Războiul din Ucraina ne privește

Foto: Sergei Supinsky/ AFP /Profimedia

Unii dintre purtătorii de inimioare tricolore la profilul de Facebook au rostogolit în ultimele luni, fără odihnă, ideea că războiul din Est nu este al românilor. Se clamează senin că rușii nu au treabă cu noi, că ei sunt interesați de recuperarea a ceea ce ar fi de drept al lor. Mai mult, ni se spune insistent că ucrainenii ar fi de fapt dușmanii noștri. Sunt reluate numeroase teme ale propagandei rusești, care împânziseră media-propaganda și rețelele sociale înainte de 24 februarie 2022. 

Războiul din Ucraina a resetat jocul politic internațional, în primul rând pe cel din Europa, indiferent dacă era vorba de actori puternici sau slabi. Autoritățile de la Chișinău au transmis Uniunii Europene, vineri, 22 aprilie 2022, chestionarul de aderare, primit cu 11 zile în urmă. Integrarea europeană este considerată esențială pentru Republica Moldova, ținând cont de situația țării, de vulnerabilitățile geopolitice și economice.

Și tot vineri, un lider militar rus a declarat, în contextul noii ofensive din cadrul „operațiunii militare speciale”, că are în vederea câștigarea controlului total asupra Donbasului și a sudului Ucrainei, precum și crearea unui coridor între Crimeea și Rusia. După ocuparea sudului Ucrainei va exista o cale de acces spre Transnistria, acolo unde, ni se mai spune, populația vorbitoare de rusă ar fi oprimată. Oficialul trece peste faptul că Transnistria este în posesia unei mafii de obediență rusă, păzită de miliții înarmate și de trupe ale Federației Ruse. Că acel teritoriu este parte a Republicii Moldova, potrivit dreptului internațional, nu contează pentru supusul lui Putin.

Imediat după izbucnirea războiului din Ucraina, mulți cetățeni români s-au arătat îngrijorați față de posibilitatea ca rușii să ajungă la Dunăre și la Prut, unde fuseseră până în urmă cu aproape trei decenii. Asta ar fi însemnat ca trupele ruse să ocupe în prealabil litoralul ucrainean al Mării Negre, inclusiv Odesa, iar Republica Moldova să fie și ea ocupată sau cel puțin controlată indirect de Moscova. 

Planul inițial rus nu s-a concretizat, din motive pe care merită să le reamintesc. În primul rând, ucrainenii au dovedit o incredibilă coerență internă și o uimitoare capacitate de luptă, forțându-i pe ruși să intre în bătălii de uzură la marginea sau în interiorul unor mari orașe care nu se lăsau „eliberate”. În al doilea rând, susținerea occidentală pentru Ucraina a fost consistentă și a îmbrăcat diverse forme, de la declarații publice de condamnare a agresiunii rusești și sancțiuni economice contra Rusiei până la trimiterea de ajutoare umanitare și militare pentru populația civilă și armata ucraineană. În al treilea rând, rușii au plătit prețul autosuficienței, inadecvării și corupției din propria armată și din serviciile secrete.

Rezistența ucraineană a salvat până acum și Republica Moldova. Realitatea trebuie privită în față, chiar dacă nu ne place, chiar dacă rănește orgoliul gonflat al multor concetățeni. Dincolo de strategia și vitejia de tastatură, vizibile în spațiul online sau la berărie, România nu are capacitatea de a apăra militar Republica Moldova. Iar NATO nu va interveni direct pentru apărarea unui stat care nu face parte din Alianță. Ajutorul occidental îmbracă alte forme, după cum am văzut.

Patriotismul de paradă și leadershipul de pârtie, înfloritoare în spațiul public românesc, nu transmit prea multă încredere nici propriilor cetățeni, cu atât mai puțin celor din proximitatea noastră estică. Nu este întâmplător că la sfârșitul lunii februarie-începutul lunii martie a.c., în contextul amintit, unii români s-au înghesuit să-și facă pașapoarte, și-au pregătit valizele, erau gata să plece spre alte zări. Mă îndoiesc că guvernanții și-au pus întrebări – dar când au făcut-o? – cu privire la cauzele lipsei de încredere din societatea noastră, și nu doar în politicieni, nu doar în instituțiile publice, ci și a „simplilor” cetățeni unii în alții. Anomia socială a fost și este un marker al societății noastre, chiar dacă unii vor să creadă altceva.

Pentru ca rușii să nu devină iarăși vecinii României, este esențial ca Ucraina să reziste, să păstreze controlul asupra teritoriului deținut acum, eventual să recupereze cât mai mult din ceea a pierdut anterior. Iar pentru asta ucrainenii au nevoie de sprijin. Cel umanitar s-a văzut în punctele de trecere a frontierei, pe unde au intrat în România sute de mii de refugiați, s-a văzut în orașe și sate, în locurile de cazare, în casele oamenilor, în aeroporturi, gări și trenuri. S-a văzut inclusiv la Cernăuți și Odesa, unde au fost și sunt trimise sistematic ajutoare. Implicarea societății civile românești a fost esențială, statul s-a mișcat mai greu, așa cum ne-a obișnuit.

Este nevoie însă și de ajutor militar pentru Ucraina. Potrivit unor date publice, guvernul de la București a donat câteva mii de căști și de veste antiglonț, muniție și medicamente, ceea ce ne situează pe o poziție modestă într-un top al donatorilor. În comparație cu ceea ce au furnizat state mult mai mici și mai expuse, precum cele baltice, părem niște pigmei. Polonia e într-o altă ligă de multă vreme, nu ducem discuția mai departe.

Președintele sau premierul României nu s-au obosit să meargă la Kiev, așa cum au făcut omologii lor din Polonia, Estonia, Letonia, Lituania, Slovacia, Cehia, Slovenia, Marea Britanie, Spania, Danemarca și Austria, precum și președinții Comisiei Europene și Consiliului European. Pesemne sezonul de schi încă nu s-a încheiat, iar cel de golf încă nu a început.

Dacă vrea să conteze în jocurile de putere din partea sa de Europă, România are nevoie de o politică externă mai ambițioasă, mai îndrăzneață și mai coerentă. Mă tem însă că așa ceva nu se poate face cu actuala clasă politică, mediocră, lipsită de imaginație și preocupată doar de propriile jocuri. Războiul din Ucraina încă nu a avut efectul dușului rece pentru politicienii români.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp