe dânsul cu o piatră în ochi. Grigore Th. Roman Grosu, Trifan Th. Roman Grosu, și pe urmă cu toții l-au maltratat foarte grav cu bețele în cap, Gheorghe Gh. Constantinescu având incapacitatea de lucru 15 zile după certificatul medico-legal. După ce l-au maltratat pe Gheorghe Gh. Constantinescu, s-au dus o parte din ei în ograda administrației moșiei, pentru a-l găsi pe contabilul moșiei, pentru a trata cu domnia sa și negăsindu-l, au luat la goană pe doi evrei.

Cancelaria moșiei n-au devastat-o. S-a cerut ajutorul armatei în ziua de 4 martie. Ni s-au trimis două escadroane de cavalerie în Hârlău; azi se află 1 batalion din Regimentul 13 „Ștefan cel Mare” în Hârlău, 1 escadron din Regimentul 8 Călărași la Deleni, 1 la Târgu Frumos, 50 vânători din Batalionul 8 la Cristești, pentru a-i împiedica pe răzvrătiții din comuna Bălușeni ce voiau să vie la Cristești, și o companie de 180 de oameni în comunele Tudora și Poiana Lungă, pentru a-i împiedica pe răzvrătiții din plasa Siret și județul Suceava ce încercau a răscula aceste două comune.” (sursa aici)

Reacția, în țară, dar și în străinătate, este una de stupefacție: armata a tras în țărani, omorând în jur de 11.000. Cu o populație rurală de aproximativ 80%, o rată a mortalității infantile de peste 17% și o dramatică polarizare a proprietăților agricole (sub 1% erau proprietari a peste 47% din suprafața agricolă, România făcea figura unei țări trăind încă în Evul mediu, în ciuda unor impulsuri de modernizare a vieții urbane. Guvernul distruge, se pare, toate documentele privind intervenția în forță. Peste numai 9 ani, țăranii români, majoritatea celor mobilizați în Primul Război Mondial, aveau să facă sacrificiul suprem pe câmpurile de bătălie. Cu sutele de mii.

(foto:The Illustrated London News, Front page, 6 aprilie 1907, desen de Hermanus Willem Koekkoek pe baza schițelor lui Rook Carnegie)

3. Caragiale în 1907. Știm de la școală că marele nostru Caragiale e un observator și lacom comentator al vieții publice. Ce face scriitorul, între altele, în acel an 1907? Scrie un op, „1907 Din primăvară până în toamnă”, unde citim multe, din care selectez cele de mai jos care îmi sună și azi ca fiind actuale. Cum se întâmplă, fir’ar să fie, cu Caragiale!

Ei ! aci stă rădăcina răului; aci stă ascunsă cauza actualei stări de lucruri — coarda s-a întins peste măsură. Și răul mai are și alte rădăcini cum vom arăta îndată…

Să notăm în treacăt că marea majoritate a arendașilor mari este compusă din străini, — în Moldova, evrei; în Muntenia, greci, bulgari, albanezi și puțini români ardeleni supuși unguri, — în genere, afară de rare excepțiuni onorabile, oameni de joasă extracțiune, aspri la câștig, fără sentimente omenoase și lipsiți de orice elementară educațiune Cruzimea interesului, comună lumii, se mai înăsprește aici prin lipsa de solidaritate națională, prin nesocotirea tradițiilor și opiniei publice, prin îndrăzneala ce o dau pe o parte coruptibilitatea administrației publice, pe de alta protecția or a pavilionului străin, or a cine știe cărei puternice Alianțe universale, și printr-un manifest dispreț brutal față de țăranul incult, umilit și îndelung-răbdător.”

Care este efectul, după Caragiale, al stării actuale de atunci, explozive:

1. Scăpătarea atâtor proprietari mari, cari și-au sporit cheltuielile pe măsura creșterilor arenzilor, înecându-se în risipe de lux din ce în ce mai exagerate pe speranța unei continue progresiuni a veniturilor;

2. Prosperitatea fenomenală a clasei arendașilor mari și, pe lângă asta, avântul prodigios al băncilor și institutelor de credit, din cale afară disproporționat cu o țară agricolă; și

3.Mizeria țăranilor.Trebuia să fie așa Din stoarcerea forțelor acestora din urmă a rezultat și luxul nechibzuit al proprietarilor, și înavuțirea nemăsurată a arendașilor, și câștigurile enorme ale Băncilor, și bacșișurile administrației publice și, mai încă, ridicarea mereu crescândă a veniturilor Statului.

Pe de-asupra acestei realități, ia să vedem acum ce politică, ce administrație, ce cultură intelectuală se fac în acest Stat.

Partidele politice, în înțelesul european al cuvântului, adică întemeiate pe tradițiune, pe interese vechi sau noi de clasă și prin urmare pe programe de principii și idei, nu există în România.

Cele două așa numite partide istorice care alternează la putere, nu sunt, în realitate decât două mari facțiuni, având fiecare, nu partizani, ci clientelă. Capii facțiunilor sunt mai mult sau mai puțin ambițioși politicieni. Firește că nu punem la îndoială nici patriotismul, nici curatele lor intențiuni: „toți, toți, cum zice Antonius, sunt bărbați onorabili !” Iar clientela este plebea incapabilă de muncă și ne-având ce munci, negustorași și precupeți de mahalale scăpătați, mici primejdioși agitatori ai satelor și împrejurimilor orașelor, agenți electorali bătăuși; apoi productul hibrid al școalelor de toate gradele, intelectualii semiculți, avocați și avocăței, profesori, dascăli și dăscălași, popi liber cugetători și răspopiți, învățători analfabeți — toți teoreticieni de berărie; — după aceștia, mari funcționari și impiegați mititei, în imensa lor majoritate amovibili. (Comerțul e cea mai mare parte în mâinile străinilor: în Moldova, evrei; în Muntenia, greci, bulgari, albanezi, români supuși unguri, toți străini fără drepturi politice, nici comunale.)”

Cum îi e obiceiul critic, scriitorul mărește zoom-ul și observă ce produce astfel de stări de lucruri.

De pildă, Administrația:

„Administrația e compusă din două mari armate. Una stă la putere și se hrănește; alta așteaptă flămânzind în opoziție Când cei hrăniți au devenit impotenți prin nutrire excesivă, iar cei flămânzi au ajuns la completă famină, încep tulburările de stradă… Plebea, clienții, cu studenții universitari și școlarii din licee, conduși uneori de profesori universitari, cer numaidecât răsturnarea guvernului. Facțiunea de la putere, supranutrită, este incapabilă a mai ține piept torentului popular, adică facțiunii răzbite de foame; iar Regele, gelos de reputația europeană de liniște și ordine a Statului său, este silit să concedieze, avec force compliments, cabinetul, care avea aproape unanimități în Parlament, pentru a însărcina pe capul opoziției cu formarea unui nou cabinet, cu dizolvarea Parlamentului și a tuturor consiliilor județene, urbane și rurale, cu convocarea colegiilor electorale pentru constituirea unui nou Parlament și unor noi consilii, — care toate, după bunele obiceiuri consacrate, sunt firește aproape unanime partizane ale noului guvern.”

De pildă, Învățământul, de pildă Cultura:

Să vedem acuma cum se fac în Statul român educația și cultura publică, în ce scop se fac și ce rezultate dau. Toate școalele, de la cele populare până la Universități — școale primare, secundare, profesionale, agricole, comerciale, de popi, de moașe, de muzică, de alte arte, facultăți de toate ramurile culturii înalte — toate dau mai mult sau mai puțin d’emblée absolvenților lor drepturi la dignități și funcțiuni publice. Astfel școala română, în loc de la fi un mijloc de educațiune și cultură a poporului și a claselor dirigente, devine un canal de scurgere al poftelor de întâietate între cetățenii, de ieftină parvenire, de scutire de îndatoriri, de sporire de drepturi și privilegii. Și din ce în ce, din gradul cel mai de jos până la cel de sus, școalele sunt niște fabrici de funcționari, de salariați publici și de avocați — o pletoră de semidocți, fără caractere, fără omenie, adevărați cavaleri de industrie intelectuală, cărora le trebuiesc numai decât onoruri cât de multe fără niciun merit și câștig cât de mare fără multă osteneală.

Aceste fabrici alimentează oligarhia publică ce stăpânește exclusiv țara românească. Din aceste fabrici iese și se primenește și crește, în oarba luptă de concurență pentru repurtarea rangurilor, distincțiunilor și profiturilor, oligarhia de aventură. An cu an apar proaspeți pe arena publică, în poze teatrale, teoreticienii, reformatorii și patrioții, placizii făuritori de sisteme noue, instigatorii exaltați, șoviniști, naționaliști, iredentiști, antisemiți, xenofagi, călărind pe întrecute fiecare pe calul său de bătaie, spre uimirea naivei trândavei plebe, servanta oligarhiei. Familiile sărmane din plebea orășenească, lipsite de orice mijloace de producție, trăind din mică precupeție, or din slujbe sau slujbușoare, or din cârciumăritul de mahala, ori din meserii mai puțin ușor de mărturisit — toate aspiră, grație școalelor naționale, să-și vadă copiii cât mai degrabă, după vârsta majoratului, în cel mai rău caz funcționari; în cel mai bun, măcar deputați ministeriabili, dacă nu chiar miniștri… Și, ca la cele mai absurde loterii, și aci, nu toate iluziile sunt amăgite.”

Pentru redresarea situației provocate de răscoalele țărănești și represiunea lor, Caragiale nu vede decât soluția unei revoluții luminate pornită de sus,în temeiul răscoalelor începute de jos. Ce ar putea să o înfăptuiască? Eroul ei ar trebuie să fie Regele care …ar trebui să și vrea asta. Regele, căruia Caragiale îi „suflă” o replică: „„Cauza dezastrului în care a căzut țara este numai — da, numai nenorocita politică, ce o fac partidele și bărbații noștri de Stat de patruzeci de ani încoace !”

Scriitorul observă că: „Între masa poporului și clasele stăpânitoare este (cine ar putea tăgădui ?) o prăpastie de interese și de sentimente, pe care aceste clase n-au știut-o umplea încetul cu încetul, ba chiar și-au dat toată osteneala s-o sape cât mai adânc.” Numim azi clivaje această prăpastie. Dinamica tectonică e însă aceeași.

În Adeverul, pomenit la început, un articol de pe prima pagină este despre ce se întâmplă la Camera deputaților în acele zile sângeroase ale răscoalei. Caragiale observă și el ce fac deputații:

„În Camere cât și prin organele oficioase, guvernul declară sus și tare că „răscoalele sunt faptele unei mâini străine de undeva”. Imediat, de „undeva”, pică o fulgerătoare protestare. Atunci, același guvern dezminte, iar sus și tare, prin legațiunile regale, orice știre de așa fel ca o „curată născocire”. La un moment, oligarhia dă semne de curată demență: își închipuie ca sorginți ale dezastrului, fel-de-fel de conjurațiuni anarhiste, din Barcelona sau Peterson, din Honolulu — mai știm de unde ? Nu mai vede nicăieri decât instigatori, nu mai visează, nu mai caută, nu mai gândește decât să găsească pe instigatori — fenomen și ridicul și deplorabil, ca totdeauna așa numitul delirium persecutionis. Nu le vine politicienilor noștri să crează că dezastrul este urmarea fatală a sistemei lor politice, și-i caută explicația la kilometri departe, când, dacă ar fi în stare să se uite mai bine, ar putea-o găsi sub vârful nasului.”

Ei nu aveau un Soros atunci la îndemână. Dar mecanismul psihologic e același: ce ni se întâmplă nu e din cauza noastră, a deciziilor proaste ale politicienilor noștri, ci consecința conspirației universale anti-românești. Eșecul conservatorilor de a gestiona conflictul socio-economic îi aduce la guvernare pe liberali. Caragiale îi „vede” la lucru: ei vor analiza răscoalele prin prisma vectorului economic. Nu, spune Caragiale, nu despre asta e vorba, ci despre proasta alcătuire politică a statului român: „Așadar, mai întâi; destul cu casta de strânsură din vârfuri până-n gunoaie ! destul cu mamelucăria cinică ! destul cu absurdul anacronism, hibrida Constituțiune archontologică, pe care ar trebui s-o punem cu minte și cu liniște la arhivă, făr’ a mai aștepta momentul când s-o vedem arsă cu un alai și cu o pompă mult mai puțin veselă decât cele cu cari a fost ars odinioară Regulamentul organic!” Caragiale vede reforma politică din perspectiva Eroului salvator, figura mesianică ce-ar trebui să-și asume această misiune.

4. Surprinzătorul diagnostic al lui Victor Babeș în 1907. Problema învățământului, pe care Caragiale o vede ca una importantă pentru proasta alcătuire a societății românești și care consfințește regresul de civilizație (și el vorbește de fabrici, dar nu de diplome, ca azi, ci de funcționari „fără caracter, fără omenie”) e tema conferinței din noiembrie 1907 a omului de știință, Victor Babeș. 

Dau întâmplător peste ea, sau poate nu, într-un articol din Adevărul de azi. Savantul observă regresul nostru de civilizație în raport cu America și Anglia: „Astăzi, anume Englezii şi Americanii se desvoltă din ce în ce mai mult, în dauna celorlate popoare şi aceasta mai cu seamă graţie sistemului lor de educaţiune. Nu vorbesc de Români, căci Românii care nu ştiu să citească şi să scrie, fiind din acest punct de vedere cei mai inferiori printre popoarele Europei, faţă cu aceste naţiuni nici nu pot concura şi deci astăzi nu au dreptul de existenţă ca naţiune civilizată”. O cauză e modul prost în care e construit sistemul de învățământ: „Neapărat există mijloace pentru a descărca pe şcolarii noştri de lucruri inutile şi cari tocmai din această cauză produc cea mai mare oboseală spirituală.” „Dacă pedagogii noştri (…) ar intra în esenţa învăţământului care trebuie să fie destinat pentru viaţă şi nu pentru omorârea spiritului şi pentru degenerarea corpului , ar găsi deci multe uşurări, reducând sau eliminând învăţătura doctrinelor inutile.” Peste 105 ani, academicianul Solomon Marcus formula, în esență, aceleași observații!

Babeș observă și altceva, o idee care apare într-un celebru speech din 2006 al lui Ken Robinson, „Do schools kill creativity?”: educația trebuie să fie în consecința înclinațiilor evidente ale elevului. Și ar trebui să fie și a Corpului nu numai a Spiritului. Revenim la Babeș, în 1907:

„Eu nu găsesc nici un folos pentru viaţă, dacă un elev învaţă bine şi în mod egal toate doctrinele (n.a. materiile, obiectele de studiu), adică după sistemul de astăzi de clasificare a elevilor. Din contra, aşi distinge mai mult pe un elev care excelează numai în matematici sau numai în ştiinţele naturale, decât pe acela care ştie mai mult sau mai puţin toate. Astăzi însă, un talent matematic sau în ştiinţele naturale, este cu totul suprimat şi rămâne repetent dacă nu cunoaşte toate în mod perfect. Nu zic că nu trebue ca fiecare elev să aibă noţiuni de toate (…). Aceşti elevi sunt azi forţaţi în detrimentul dispoziţiunei lor să-şi omoare spiritul cu învăţarea exclusivă tocmai a materiilor pentru cari nu au nici o tragere de inimă şi care nu-i folosesc la nimica, pe când vor neglija tocmai specialitatea pentru care au cea mai mare dispoziţiune. Se înţelege deci de la sine, că clasificarea de azi se face în detrimentul progresului intelectual al ţării.”

Pledând pentru o reformă a învățământului în care higiena și educația fizică să aibe același statut cu alte discipline, Babeș opinează că: „românul a devenit mai puţin resistent decât alte naţiuni civilizate, faţă cu agenţii boalelor şi a degenerescenţei – se impune de urgenţă forma aceasta nouă de învăţământ de mult adoptată în ţările cele mai înaintate şi în care educaţia fizică şi sanitară ocupă un loc cel puţin egal cu cea mentală chiar în programa oficială a învăţământului”.

Nu suspectez că insistența cu care actualul ministru de resort bate toba manualelor de sport, să aibă la bază idei majore privind Educația în România. E vorba mai degrabă de ceea ce sesizase Caragiale mai sus.

5. Mintea vizionară a lui Spiru Haret. Spre 1907, educația devenise o temă majoră a societății românești. De la Alexandru Ioan Cuza la Titu Maiorescu și Spiru Haret, calitatea precară a învățământului e considerată, cu argumente diferite, ca fiind o mare vulnerabilitate în parcursul de civilizare a țării. Toți erau conștienți că România nu va putea evolua în condițiile modernității dacă nu operează o reformă a clasei țărănești, cea care domina demografic și socio-economic, cu o rată uriașă a analfabetismului, morții infantile și un foarte scăzut nivel al civilizației gospodăriei, familiei, în genere.

Dar cele trei mandate de ministru ale lui Spiru Haret reușesc, prin viziunea, tenacitatea și dialogul public susținut ale acestui matematician și pedagog, să inițieze reforma și modernizarea autentice ale învățământului românesc. În al doilea mandat, început cu zece ani înainte de răscoalele țărănești, în 1897, Haret gândește, realizează și obține votul parlamentului pentru două legi esențiale: cea a învățământului secundar și universitar (1898) și cea a învățământului vocațional (1899). Când izbucnesc răscoalele țărănești, Haret își începe al treilea mandat de ministru urmărind cu consecvență procesele de reformă începute cu un deceniu înainte. Alți câțiva miniștri (Dimitrie A. Sturdza sau Take Ionescu) definitivează unele dintre deschiderile operate de Haret.

De ce s-a putut atunci, în condiții foarte stresante (răscoale și apoi începerea războiului) și nu se poate azi? Nu că azi n-am trăi stresant! Nu știu. Îmi pot imagina numai, ajutat de câteva lecturi. Pot, însă, afirma, că reforma învățământului a gândit-o și a pus-o în operă o personalitate etică, un om complet dedicat misiunii sale în beneficiul elevilor și studenților, al familiilor lor, dar și al întregii societăți. Iar reforma lui a străbătut deceniile! Dar noi?

Cum nu am avut…un Havel, nici înainte nici după 1989, adică vectorul etic al construcției democratice, nu avem nici un Haret. Miniștrii dedicați schimbării, după 1990, Mircea Miclea, Daniel Funeriu sau Mircea Dumitru, au fost sabotați cât s-a putut. Măsurile dispuse de ei au fost repede contracarate de contramăsuri care nu numai că au făcut de nerecunoscut Legea Educației, dar au târât în mocirla politicianistă însăși ideea că România își va putea moderniza sistemul educațional. Cu manuale digitale, tablete etc. „modernizezi” precum Chirița lui Alecsandri. Mediul de viață sănătos, printr-un învățământ așezat logic, vizionar în cadrele societății, acesta este viciat de O școală incapabilă …să învețe, cum scrie Mihai Maci în cartea sa.

6. Cronică teatrală pe prima pagină. L-am sunat azi după amiază pe ceasornicar. Voiam să știu la ce spectacol se referă cronica teatrală a lui Emil Fagure din 28 februarie 1907. Se ducea să mănânce. Mă sună el înapoi. Până atunci caut ceva despre ce se juca în București în luna februarie a răscoalelor țărănești. Știam că am în bibliotecă volumul lui Faust-Mohr, Amintirile unui spectator. Mișcarea teatrală în capitală între anii 1899 și 1910. Exemplarul meu nu are coperți, dar e întreg, așa l-am cumpărat de la un anticar. A apărut în 1937, la treizeci de ani după răscoale. Faust-Mohr, impresar de teatru, jurnalist, cel care, împreună cu un alt jurnalist și astronom amator, Victor Anestin, editează „Anuarul general al presei române pe anul 1907”. Amintirile sale teatrale spun că în februarie 1907, nu era prea mult de văzut în Capitală pe scenele teatrale: „Nu s-ar putea spune că Bucureștii petrec de zor în iarna aceea prevestitoare de rele”. Ceva se întâmplă, totuși. Celebra Eleonora Duse apare la Teatrul Național în „Dama cu camelii”. Publicul este dezamăgit și, după actul al treilea, unii încep să plece din sală. Marea actriță, scrie Faust-Mohr, părea obosită, absentă. Cineva îi atrage atenția artistei și, în ultimele două acte, ea revine la măreția interpretării care o făcuse celebră. A doua seară, în „Gioconda”, de Gabrielle d’Anunzio, marea actriță „stârnește un mare entuziasm” astfel încât publicul nu pleacă din sală, rechemând-o la aplauze. Nu știu dacă despre asta a scris Emil Fagure sau despre spectacolele de la Lyric ale societarului de la Comédie Française Maurice de Féraudy sau…

…Mă sună ceasornicarul: cronica din 28 februarie 1907 a lui Fagure, din care îmi citește la telefon (între timp – aud – a intrat și un client, cred) e despre un spectacol al Teatrului național, Michetta de Flers și Caillavet (premiera în noiembrie 1906 la Paris), cu Maria Giurgea, Maria Ciucurencu, V. Maximilian, Vasile Toneanu (apreciat de cronicar) și alte staruri ale primei scene a țării. Un text ușurel despre o provincială care vrea să se facă actriță, la Paris. Cronica și subiectul ei fac o notă discordantă cu restul primei pagini. De ce au decis editorii să îi acorde acest loc? Nu știu. Ar trebui să merg la Biblioteca Academiei să văd colecția „Adeverul” din acea vreme ca să observ dacă asta se întâmpla frecvent.

Ce este interesant e că profesorul universitar Pompiliu Eliade, Director general al teatrelor în anul următor răscoalelor, scrie un raport despre „Teatrul Național din București în 1908-1909” în care, dincolo de analiza foarte interesantă privind anii teatrali în cauză, pledează pentru reforma instituției. Raportul este înaintat celui care îl numise în funcție, ministrul Instrucțiunii publice și Cultelor, Spiru Haret.

Izbește faptul că în contextul premergător sau următor acelui 1907 sângeros, unele mari personalități se implică într-o reformă substanțială în societatea românească. Răscoala, Educația și Teatrul sunt în prim-planul evoluției semnificative a unei societăți care are câțiva clarvăzători. Șocul reprimării sângeroase a răscoalelor, schimbarea politică (venirea liberalilor; Pompiliu Eliade intră în partid exact în 1907), presiunea resimțită a dezvoltării accelerate în alte state europene, produc un impuls și în România.Schimbarea majoră avea să fie însă aceea din Educație.

Post scriptum

Termin aici o incursiune rapidă, plecată de la un ziar pus pe un zid dintr-o mică ceasornicărie de la un parter de bloc din Bucureștii lui 2017. Mi-a luat mai multe zile și am lăsat deoparte mult mai multe decât am inclus aici. Știu că nu va interesa decât pe foarte puțini, dacă…Dar mie mi-a făcut plăcere. Mai ales să aflu cum a fost posibil să se întâmple aceste lucruri atunci, în 1907.

L-am întrebat pe ceasornicar de ce a pus pe perete pagina aceea din vechiul ziar. Mi-a spus că în afară de horologerie mai e pasionat și de istorie. Ceasul, Timpul și Istoria.

Îți recomandăm
Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • La 100 de ani de la Marea Unire constatam ca suntem mai dezbinati decat la momentul infaptuirii actului unificator. redau Textul Rezolutiei de la Alba Iulia din 1918:
    "Rezoluțiunea Adunării Naționale de la Alba Iulia din 18 Noiembrie/1 Decembrie 1918.

    I. Adunarea Națională a tuturor Românilor din Transilvania, Banat și Țara Ungurească, adunați prin reprezentanții lor îndreptățiți la Alba-Iulia în ziua de 18 Noiembrie/1 Decembrie 1918, decretează unirea acelor români și a tuturor teritoriilor locuite de dânșii cu România. Adunarea Națională proclamă îndeosebi dreptul inalienabil al națiunii române la întreg Banatul cuprins între râurile Mureș, Tisa și Dunăre.

    II. Adunarea Națională rezervă teritoriilor sus indicate autonomie provizorie până la întrunirea Constituantei aleasă pe baza votului universal.

    III. În legătură cu aceasta, ca principii fundamentale la alcătuirea noului Stat Român, Adunarea Națională proclamă următoarele:

    Deplină libertate națională pentru toate popoarele conlocuitoare. Fiecare popor se va instrui, administra și judeca în limba sa proprie prin indivizi din sânul său și fiecare popor va primi drept de reprezentare în corpurile legiuitoare și la guvernarea țării în proporție cu numărul indivizilor ce-l alcătuiesc.
    Egală îndreptățire și deplină libertate autonomă confesională pentru toate confesiunile din Stat.
    Înfăptuirea desăvârșită a unui regim curat democratic pe toate tărâmurile vieții publice. Votul obștesc, direct, egal, secret, pe comune, în mod proporțional, pentru ambele sexe, în vârstă de 21 de ani la reprezentarea în comune, județe ori parlament.
    Desăvârșită libertate de presă, asociere și întrunire, libera propagandă a tuturor gândurilor omenești.
    Reforma agrară radicală. Se va face conscrierea tuturor proprietăților, în special a proprietăților mari. În baza acestei conscrieri, desființând fidei-comisele și în temeiul dreptului de a micșora după trebuință latifundiile, i se va face posibil țăranului să-și creeze o proprietate (arător, pășune, pădure) cel puțin atât cât să poată munci el și familia lui. Principiul conducător al acestei politici agrare e pe de o parte promovarea nivelării sociale, pe de altă parte, potențarea producțiunii.
    Muncitorimei industriale i se asigură aceleași drepturi și avantagii, care sunt legiferate în cele mai avansate state industriale din Apus.

    IV. Adunarea Națională dă expresie dorinței sale, ca congresul de pace să înfăptuiască comuniunea națiunilor libere în așa chip, ca dreptatea și libertatea să fie asigurate pentru toate națiunile mari și mici, deopotrivă, iar în viitor să se elimine războiul ca mijloc pentru regularea raporturilor internaționale.

    V. Românii adunați în această Adunare Națională salută pe frații lor din Bucovina, scăpați din jugul Monarhiei austro-ungare și uniți cu țara mamă România.

    VI. Adunarea Națională salută cu iubire și entuziasm liberarea națiunilor subjugate până aici în Monarhia austro-ungară, anume națiunile: cehoslovacă, austro-germană, iugoslavă, polonă și ruteană și hotărăște ca acest salut al său să se aducă la cunoștința tuturor acelor națiuni.

    VII. Adunarea Națională cu smerenie se închină înaintea memoriei acelor bravi români, care în acest război și-au vărsat sângele pentru înfăptuirea idealului nostru murind pentru libertatea și unitatea națiunii române.

    VIII. Adunarea Națională dă expresiune mulțumirei și admirațiunei sale tuturor Puterilor Aliate, care prin strălucitele lupte purtate cu cerbicie împotriva unui dușman pregătit de multe decenii pentru război au scăpat civilizațiunea de ghiarele barbariei.

    IX. Pentru conducerea mai departe a afacerilor națiunei române din Transilvania, Banat și Țara Ungurească, Adunarea Națională hotărăște instituirea unui Mare Sfat Național Român, care va avea toată îndreptățirea să reprezinte națiunea română oricând și pretutindeni față de toate națiunile lumii și să ia toate dispozițiunile pe care le va afla necesare în interesul națiunii."
    Din moment ce principiile actului fauritor al Marii Uniri nu sunt respectate sau nu sunt puse in aplicare in litera si spiritul lor nu ne putem astepta la alt rezultat. pregatirea sarbatoririi centenarului unirii trebui sa sa concentreze pe larga si atotcuprinzatoare dezbatere pentru a stabili modalitatile concrete de respectare a Rezolutiei de la Alba Iulia, si pentru generarea unui calendar concret de implementare a prevederilor acestei rezolutii, nu pe manifestari patriotarde, nu pe dezveliri de monumente mai mult sau mai putin reusite.
    • Like 0
  • Exceptional articol!
    • Like 1
  • La o sută zece ani realitatea este copie fidelă. Dureros.
    • Like 1
    • @ Zugravu Mircea
      Este o copie, dar nu chiar fidelă... Pentru că între timp, de la momentul acela s-au adăugat două războaie mondiale la care România a fost participantă și șaptezeci și ceva de ani (începând din 1946) de comunism în care valorile morale și cele economice au fost răsturnate cu capul în jos... Faceți o singură comparație, ca exemplu al spuselor mele, între Spiru Haret sau Titu Maiorescu și domnul Liviu Pop, actualul ministru al învățământului... Da, Caragiale avea dreptate precum și autorul articolului... Totuși faptul că proprietatea privată a fost naționalizată, că în vârful trebii (vorba lui Marin Sorescu) au ajuns bețivii, analfabeții, leneșii, mincinoșii și hoții, că omul a fost recompensat nu pentru cinste și muncă, ci pentru delațiune și trădare, reprezintă o distrugere în plus în zilele noastre... Părerea mea... Acum e mult mai rău... Dar adevărat, temelia stării de azi s-a pus atunci... Și poate și mai în trecut...
      • Like 0
  • Gabriel check icon
    Bravo!
    Si multe multumiri!
    • Like 1
  • Citez: "în Moldova, evrei; în Muntenia, greci, bulgari, albanezi și puțini români ardeleni supuși unguri, — în genere, afară de rare excepțiuni onorabile, oameni de joasă extracțiune, aspri la câștig"
    Vesnica problema a romanului. Daca Soros nu ar fi existat el ar fi fost creat, alt nume, alta natie, Soros, ungurul, evreul, grecul, turcul, etc este "cauza" efectului :-).
    Atat Caragiale, Eminescu cat si alti eruditi romani au creat un Soros. Popor de mioare sfasiate fie de coltii bestiei cotropitoare, fie de coltii mai indulgenti ai cainilor de paza.
    La romani schizofrenia (ideea deliranta a pacientului că vocile sunt produse din exterior) are radacini adanci. Prababil este intiparita in ADN-ul nostru.
    Interesant articolul dvs, totodata trist si revoltator. Pentru mai bine de 100 de ani privim peste gard pentru a justifica rahatul din propria curte fara a gasi vinovatul.
    • Like 1
  • Rar, domnule. Sunteti rar. Multumesc.
    • Like 2
  • check icon
    Excelent articol.
    • Like 4
  • Mai avem puţin şi situaţia proprietăţii funciare în România va reveni la situţia existentă în 1907 iar situaţia ţărănimii va deveni şi mai dramatică.
    • Like 1
    • @ Gheorghe Anton
      Situația țărănimii a devenit infinit mai dramatică în momentul în care s-a confiscat averea chiaburilor (majoritatea țărani harnici și gospodari, cum a fost bunicul meu) și s-a desăvârșit colectivizarea agriculturii... Colectivizare care le-a luat oamenilor nu numai pământul, ci și plugul și vita din ogradă... Când țăranii au fost siliți să-și părăsească gospodăriile cu ce aveau pe ei și au fost deportați în Bărăgan, în timp ce alții au umplut pușcăriile politice comuniste... Să nu trecem cu atâta ușurință peste 45 de ani de comunism... Caragiale avea dreptate, dar la nedreptățile de atunci s-au adăugat altele și mai mari care cred că au distrus pentru totdeauna fibra sănătoasă a acestui popor... Cu excepțiile de rigoare, bineînțeles...
      • Like 0
  • check icon
    Felicitări!
    În sfârșit, ceva scris cu cap și coadă, cu minte și cu dorința de a spune ceva interesant și educativ: nu numai cu dorința ci și cu putința!
    • Like 3
  • Multumesc autorului! Si mie mi-a facut placere sa citesc articolul! Si cat este de actual!
    Nu stiu de ce suntem atat de consecventi in esecuri.Ne place mult ultimul loc intre tarile civilizate...
    • Like 2


Îți recomandăm

Wantsome

Academia Prietenoasă Wantsome îi invită pe toți cei care își doresc să facă o reconversie profesională în IT sau un upgrade de skill-uri în 2022 să participe gratuit la evenimentul Perfect Week - o săptămână deschisă demonstrativă care aduce oportunități de cunoaștere a universului IT, a mentorilor, a angajatorilor și a foștilor cursanți.

Citește mai mult

Școală modernă

Educația, în toate formele sale, este o investiție, nu o cheltuială. De la nivelul familiei și până la societate în ansamblul ei, toți ar trebui să fim conștienți că fiecare resursă alocată acestui domeniu aduce, aproape fără excepție, plus valoare ce se întoarce la nivel de individ și în comunitate.

Citește mai mult

Apartamente

22 de grade Celsius. Aceasta este temperatura pe care românii din orașe preferă să o aibă iarna în case, conform unui studiu realizat pentru Habits by Republica de Unlock Research.

Citește mai mult