Foto - Wavebreak/ Profimedia
Când mama și tata au o relație tensionată sau care se susține artificial, cu multe renunțări și lucruri nespuse din partea fiecăruia, copilul caută, subconștient, o rezolvare.
Una dintre cele mai comune strategii ale copiilor de a îi aduce înapoi pe părinți, împreună, este construirea unei drame care să îi alerteze suficient de serios. Inconștient, copilul inventează un inamic: fie se îmbolnăvește, fie vine acasă foarte supărat, anunțând că nimeni nu se joacă cu el, fie declară despre sine că este prost și nu înțelege niciodată nimic. Nu este o invenție cinică și ticluită conștient, ba, dimpotrivă, copilul ajunge să își creadă drama. Ea este un inamic bun, unul care distrage atenția părinților de la certurile și neînțelegerile dintre ei, aducându-i în alianță, în jurul copilului. Cu cât plânge sau se plânge el mai mult, cu atât șansele ca cei doi să-și continue cearta scad.
Relația dintre mama și tata este un tipar pentru relația copilului cu lumea. Viața lui socială, la școală sau la grădiniță, începe cu un filtru bine pus peste ochi, acela al căldurii și al energiei din casă.
De câte ori copilul suferă enorm că este exclus la școală, neînțeles, neales, nerespectat, neputincios - ne uităm, desigur, ce este de schimbat în mediul de acolo.
Dar, totodată, de câte ori apar astfel de teme în viața lui, e importat să ne uităm ce ecuație descrie câmpul relațional de acasă: relația noastră cu sine și cu partenerul. E foarte probabil ca suferința copilului să fie, mai degrabă, o temă mai mare a dezechilibrului dintre părinți - una pe care o activează, la rându-i, constant, în relație cu propriii colegi.
Pare un fel de misticism să spui că poți transforma relația copilului tău cu lumea doar lucrând în tine și cu tine, fără alte acțiuni exterioare. Dar funcționează de fiecare dată.
De câte ori copilul meu pare uituc și împrăștiat, mă uit și repar ce e în casă, sub perdeaua uitării sau sub preșul ăla sub care ascundem mai toți câte ceva. De câte ori minte sau se împotrivește fără motiv, mă uit să rescriu în mine codul neacceptării sau al nesincerității mele cu mine. De câte ori este el anxios, mă uit ce anume din mine și din relația mea cu lumea e pe muchie de cuțit. De câte ori se simte el singur și neales de gașcă, mă uit unde anume, în energia mea, sunt astăzi, la marginea propriei mele lumi. De câte ori este el furios, mă uit câtă împotrivire ar fi trebuit să exprim eu și câte am fost eu nevoită să înghit. De câte ori e agitat și neatent, mă uit la starea mea de prezență sau de relaxare.
Nu mă uit la mine cu vinovăție, ci cu responsabilitate. Mă uit la mine doar ca să aduc în lumină mai mult adevăr și să pot curăța spațiul acesta din casa mea, ca să nu îi dau lui, copilului meu, leapșa nerezolvărilor de care eu sunt responsabil aici și acum.
Când copiii suferă social, există acolo, în spațiul fizic, extern, un declanșator obiectiv. Dar reacția lui în fața acestuia este alimentată de stabilitatea lui interioară - una care, la rându-i, depinde fundamental de relația părinților cu sine și în cuplu.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.